Excepție nelegalitate act administrativ. Decizia 146/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR--11.11.2009
DECIZIA CIVILĂ NR.146
Ședința Publică din 2 februarie 2010
PREȘEDINTE: Olaru Rodica
JUDECĂTOR 2: Pokker Adina
JUDECĂTOR 3: Pătru Răzvan
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul recurent împotriva sentinței civile nr. 797/20.10.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu pârâta intimată Administrația Finanțelor Publice T, având ca obiect excepție nelegalitate act administrativ.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă reclamantul recurent, lipsă fiind pârâta intimată.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, se constată că s-a depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare din partea pârâtei intimate Administrația Finanțelor Publice, în 2 exemplare, un exemplar se înmânează reclamantului recurent.
Se constată că s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea reclamantului recurent chitanță privind achitarea taxei judiciare de timbru de 2 lei și timbru judiciar de 0,30 lei, pentru timbrarea recursului.
Reclamantul recurent arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri și nici excepții, Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reclamantul recurent solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond, întrucât în speță sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004, iar la prima instanță a solicitat prin notele de ședință disjungerea cauzei, note de ședință ce nu i-au fost citite, prima instanță necercetând cauza pe fond.
CURTEA
Deliberând asupra recursului constată următoarele:
Prin încheierea de ședință din 18 mai 2009, pronunțată în dosarul nr- Tribunalul Timișa dispus sesizarea Tribunalului Timiș - secția de contencios administrativ pentru a statua, conform art. 2 și 4 din Legea nr. 554/2004 asupra legalității următoarelor acte administrative cu caracter individual: decizia de impunere anuală nr. -/2007 și decizia de calcul accesorii nr. -/2006 emise de pârâtă.
In motivarea excepției de nelegalitate invocată, reclamantul a arătat că actele atacate sunt nelegale fiind date cu încălcarea competenței teritoriale a T în colectarea creanțelor fiscale.
La termenul de judecată din 19.08.2009 pârâta T, a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției invocate, întrucât prevederile OG nr.92/2003 privind pr.fiscală, referitoare la contenciosul administrativ fiscal reprezintă legea specială în raport de disp.nr.554/2004, care constituie legea generală în materia contenciosului administrativ si cu care OG nr.92/2003, privind pr.fiscală se completează în măsura în care nu cuprinde dispoziții derogatorii. Astfel, potrivit art.205 din OG nr.92/2003 rep, si art.7 din nr.554/2004 a contenciosului administrativ cu modificările si completările ulterioare, reclamantul trebuia să uzeze de procedura de contestare prevăzută în mod expres, în acest sens de legea specială reprezentantă de OG nr.92/2003, rep, prin formularea unei contestații prealabile la organul emitent, iar ulterior în cazul în care nu ar fi mulțumit de soluția primită, putea să atace în contencios administrativ decizia de soluționare a contestației sale prealabile emisă de organul fiscal competent.
Prin sentința civilă nr. 797/20.10.2009 pronunțată în dosarul nr- Tribunalul Timișa respins excepția de nelegalitate invocată de reclamantul împotriva pârâtei Administrația Finanțelor Publice
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că prin deciziile de impunere pentru plăti anticipate si deciziile de calcul accesorii emise de către pârâtă pe seama reclamantului s-au stabilit în sarcina acestuia o serie de obligații de plată.
Deciziile de impunere, potrivit Codului d e procedură fiscală sunt actele administrativ fiscale care pot fi contestate la instanța de contencios administrativ în conformitate cu art.205 din OG 92/2003.
Instanța de fond s-a referit la dispozițiile art. 5 din 554/2004 și a avut în vedere că pentru desființarea actelor administrativ fiscale Codul d e procedură fiscală prevede o altă procedură la art. 169 si următoarele, că reclamantul trebuia să uzeze de această procedură, că la expunerea motivelor de nelegalitate invocate de către reclamant acesta enumără stări de fapt si face apărări de fond, apărări pe care trebuia să le fi invocat în cursul contestației reglementate de Codul d e procedură fiscală constatând și reținând că excepția de nelegalitate invocată este inadmisibilă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal recurentul solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță.
