Excepție nelegalitate act administrativ. Sentința 324/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- - 12.05.2009
SENTINȚA CIVILĂ NR.324
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 26.10.2009
PREȘEDINTE: Adina Pokker
GREFIER:- -
Pe rol fiind pronunțarea asupra acțiunii în contencios administrativ și fiscal privind pe reclamantul CLUBUL SPORTIV "VOINȚA" B în contradictoriu cu pârâții CONFEDERAȚIA NAȚIONALĂ A SINDICATELOR DIN COOPERAȚIE ROMÂNIA, MINISTERUL T ȘI SPORTULUI și GUVERNUL ROMÂNIEI și a cererii de intervenție accesorie formulată de intervenientul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE în favoarea pârâtului Guvernul Românei, având ca obiect excepție nelegalitate act administrativ.
Dată fără citarea părților.
dezbaterilor și concluziile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință de la termenul din 19.10.2009, potrivit căreia instanța a amânat pronunțarea cauzei la 26.10.2009, parte integrantă din prezenta hotărâre.
Se constată că s-a depus la dosar prin registratura instanței, la data de 26.10.2009 concluzii scrise din partea reclamantului.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin încheierea pronunțată de Tribunalul Timiș la 05.05.2009 în dosar nr- s-a dispus sesizarea Curții de Apel Timișoara cu soluționarea excepției de nelegalitate a nr.HG829/12.10.1999, excepție formulată de pârâtul - apelant Club Sportiv Voința în contradictoriu cu intimații Ministerul T și Sportului, Confederația Națională a Sindicatelor Libere din Cooperație România.
În motivarea excepției de nelegalitate se arată că nr.HG829/12.10.2009 este nelegală întrucât terenul în suprafață de 63.568 mp situat în B,- nu este proprietatea publică a Statului Român; s-a dispus asupra terenului cu încălcarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor ce aparțin Clubului Sportiv Voința B și de asemenea nu a fost încălcate și dispozițiile art.12 din Legea nr.213/1998.
Se arată astfel că terenul asupra căreia s-a dispus prin actul atacat nu este proprietatea publică a statului întrucât nu face parte dintre bunurile menționate la art.3 alin.2 din Legea nr.213/1998, nu este menționat în anexa la Legea nr.213/1998 și nu a fost declarat de interes public național prin lege, ca atare, la momentul apariției nr.HG829/1999 nu exista nici premiza aparentă că terenul ar fi în proprietatea publică a statului.
Pe de altă parte Legea nr.213/98 prevede dispoziții speciale în ceea ce privește proprietatea publică a statului atât în privința dobândirii cât și în privința dovedirii, terenul în litigiu nefiind dobândit în vreuna din modalitățile prevăzute la art.7 din lege și de asemenea nici nu figurează pe inventarul municipiului B ca proprietate publică a statului aprobată prin hotărâre de guvern.
Se mai arată că nr.HG829/1999 a dispus asupra terenului, cu încălcarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor ce aparțin Clubului Sortiv Voința B construcții ce au fost edificate de aceasta. nr.HG829/99 a fost dat și cu încălcarea art.12 din Legea nr.213/1998 întrucât conform acestui act normativ bunurile din domeniul public pot fi date după caz în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităților administrației publice centrale și locale și a altor instituții publice de interes național, județean sau local. Darea în administrare se realizează după caz prin hotărârea guvernului sau a consiliului județean respectiv a consiliul generala l municipiului B sau consiliului local. Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul și să dispună de acesta în condițiile actului prin care ia fost dat bunul în administrare.
HG nr.829/1999 nu îndeplinește nici condiția oportunității actelor administrative și îi lipsește motivarea ce constituie o garanție suplimentară de legalitate.
În drept s-au invocat dispozițiile art.4 din Legea nr.554/2004.
Prin notele de ședință depuse la termenul de judecată din 14.07.2009 petenta Clubul Sportiv Voința Bai nvocat excepția de necompetență teritorială a în soluționarea excepției de nelegalitate apreciind că în speță competența aparține Curții de Apel București aceasta fiind instanța în circumscripția căreia își desfășoară activitatea Guvernul României în calitate de emitent al actului atacat.
Intimatul Ministerul T și Sportului prin întâmpinarea depusă la dosar a invocat în prealabil excepția puterii de lucru judecat și excepția lipsei de interes a petentei în formularea prezentului demers iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea excepției ca neîntemeiată.
Referitor la excepția puterii de lucru judecat se arată că prin decizia nr.496/75 a Tribunalului Suprem se lămurește caracterul obligatoriu al dezlegărilor rămase definitive ceea ce presupune ca în fapt constatările făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă să nu poată fi contrazise printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară date în alt proces. Ca atare, existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată cu putere de lucru judecat când se invocă obligativitatea sa fără ca în cel de al doilea proces să fie vorba despre aceleași părți, aceleași obiect sau aceeași cauză. În fapt, nr.HG829/1999 a cărei nelegalitate se contestă pe calea excepției reprezintă un act administrativ emis anterior intrării în vigoare a Legii nr.554/2004 acte cu privire la care, într-o speță similară Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția contencios administrativ și fiscal a decis înlăturarea dispozițiilor din legea contenciosului administrativ care permit cenzurarea fără limită în timp pe cale incidentală a excepției de nelegalitate a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr.554/2004, reținând că aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale și comunitare a căror respectare asigură exercițiul real a drepturilor fundamentale ale omului. Față de pronunțarea acestei decizii (2307/97) se arată că Înalta Curte de Casație și Justiție are rolul de unificator al practicii judiciare care prin hotărârile de speță trebuie să asigure predictibilitatea actului de justiție, lipsa de credibilitate conducând la o încălcare indirectă a liberului acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil așa cum s-a reținut și prin cauza Beian contra României.
Un alt aspect îl constituie faptul că prin decizia nr.4107/2001 a Curții Supreme de Justiție pronunțată în dosarul nr.3243/2000 s-a stabilit cu titlu irevocabil legalitatea actului administrativ în discuție întrucât chiar dacă în dosarul menționat soluția a fost pronunțată pe baza unei excepții de lipsă calitate procesuală activă în considerentele sale instanța supremă face aprecierii ce țin de nelegalitatea actului atacat. Astfel, referitor la dreptul de proprietate asupra construcțiilor de pe teren prin decizia respectivă se arată că proprietatea acestora se poate rezolva de instanța de drept comun în condițiile dreptului civil iar prin decizia penală nr.964/2000 a Curții de Apel Bucureștis -a reținut că terenul în litigiu a fost și este proprietatea publică a statului.
Referitor la lipsa de interes în formularea prezentei excepții de nelegalitate intimatul arată că petenta nu are nici un folos practic de vreme ce nu poate deveni proprietara terenului în litigiu și nici nu va reintra în vigoare nr.2072/1956 care îi asigura folosința asupra terenului.
Pe fondul cauzei se arată că dispozițiile art.4 alin.1 din Legea nr.554/2004 sunt inaplicabile în privința actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a acestei legi așa cum a reținut de altfel Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr.2307/04.06.2007, reprodusă prin întâmpinare, ținând cont totodată și de dispozițiile art.20 alin.2 și 148 alin.2 din Constituția României conform cărora judecătorul național are rolul de a aprecia cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului față de dispozițiile contrare din legile interne.
Se mai invocă faptul că excepția de nelegalitate reprezintă un exercițiu abuziv al drepturilor procesuale ale petentei cu scopul evident de tergiversare a judecății cauzei de fond câtă vreme petenta a avut cunoștință de cuprinsul nr.HG829/1999 încă de la momentul publicării acesteia aspect ce rezultă din adresa nr.376/17.08.99 unde petenta a afirmat faptul că terenul este proprietatea publică a statului precum și din poziția procesuală ce a avut-o în dosarul nr.3243/2000 aflat pe rolul Curții Supreme de Justiție (decizia nr.4107/2001), afirmațiile Clubului Sportiv Voința din această cauză având puterea unei mărturisiri judiciare.
Referitor la natura terenului în litigiu ca fiind proprietate publică se arată că există o prezumție a acestui fapt ce nu a fost răsturnată în nici un fel întrucât în condițiile în care terenul ar fi trecut în proprietatea privată petenta ar fi trebuit să depună înscrisuri doveditoare în acest sens. terenului la domeniul public rezultă din aceea că emitentul actului prin care terenul a fost dat în folosința petentei ( nr.2072/1956) este Consiliul de Miniștri al României iar această hotărâre a fost emisă în baza Decretului nr.409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor aflate în proprietatea statului. Imobilul nu a fost înstrăinat ci doar dat în folosință gratuită aceasta reprezentând o modalitate specifică de a dispune de bunurile proprietate publică. Atribuirea s-a făcut către o asociație sportivă a cooperaților meșteșugărești pe o perioadă nedeterminată, afirmându-se astfel caracterul imprescriptibil al proprietății publice.
Dispozițiile art.3 din Legea nr.213/98 trebuie coroborate cu art.136 din Constituția României iar anexa la Legea nr.213/98 cuprinde unele categorii de bunuri care sunt proprietatea publică a statului care au caracter exemplificativ iar nu restrictiv aceasta deoarece conform art.3 alin.1 din Legea nr.213/98 fac parte din domeniul public și orice alte bunuri care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public. Ca atare, nu orice bun trebuie declarat de interes public prin lege pentru a putea fi considerat ca fiind în proprietatea publică a statului. Terenul aparține statului și nu se invocă sau contestă modul de dobândire ci regimul juridic al acestuia iar bunul este în administrarea unui organ central fiind complet irelevante referirile la procedura de inventariere a bunurilor din patrimoniul local.
Un alt argument invocat este acela că nr.HG829/1999 nu a încălcat dispozițiile art.12 din Legea nr.213/1998 întrucât nu este indicat actul normativ care ar impune o motivare a hotărârii de guvern câtă vreme dispoziția invocată nu prevede nimic în acest sens. Pe de altă parte, dispozițiile cuprinse în Legea nr.24/2000 nu sunt aplicabile întrucât aceasta nu era în vigoare la data adoptării hotărârii atacate.
Prin întâmpinarea depusă la dosar Guvernul României a solicitat respingerea excepției de nelegalitate arătând că în speță trebuie înlăturate dispozițiile art.4 alin.1 din Legea nr.554/2004 astfel cum au fost modificate prin Legea nr.262/2007 întrucât chiar dacă Curtea Constituțională prin deciziile nr.425 și 426 din 10.04.2008 a reținut că acestea sunt constituționale, judecătorului național îi revine rolul de a aprecia cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului asupra prevederilor contrare din legislația națională așa cum s-a reținut atât prin hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului cât și prin cele pronunțate de Curtea de Justiție de la Luxemburg.