În motivarea recursului se arată că sentința recurată este netemeinică și nelegală întrucât instanța de fond nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale respectiv hotărârea a fost pronunțată de o persoană care s-a aflata în situația de incompatibilitate prevăzută de art. 25 coroborat cu art. 27 Cod procedură civilă.
Această situație de incompatibilitate rezidă din acea că același magistrat a pronunțat sentința civilă nr. 668/CA/2008 a Tribunalului Timiș în dosar nr- și ca atare avea preconcepută soluția ce urma să o pronunțe, în condițiile în care motivarea din prezenta sentință recurată este identică cu cea din sentința depusă la dosar.
Un alt doilea motiv de recurs vizează faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de disjungere formulată de reclamant la termenul de judecată din 20.10.2009.
Pe de altă parte instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a legii câtă vreme a reținut incidența dispozițiilor art. 5 al.2 din Legea nr. 554/2004, întrucât acestea exceptează de la procedura contenciosului administrativ doar acele acte administrative pentru a căror modificare sau desființare este prevăzută o altă procedură judiciară reglementată prin lege organică. Or procedura de contestare prevăzută de Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 este o procedură administrativ jurisdicțională pentru care contestatorul poate opta sau nu conform art. 7 al. 2 din Legea nr. 554/2004, iar această procedură nu este una aprobată printr-o lege organică, întrucât procedură fiscală nu se regăsește printre domeniile enumerate la art. 73 al.3 din Constituția României.
Recurentul mai apreciază că instanța putea să constate nulitatea absolută a deciziei de plată a accesoriilor nr. -/31.12.2006 chiar dacă aceasta a rămas definitivă în sistemul căilor administrative de atac întrucât potrivit art. 47 al.2 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, desființarea totală sau parțială potrivit legii a actelor administrative prin care s-au stabilit creanțe fiscale principale, atrage desființarea totală sau parțială a actelor administrative prin care s-au stabilit creanțe fiscale accesorii aferente creanțelor fiscale principale anulate chiar dacă acestea au devenit definitive în sistemul căilor de administrative de atac, iar de vreme ce creanța fiscală principală a fost anulată prin decizia nr.128/40/9.03.2007 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice T la rândul său este lovită de nulitate și decizia de calcul a obligațiilor fiscale accesorii.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 și urm. Cod procedură civilă.
Intimata Administrația Finanțelor Publice T prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat arătând că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică în condițiile în care pentru anularea decizie de impunere pe anul 2005 reclamantul avea obligația de a uza de procedura prevăzută la art. 205 și urm. din OG nr.92/2003 cu raportare la art. 7 din Legea nr. 554/2004. Formularea unei cereri prin care se urmărește lipsirea de efecte a unor asemenea acte administrativ fiscale după expirarea termenului legal de contestare nu poate fi primită întrucât prin aceasta se încearcă o repunere în termenul legal de contestare și deschiderea unei acțiuni în contencios administrativ.
Analizând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs, a probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente inclusiv art. 304 ind.1 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că recursul este neîntemeiat după cum urmează:
Prin sentința civilă nr. 797/20.10.2009 a Tribunalului Timișs -a respins excepția de nelegalitate a actelor administrativ fiscale reprezentate de decizia de impunere anuală nr. -/2007 și decizia de calcul a accesoriilor nr. -/2006 emise de Administrația Finanțelor Publice T, instanța de fond reținând în esență faptul că aceste acte administrativ fiscale pot fi contestate la instanța de contencios administrativ în conformitate cu art. 205 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, iar reclamantul trebuia să uzeze de această procedură, pe care în speță acesta nu a urmat-o, astfel încât excepția de nelegalitate invocată este inadmisibilă.