Dispozițiile respective care permit cenzurarea fără limită în timp pe calea excepției de nelegalitate a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr.554/2004 contravin dreptului la un proces echitabil consacrat de art.6 din CEDO, a art.47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene precum și practicii Curții de Justiție de la Luxemburg în cauze similare așa cum a decis și Plenul Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție în ședința din 26.05.2008 precum și prin decizia nr.2307/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție prin care s-a soluționat excepția de nelegalitate a nr.HG946/1999.
În măsura în care se va proceda la examinarea actului administrativ contestat pe calea excepției de nelegalitate se arată că hotărârea atacată este temeinică și legală fiind adoptată de o instituție cu competențe în domeniu cu respectarea art.12 alin.1 și 2 din Legea nr.213/98, ale art.108 din Constituție și ale Decretului nr.16/1976. Totodată se arată că petenta și-a dat acordul privind transmiterea în administrarea Ministerului T și Sportului a imobilului respectiv câtă vreme prin înscris nr.3706/17.08.1999 a făcut mențiunea că terenul este proprietatea publică a statului. Nu se poate reține nici lipsa motivării actului atacat întrucât la baza acestuia s-a aflat nota de fundamentare avizată favorabil de ministerele de resort.
La termenul de judecată din 14.07.2009 în sprijinul intimatului Guvernul României s-a formulat cerere de intervenție accesorie de către Ministerul Finanțelor Publice, iar interesul în formularea acestei cereri este justificată de faptul că intervenientul este semnatarul actului cu privire la acre s-a invocat excepția de nelegalitate și în al doilea rând terenul ce face obiectul nr.HG829/99 este un bun ce aparține domeniului public al statului caz în care reprezentarea este asigurată de Ministerul Finanțelor Publice.
În motivarea cererii se arată că terenul ce face obiectul nr.HG829/1999 este proprietate publică a statului, fiind transmis în folosința gratuită și fără termen a petentei în vederea edificării unei bazei sportive. Actele normative care reglementau transmiterea în folosință a unor terenuri proprietate de stat (Decretul nr.244/1955 și nr.409/1955) au fost abrogate prin Legea nr.7/1998, reglementările lor referitoare la regimul juridic fiind înlocuite cu dispozițiile Legii nr.213/1998. În speță, terenul în litigiu a făcut numai obiectul unui drept de folosință fiind evident regimul juridic al acestuia și anume acela de domeniu public caracterizat prin inalienabilitate, imprescriptibilitate și insesizabilitate. Chiar dacă până la apariția Constituție din 1991 distincția dintre domeniul public și privat nu era realizată potrivit terminologiei prezente se poate realiza o delimitare între public și privat iar Constituția a configurat în linii mari obiectul dreptului de proprietate publică statuând că în alcătuirea domeniului public pot intra și alte bunuri anume stabilite prin lege, prezentare generală care se regăsește și în art.3 din Legea nr.213/1998. Chiar dacă terenul în litigiu nu se regăsește menționat expres în anexa 1 din Legea nr.213/1998 acest fapt nu este de natură a conduce la concluzia că nu aparține domeniului public al statului. Întrucât el a fost destinat desfășurării unor activității de interes național iar din anexa nr.30 la HG1705/2006 rezultă clar că acest teren se regăsește în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului purtând nr. nr.-.
Referitor la argumentul petentului potrivit căruia hotărârea atacată a dispus cu privire la teren fără a reglementa și situația construcțiilor edificate pe acesta se arată că prin hotărârea atacată nici nu se putea dispune cu privire la construcții întrucât acestea nu erau proprietatea statului.
Un ultim motiv de nelegalitate invocat de petentă vizează neîndeplinirea condiției oportunității și nici pe cea a declarării condițiilor în care a fost dat bunul spre administrare aspecte ce nu pot fi reținute în cauză întrucât obligațiile stabilite prin actul de transmitere inițial nu mai erau aduse la îndeplinire astfel încât Statul în exercitarea dreptului său de proprietate a decis transferarea în interes public a bunului în litigiu, transferul reprezentând un drept exclusiv al proprietarului, motivele ce au stat la baza acestei decizii neputând fi cenzurate de titularul dreptului de folosință.
Prin încheierea pronunțată în ședința publică din 14.07.2009 în baza art.49 alin.1 și 3 și a art.52 Cod procedură civilă instanța a procedat la admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie formulată de intervenientul Ministerul Finanțelor Publice.
La dosar s-au depus următoarele: încheierea Tribunalului Timiș din 05.50.2009, motivarea excepției de nelegalitate, întâmpinări, copii înscrisuri din dosarul nr.3389/A/2005 a Tribunalului București, sentința civilă nr.2/03.01.2005 a Judecătoriei Sectorului 1 B, concluzii scrise depuse de petentă în dosarul nr.5342/2003 al Judecătoriei Sectorului 1 B, adresa nr.376/17.08.1999, decizia civilă nr.4107/10.12.2001 a Curții Supreme de Justiție, proces verbal de inventariere nr.296/2001, acte depuse în dosarul nr.5392/2003 al Judecătoriei Sectorului 1 B, nr.2072/1956, decizia nr.2230/1956, decizia penală nr.962/21.06.2000 a Curții de Apel București, decizia nr.2307/04.06.2008 a, note scrise depuse de petentă în dosarul nr- al Tribunalului Timiș, informații dosar, act adițional nr.185/2002, Decretul nr.409/1955, împuterniciri avocațiale, notă de fundamentare a nr.HG829/1999, anexă privind inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, cerere de intervenție accesorie, acte de identificare ale reprezentantului petentei, note scrise, nr.OUG221/1998, note de ședință, sentința civilă nr.2786/07.11.2007 a Curții de Apel București, și încheierea pronunțată de Curtea de Apel București la 27.06.2007 în dosarul nr-, adresa nr.871/1999 a Ministerului Lucrărilor Publice și Amenajării teritoriului și a fost atașat dosarul nr- al Tribunalului Timiș.
În privința pârâtei Agenției Naționale pentru Sport instanța reține că prin nr.OUG221/2009 această instituție s-a desființat fiind preluată de Ministerul T și Sportului.
Referitor la excepția de necompetență teritorială a Curții de Apel Timișoara invocată de petentă prin notele scrise depuse la termenul de judecată din 14.07.2009 potrivit căreia competența teritorială ar aparține Curții de Apel București în circumscripția căreia își are sediul pârâtul emitent al actului atacat instanța reține că o asemenea excepție este neîntemeiată întrucât în speță nu este vorba despre o acțiune clasică de contencios administrativ în care competența teritorială este determinată potrivit art.10 alin.3 din Legea nr.554/2004 competența teritorială fiind oricum alternativă și lăsată la latitudinea reclamantului ci este vorba despre o cerere incidentală formulată în condițiile art.17 Cod procedură civilă și art.4 alin.1 din Legea nr.554/2004.
Conform art.4 alin.1 din Legea nr.554/2004 excepția poate fi invocată oricând în cadrul unui proces din oficiu sau la cererea părții interesate caz în care instanța investită cu soluționarea litigiului de fond, constatând că de actul administrativ depinde soluția ce se va pronunța, sesizează prin încheiere motivată instanța de contencios administrativ competentă. Rezultă astfel că în speță este vorba despre o cerere incidentală a cărei competență de soluționare revine instanței de contencios administrativ competentă prin raportare la instanța de fond ce a pronunțat încheierea de sesizare, soluționarea excepției de nelegalitate invocate în dosarul nr- al Tribunalului Timiș aparținând în speță Curții de Apel Timișoara conform art.10 alin.1 Cod procedură civilă secția de contencios administrativ al acestei instanțe fiind îndreptățită a analiza legalitatea unor acte administrative emise de o autoritate centrală a statului.
Pentru aceste considerente de fapt și de drept în baza art.158 alin.2 Cod procedură civilă instanța va respinge excepția de necompetență teritorială invocată de petentă.
Referitor la excepția puterii lucrului judecat invocată de pârâtul Ministerul T și Sportului prin întâmpinare și bazată pe considerentele potrivit cărora Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.2307/04.06.2007 s-a pronunțat asupra incidenței art.4 alin.1 din Legea nr.554/2004 asupra actelor administrative individuale emise anterior Legii nr.554/2004, iar această decizie are putere de lucru judecat fiind opozabilă "erga omnes" ținând cont și de rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție de unificator al practicii judiciare aspect relevat și prin decizia Curții de la Strasbourg în cauza Beian contra României, instanța reține următoarele:
Este adevărat că prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.2307/04.06.2007 s-a respins excepția de nelegalitate a nr.HG946/1999 ca neîntemeiată. S-a reținut astfel că prin nr.HG946/1999 s-a aprobat darea în folosință gratuită Fundației pentru tenis "Academia " a unui teren aflat în administrarea Agenției Naționale pentru Sport, teren situat în B,-, Sector 1.
Data emiterii Hotărârii fiind anterioară intrării în vigoare a Legii nr.554/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că art.4 alin.1 din Legea nr.554/2004 este inaplicabil în sistemul juridic român invocând ca bază juridică dispozițiile art.20 alin.2 din Constituția României, art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.47 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, norme juridice interpretate prin prisma jurisprudenței consolidate a celor două instanțe internaționale.
Pârâtul Ministerul T și Sportului susține că față de această decizie, practica instanțelor de fond investite cu acțiuni similare (având ca obiect excepții de nelegalitate invocate cu privire la acte administrative individuale anterioare apariției Legii nr.554/2004) ar trebui să fie în rezonanță cu cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție ținând cont de importanța rolului Înaltei Curți de Casație și Justiție de unificare a practicii judiciare relevat în cauza Beian contra României.
Fără a nega importanța unor decizii de speță ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care se procedează la interpretarea unor dispoziții legale și nici a rolului de unificare a practicii judiciare, o practică judiciară unitară și constantă fiind de natură a garanta dreptul la un proces echitabil conform art.6 din Convenție instanța reține existența unui aspect particular și anume acela că Înalta Curte de Casație și Justiție în susținerea argumentelor de inaplicabilitate ale art.4 alin.1 din Legea nr.554/2004 în sistemul juridic actual a procedat la sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.4 alin.1 din Legea nr.554/2004 invocând considerentele expuse în decizia nr.2307/2007 ca și motive de neconstituționalitate iar Curtea Constituțională procedând la analiza integrală a acestora a reținut prin Deciziile nr.425 și 426/10.04.2008 constituționalitatea dispozițiilor art.4 alin.1 din Legea nr.554/2004, respingând excepțiile astfel invocate.