Primul motiv de recurs legat de faptul că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale este apreciat de Curtea ca fiind neîntemeiat.
Astfel recurentul apreciază că în speță erau incidente dispozițiile art. 25 cu raportare la art. 27 pct. 7 Cod procedură civilă întrucât judecătorul de fond avea obligația să se abțină câtă vreme avea o soluție preconcepută în cauză, aspect ce rezultă din pronunțarea sentinței civile nr. 668/2008 a Tribunalului Timiș din dosar nr-.
Aceste susțineri sunt neîntemeiate întrucât obligația de abținere la care face referire art. 25 Cod procedură civilă vizează situațiile expres și limitativ prevăzute la art. 27 Cod procedură civilă, putând interveni în situația în care judecătorul și-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă conform art. 27 pct. 7 Cod procedură civilă. Ca atare aceasta presupune că judecătoriul și-a exprimat opinia în legătura cu pricina concretă ce o judecă, opinie exprimată înainte de a se ajunge la deliberare și pronunțare, iar dispozițiile art. 27 pct. 7 Cod procedură civilă nu sunt aplicabile în situația în care același judecător a soluționat anterior un alt litigiu în care s-a pus în discuție aceiași problemă de drept ca și cea din speța prezentă, ori este de observat că sentința invocată de recurent vizează o altă cauză ce a format obiectul dosarului nr- a Tribunalului Timiș, ocazie cu care aceeași problemă de drept a primit aceiași rezolvare cu cea din speța prezentă, aspect care însă nu poate conduce la concluzia că judecătorul și-a exprimat părerea în cauză conform art. 27 pct. 7 Cod procedură civilă.
Referitor la critica adusă primei instanțe pe motivul că nu s-a pronunțat asupra cererii de disjungere formulată la data de 20.10.2009, Curtea reține că la termenul de judecată din 20.10.2009 reclamantul a solicitat ca referitor la decizia de impunere anuală nr. -/2007 cauza să fie disjunsă și trimisă spre soluționare la Direcția Generală a Finanțelor Publice T pe considerentul că această decizie i-a fost comunicată prima dată la termenul de judecată din 6.02.2009 în dosarul nr- al Tribunalului Timiș. Raportat la o asemenea cerere Curtea reține că în procedura de soluționare a unei excepții de nelegalitate prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004 instanța astfel investită cu soluționarea excepției de nelegalitate se pronunță exclusiv asupra legalității actului administrativ individual astfel atacat nefiind de competența acesteia soluționarea oricăror altor cereri ce vizau fondul pricinii în care s-a invocat excepția de nelegalitate.
Asupra soluției pronunțată de instanța de fond în privința excepției de nelegalitate Curtea reține că în mod corect prima instanță a apreciat că actele administrativ fiscale față de care reclamantul a invocat excepția de nelegalitate conform art. 4 din Legea nr. 554/2004 reprezintă acte administrativ fiscale ce pot fi contestate la instanța de contencios administrativ în conformitate cu art. 205 din OG nr. 92/2003, iar pentru desființarea acestora reclamantul era obligat să uzeze de această procedură. Sub acest aspect instanța nu poate reține susținerile recurentului potrivit cărora procedura contestației reglementată de Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 reprezintă o procedură administrativă jurisdicțională ce este lăsată la latitudinea contestatorului întrucât Curtea Constituțională s-a pronunțat în mod constant (decizia nr. 409/2004, 63/2006, 563/2006), în sensul că dispozițiile Codului d procedură fiscală nu instituie jurisdicții administrative speciale în sensul art. 21 al. 4 din Constituție ci reglementează proceduri de recurs administrativ prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare acestora de a reveni asupra măsurilor luate sau a le redimensiona în limitele prevăzute de lege. Aceste proceduri nu întrunesc elementele definitorii ale activității de jurisdicție, caracterizată prin soluționarea de către un organism independent și imparțial a litigiilor, ele fiind specifice funcției administrative.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea 554/2004 legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. Din întreaga economie a textului ce reglementează pentru prima dată noțiunea tradițională în dreptul administrativ românesc reprezentată de excepția de nelegalitate, rezultă că excepția de nelegalitate poate fi ridicată doar cu privire la actele ce pot forma obiectul unei acțiuni în anulare în fața instanțelor de contencios administrativ.