Într-o asemenea situație judecătorul de fond se află în situația punerii în practică a două interpretări diferite date aceluiași text de lege de către Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție.
Potrivit art.20 alin.1 din Constituția României "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenești vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte".
Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne au prioritate reglementările internaționale cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile (alin.2).
Din acest enunț rezultă faptul că un drept fundamental exprimat în Constituție trebuie interpretat ca incluzând toate dezvoltările și evoluțiile care apar în dreptul internațional.
Prin art.20 din Constituția României este asigurată existența unui sistem unitar de protecție a drepturilor fundamentale în care dreptul constituțional al drepturilor omului este într-un permanent acord cu standardul de protecție conferit de Convenție, iar acest sistem este asigurat prin controlul de constituționalitate. Fără îndoială că instanțele române pot și trebuie să analizeze dispozițiile din normele juridice interne și prin raportare la concordanța cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului iar dacă interpretarea dată de instanță nemulțumește părțile, acestea trebuie să aibă posibilitatea de aoc ontesta în fața Curții Constituționale.
Aceasta deoarece în baza supremației Constituției al cărei garant este Curtea Constituțională are ultimul cuvânt în materia interpretării drepturilor fundamentale.
În concluzie, față de situația de speță, neputând avea două standarde ale procesului echitabil, unul prevăzut de Constituție și garantat de Curtea Constituțională și altul prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și garantat de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța înțelege să dea eficiență interpretării date de Curtea Constituțională prin Deciziile nr.425 și 426/2008 și să rețină că dispozițiile art.4 alin.1 din Legea nr.554/2004 sunt perfect aplicabile în cauză.
Considerentele din cauza Beian contra României deși corect expuse de pârât nu pot justifica aplicarea deciziei nr.2307/04.06.2007 în speță întrucât Curtea de la Strasbourg a reținut existența unei jurisprudențe naționale neunitare la originea căreia s-a aflat însăși instanța supremă care deși avea rolul de a unifica practica judiciară, a pronunțat ea însăși soluții contradictorii în aceeași chestiune.
Or, în speță deși ne aflăm în fața unei poziții unitare a Înaltei Curți de Casație și Justiție pe problema inaplicabilității dispozițiilor art.4 alin.1 din Legea nr.554/2004 pentru actele administrative individuale emise anterior Legii nr.554/2004, dar mai există poziția diametral opusă a Curții Constituționale care de asemenea este unitară și constantă în a declara constituționalitatea textului de lege anterior menționat, poziție de care instanța de fond înțelege să se prevaleze pentru considerentele expuse supra.
Puterea de lucru judecat la care face referire pârâtul Ministerul T și Sportului este reglementată ca o prezumție legală, absolută și irefragrabilă în art.1201 cod civil și ca o excepție peremptorie și absolută în art.166 Cod procedură civilă și are la bază două reguli fundamentale și anume că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată iar soluția cuprinsă în hotărâre este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre. Autoritatea (puterea) de lucru judecat nu poate fi reținută prin prisma dispozițiilor art.1201 Cod civil întrucât nu se regăsește identitatea de obiect cu cauza soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.2307/04.06.2007, în speță fiind atacată cu excepția de nelegalitate o altă hotărâre de Guvern, chiar dacă ambele acte atacate vizează în ansamblu aceeași situație juridică și de fapt privind terenul din B,-. Concluzia Înaltei Curți de Casație și Justiție din cuprinsul acestei decizii referitoare la inaplicarea art.4 alin.1 din Legea nr.554/2004 în speță trebuia a se impune instanței de fond în măsura în care nu ar fi existat deciziile Curții Constituționale nr.425 și 426/2008 prin care s-au respins excepțiile de neconstituționalitate invocate cu privire la art.4 alin.1 din Legea nr.554/2004 printre care și excepția invocată în dosarul nr- al Înaltei Curți de Casație și Justiție în care s-a pronunțat decizia nr.2307/04.06.2008.
Deși pârâții Ministerul T și Sportului și Guvernul României, prin întâmpinările depuse la dosar au invocat și inaplicabilitatea dispozițiilor art.4 alin.1 din Legea nr.554/2004 ca urmare a pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.2307/2007 instanța pentru considerentele expuse inițial va respinge aceste susțineri.
Un al doilea aspect legat de puterea (autoritatea) de lucru judecat invocat de pârâtul Ministerul T și Sportului a vizat faptul că prin decizia nr.4107/2001 a Curții Supreme de Justiție pronunțată în dosarul nr.3243/2000 s-a stabilit cu titlu irevocabil legalitatea nr.HG829/1999. Așa cum însăși pârâtul recunoaște obiectul recursului soluționat prin decizia civilă nr.4107/2001 l-a constituit decizia nr.748/27.06.2000 a Curții de Apel București care a fost pronunțată în baza unei excepții, privind lipsa calității procesual active. Din considerentele deciziei nr.4107/10.12.2001 (fila 52) rezultă că Înalta Curte de Casație și justiție a procedat la analiza recursului prin prisma motivelor de recurs legate de lipsa calității procesual active a reclamantei Asociația Națională a Cooperativelor Meșteșugărești - UCECOM B iar considerentul final conform căruia s-a examinat și din oficiu hotărârea atacată sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și nu s-a constatat existența vreunui motiv de casare nu poate conduce la concluzia potrivit căreia Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat cu titlu irevocabil asupra legalității acestei hotărâri de Guvern. Instanța de recurs s- pronunțat irevocabil asupra legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești atacate respectiv a sentinței civile nr.748/27.06.200 a Curții de Apel București, iar nu asupra legalității nr.HG829/1999, de vreme ce litigiul a fost soluționat prin pronunțarea instanțelor învestite asupra unei excepții de fond ce a făcut inutilă cercetarea cauzei pe fond conform art.137 alin.1 Cod procedură civilă.
Aceste considerente sunt de natură a conduce la concluzia respingerii excepției privind puterea (autoritatea) de lucru judecat și a lipsei identității invocate de art.1201 Cod civil pe de o parte iar pe de altă parte ținând cont de existența deciziilor Curții Constituționale prin care s-au respins excepțiile de neconstituționalitate ale art.4 alin.1 din Legea nr.554/2004.
În ceea ce privește lipsa de interes a reclamantului în invocarea excepției de nelegalitate a nr.HG829/1999 întrucât, așa cum arată pârâtul Ministerul T și Sportului, acesta nu ar obține nici un folos practic de vreme ce nu poate deveni proprietarul imobilului și nu va putea reactiva nr.2072/1956 care-i asigura folosința asupra terenului, instanța conform art.137 alin.1 Cod procedură civilă fiind obligată a se pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură sau de fond va proceda la respingerea excepției. Se reține astfel faptul că prin nr.HG829/1999 a cărei nelegalitate este invocată în cauză, reclamantul a pierdut în fapt și în drept, folosința asupra terenului din B,- iar calitatea acestuia de fost titular a dreptului de folosință poate justifica cel puțin teoretic formularea prezentei acțiuni chiar dacă folosul practic al reclamantului nu-l constituie în fapt reluarea dreptului de folosință asupra terenului cât mai degrabă reglementarea situației juridice asupra construcțiilor de pe terenul respectiv.
Din această perspectivă instanța reține că reclamantul se află în postura prevăzută de art.1 alin.1 din Legea nr.554/2004 și invocă o aparență de vătămare a drepturilor sale ce-i justifică astfel demersul și care îndrituiește instanța la respingerea excepției lipsei de interes și la analiza pe fond a excepției de nelegalitate invocate.
Astfel, instanța reține că prin nr.HG829/1999 s-a aprobat transmiterea din administrarea Asociației pentru Cultură Fizică și Sport "Voința" B în administrarea Ministerului T și Sportului a unui teren, proprietate publică a statului, în suprafață de 63.568 mp situat în B,-. Art.2 statuează că la data intrării în vigoare a hotărârii se va abroga nr.2072/06.10.1956. Prin acesta din urmă s-a procedat la trecerea terenului respectiv în folosința gratuită și fără termen a Asociației pentru Cultură Fizică și Sport "Voința".
Ca principal motiv de nelegalitate a nr.HG829/1999 reclamantul a invocat faptul că terenul respectiv nu este proprietatea publică a statului întrucât nu face parte din categoriile enunțate la art.3 alin.2 din Legea nr.213/1999, nu apare în anexa la Legea nr.213/1999 și nu a fost declarat de interes public național prin lege. De asemenea, nu a fost dobândit în vreuna din modalitățile enunțate de Legea nr.213/1999 și nu figurează pe inventarul Municipiului B ca proprietate publică a statului, aprobată prin Hotărâre de Guvern.
Instanța nu poate reține aceste considerente drept motiv de nelegalitate după cum urmează:
Legea nr.213/1999 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia stabilește la art.3 alin.2 că "domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art.135 alin.4 din Constituția României, din cele prevăzute la pct.1 din anexă precum și din alte bunuri de uz sau de interes public național declarate ca atare prin lege". Dar tot art.3 din Legea nr.213/1999 arată la alin.1 că domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art.135 alin.4 din Constituția României, din cele stabilite în anexa la lege și din orice alte bunuri care potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ - teritoriale prin modurile prevăzute de lege.
Rezultă deci că în reglementarea noțiunii de "domeniu public" art.3 alin.1 din Legea nr.213/1999 face referire la dimensiunea generală a acestui termen, urmând la alin.2 să definească domeniul public al statului, al județelor (alin.3) și al comunelor, orașelor și municipiilor la alin.4.
Susținerea reclamantului potrivit căreia imobilul de care s-a dispus prin nr.HG829/1999 nu reprezintă domeniu public al statului întrucât nu face parte din categoriile enunțate la art.135 alin.4 din Constituția României (actualmente art.136 alin.3) nu poate fi însușită de instanță întrucât enumerarea din textul constituțional vizează bunurile sau categoriile de bunuri care fac exclusiv obiectul proprietății publice (ex. Spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, marea teritorială, etc.) iar sub acest aspect, imobilul în litigiu, teren în intravilanul Municipiului B nu face exclusiv obiectul proprietății publice. Prin natura sa, ar putea aparține și domeniului privat dar în fapt el face obiectul proprietății publice și nu prin apartenență la categoriile enunțate de art.135 alin.4 din Constituția României ci în baza altor temeiuri ce vor fi ulterior prezentate.