Mai precis nu este de conceput ca instanțele de contencios administrativ să nu se poată pronunța pe calea unei acțiuni directe asupra legalității unui act administrativ ce intră în sfera finelor de neprimire dar să poată realiza acest lucru pe calea unei excepții, cum este excepția de nelegalitate.
Astfel deciziile de impunere față de care reclamantul a invocat excepția de nelegalitate au caracterul unor acte administrativ fiscale prin care se stabilesc impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate de reclamant bugetului general consolidat conform art. 85 și urm. Cod procedură fiscală având caracterul unor titluri de creanță iar împotriva acestora, reclamantul nu are deschisă calea acțiunii directe la instanța de contencios administrativ ci este obligat proceda la respectarea dispozițiilor art. 205 și urm. fiscală Cod Penal ce obligă la formularea contestației ca și cale administrativă de atac.
Este adevărat că, în drept contestațiile formulate în baza art. 205 alin.1 Cod procedură fiscală nu înlătură dreptul la acțiune al celui ce se consideră lezat în drepturile sale prin-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii dar această dispoziție legală nu face decât să confirme faptul că procedura prevăzută de Titlul IX din OG nr.92/2003 nu reprezintă o procedură administrativ jurisdicțională în sensul art. 6 din legea 554/2004, iar accesul la justiție al reclamantului nu este înlăturat.
Cu toate acestea,obiectul acțiunii în fața instanțelor de contencios administrativ nu-l reprezintă decizia de impunere ci decizia prin care s-a procedat la soluționarea contestației conform art. 218 alin. 2. fiscală p. și deci din această perspectivă, reclamantul nu are acțiune directă în fața instanței de contencios administrativ, pentru anularea deciziilor de impunere ci pentru anularea deciziilor prin care s-au soluționat contestațiile împotriva deciziilor de impunere chiar dacă în fond, soluția instanței de contencios administrativ vizează și decizia de impunere.
În condițiile în care reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de art. 205 și urm. C. fiscală p. pentru contestarea deciziilor de impunere, Curtea apreciază că nu poate invoca direct excepția de nelegalitate a acestor acte administrativ fiscale întrucât, deși ca urmare a admiterii excepției de nelegalitate nu se procedează la desființarea respectivelor decizii,ci doar la soluționarea procesului de fond fără a se lua seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată, rezultatul îl constituie tot faptul că deciziile de impunere a obligațiilor fiscale nu mai produc efecte în sarcina reclamantului.
Pe de altă parte, Curtea nu va reține incidența dispozițiilor art. 5 alin. 2 din Legea 554/2004,ca temei al inadmisibilității excepției de nelegalitate, întrucât acest text legal se referă la actele administrative pentru a căror modificare sau desființare este prevăzut prin lege organică o altă procedură judiciară, fiind vorba despre acte administrative desființate de alte instanțe decât cele de contencios-administrativ.
Pentru considerentele de fapt și de drept anterior menționate și văzând și dispozițiile art. 312 al.1 teza a II a Cod procedură civilă, apreciind că nu există nicio un motiv de casare sau de modificare de natura celor prevăzute la art. 304 Cod procedură civilă, cauza fiind analizată și din perspectiva art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, Curtea urmează a respinge ca neîntemeiat recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul împotriva sentinței civile nr. 797/20.10.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 2.02.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Primă instanță: Tribunalul Timiș
Judecător:
Red./09.02.20010
Tehnored. / 24.02.2010/ 2 ex.
Președinte:Olaru RodicaJudecători:Olaru Rodica, Pokker Adina, Pătru Răzvan