Totodată, nici faptul că imobilul respectiv nu este menționat în anexa 1 la Legea nr.213/1999 nu-i conferă o altă natură decât aceea de teren proprietate publică a statului, aceasta deoarece enumerarea din anexă este una exemplificativă iar nu limitativă după cum menționează însăți legiuitorul în nota de subsol la anexă. În anexă sunt enumerate bunurile reglementate de art.135 alin.4 din Constituția României din 1991, bunuri cuprinse în reglementări speciale precum și alte categorii de bunuri. Această enumerare oricât ar fi de cuprinzătoare nu poate avea decât caracter exemplificativ, iar neincluderea în anexă nu poate conduce automat la concluzia inapartenenței bunului la domeniul public al statului. Ca atare, se pot include în noțiunea de bun aparținând domeniului public și alte bunuri care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau interes public.
Se observă astfel că prin nr.HG829/1999 s-a procedat la revocarea nr.2072/1956, emitentul fiind Consiliul de Miniștri al României.
Prin nr.2072/1956 reclamantul a primit terenul în litigiu în folosință gratuită și fără termen în vederea constituirii unei baze sportive. Transmiterea în folosință s-a realizat în baza Decretului nr.409/1955 act normativ care reglementa transmiterea bunurilor proprietatea statului, ținând cont și de dispozițiile Decretului nr.244/1955. Decretul menționat făcea referire la art.1 la posibilitatea transmiterii terenurilor proprietatea statului și aflate în administrarea comitetelor executive ale sfaturilor populare, în folosința unităților cooperatiste, terenurile fiind necesare pentru executarea de construcții, caz în care folosința era transmisă fără plată și fără termen. Conform art.6 din Decretul nr.409/1955 terenurile fără construcții pe ele putea fi transmise organizațiilor cooperatiste și obștești prin Hotărâre a Consiliului de Miniștri, numai în folosință gratuită, fără termen sau pe durată determinată.
Ori, în speță reclamantul nu a contestat nici faptul că terenul i-a fost transmis în folosință gratuită și fără termen și nici faptul că transmiterea s-a realizat luând în considerare calitatea sa de asociație care a desfășurat activității de educație fizică și sport iar terenul avea o utilitate publică fiind destinat construirii unei baze sportive. Modalitatea de transmitere în folosință către o asociație sportivă denotă astfel caracterul indubitabil de teren proprietate publică a statului, fiind desemnat unei utilități publice de vreme ce reclamantul a dobândit dreptul de folosință exclusiv în vederea edificării unei baze sportive. Așa cum a arătat și pârâtul Ministerul T și Sportului prin întâmpinare, darea în folosință gratuită reprezintă o modalitate de a dispune de bunurile proprietate publică.
Toate aceste considerente sunt de natură a concluziona în sensul că terenul în litigiu a aparținut și aparține domeniului public al statului, aspect confirmat și de mențiunile cuprinse în Anexa 30 la nr.HG1705/2006 unde terenul în suprafață de 63.568 mp din B,- figurează în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului purtând numărul MF -, același număr de inventar regăsindu-se în activele statului la bunurile de patrimoniu (fila 149 dosar).
Considerentele exprimate în cuprinsul sentinței civile nr.2/03.01.2005 a Judecătoriei Sectorului 1 B referitoare la natura de bun ce aparține proprietății publice a statului cu referire la terenul în litigiu nu sunt de natură a justifica prin ele însele această apartenență întrucât nu s-a făcut dovada rămânerii irevocabile a acestei hotărâri iar pe de altă parte instanța nu a fost învestită expres cu soluționarea chestiunii privind apartenența terenului la domeniul public al statului.
Cu toate acestea, trebuie însă remarcată poziția oscilantă a reclamantului care în prezenta cauză această apartenență dar a recunoscut-o anterior prin poziția procesuală adoptată în cadrul diverselor litigii. Astfel în dosarul nr.3243/2000 în care s-a pronunțat decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.4107/10.12.2001 și unde s-a atacat nr.HG829/1999 de către UCECOM B, prezentul reclamant a înțeles să formuleze cerere de intervenție accesorie în favoarea Guvernului României, solicitând respingerea recursului cu consecința respingerii acțiunii introductive a UCECOM și deci menținerea nr.HG829/1999 și implicit recunoscând dreptul de revocare a dreptului de folosință asupra terenului, teren ce aparținea domeniului public al statului. De asemenea, a recunoscut incidența în speță a prevederilor Decretului nr.409 și 244/1955 și prin concluziile scrise depuse în dosarul nr.5342/2003 al Judecătoriei Sectorului 1 B, invocând transmiterea în folosință a unui bun proprietatea statului iar prin adresa nr.376/07.08.1999 (fila 51 dosar) și-a exprimat acordul pentru transmiterea terenului în administrarea Ministerului T și Sportului, cu mențiunea că aceasta este proprietatea publică a statului.
Prin urmare, instanța reține că în speță s-a făcut dovada că terenul ce face obiectul nr.HG829/1999 aparține domeniul public al statului fiind astfel înlăturat motivul de nelegalitate invocat de reclamant.
Nu se poate reține drept motiv de nelegalitate a nr.HG829/1999 nici aspectul potrivit căruia prin acest act nu s-a dispus cu privire la construcțiile existente pe teren. În condițiile în care construcțiile nu aparțin Statului Român, este logic că nici nr.HG829/1999 să nu facă vreo referire la acestea. Așa cum s-a reținut de altfel și prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.4107/2001, "în privința construcțiilor edificate pe acest teren, proprietatea acestora se va rezolva de către instanța de drept comun conform art.492, 493 și 494 Cod civil".
În speță nu s-a contestat existența unor construcții pe terenul în litigiu dar obiectul prezentei cauze îl constituie analiza excepției de nelegalitate referitoare la transmiterea unui teren din administrarea reclamantului în administrarea pârâtului Ministerul T și Sportului și deci prin raportare la art.4 alin.1 din Legea nr.554/2004, nr.HG829/1999 se analizează sub aspectul legalității în raport de conformarea cu prevederile cuprinse în acte normative cu putere superioară iar nu prin raportare la o stare de fapt (constatarea existenței unei construcții). Ca atare, instanța apreciază că acest considerent al reclamantului este fără relevanță juridică în cauză urmând a respinge excepția de nelegalitate și sub acest aspect.
S-a mai invocat de către reclamant faptul că prin adoptarea nr.HG829/1999 s-ar fi încălcat prevederile art.12 din Legea nr.213/1998 nefiind îndeplinită nici condiția oportunității actului administrativ și nici cea a declarării condițiilor în care bunul a fost dat spre administrare. Se mai arată totodată că lipsește motivarea ca element obligatoriu al garanției de legalitate a actului administrativ.
Raportat la aceste susțineri, instanța reține că potrivit art.12 alin.3 din Legea nr.213/1998 "titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească și să dispună de acesta în condițiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Dreptul de administrare va putea fi revocat dacă titularul nu-și exercită drepturile și obligațiile născute din actul de transmitere. prezentului act administrativ atacat nu poate face obiectul controlului instanței de contencios administrativ, oportunitatea fiind atributul exclusiv al autorității emitente, iar pe de altă parte pe calea excepției de nelegalitate invocate, în baza art.4 alin.1 din Legea nr.554/2004 instanța va analiza actul prin raportare la prevederile legale cu forță juridică superioară în vigoare la momentul emiterii actului fiind astfel abilitată să cenzureze legalitatea iar nu oportunitatea actului respectiv.
Titularul dreptului de proprietate asupra imobilului a hotărât în baza dreptului său de administrare și dispoziție să procedeze la trecerea imobilului în administrarea Ministerului T și Sportului iar manifestarea de voință nu poate fi cenzurată de titularul dreptului de folosință sub aspectul oportunităților cu atât mai mult cu cât acesta, reclamantul din speță nu a invocat în favoarea sa exercitarea drepturilor și obligațiilor din actul de transmitere, drept motive de nelegalitate ale actului atacat.
Instanța nu va reține nici argumentul privind lipsa motivării actului atacat pentru două considerente:
În primul rând este de observat faptul că la baza emiterii nr.HG829/1999 s-a aflat o notă de fundamentare (fila 119 dosar) care redă situația juridică a imobilului și constituie prin ea însăși o motivare suficientă a măsurii astfel adoptate iar pe de altă parte, normele de tehnică legislativă ce impun cerința motivării (art.6 alin.3 din Legea nr.24/2000) nu erau în vigoare la data adoptării nr.HG829/1999 și după cum s-a mai arătat, analiza actelor administrative individuale adoptate anterior intrării în vigoare a Legii nr.554/2004 se face prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului (art. II alin.2 din legea nr.262/2007 de modificare și completare a Legii nr.554/2004).
Pentru considerentele de fapt și de drept anterior menționate în baza art.137 alin.1 Cod procedură civilă instanța va respinge excepțiile de necompetență teritorială a Curții de Apel Timișoara - secția de contencios administrativ și fiscal, a puterii de lucru judecat și a lipsei de interes a reclamantului în prezenta cauză iar în baza art.4 alin.1 și 2 din Legea nr.554/2004 coroborat cu art. II alin.2 din Legea nr.262/2007 de modificare și completare a Legii nr.554/2004 va respinge excepția de nelegalitate a nr.HG829/1999 ca neîntemeiată, excepție invocată de reclamantul Clubul Sportiv "Voința" B în dosarul nr- al Tribunalului Timiș.
Totodată, în baza art.55 Cod procedură civilă va admite cererea de intervenție formulată de intervenientul Ministerul Finanțelor Publice în favoarea pârâtului Guvernul României, ca urmare a respingerii acțiunii reclamantului.
Văzând că pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată în prezenta cauză,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția de nelegalitate a nr.HG829/1999 invocată de reclamantul Clubul Sportiv Voința B în dosar nr- al Tribunalului Timiș în contradictoriu cu pârâții Ministerul T și Sportului, Guvernul României și Confederația Națională a Sindicatelor Libere din Cooperație România.
Admite cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Ministerul Finanțelor Publice în favoarea pârâtului Guvernul României.
Definitivă.
Cu recurs în 5 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 26.10.2009.
PREȘEDINTE, GREFIER,
- - - -
RED:/02.11.09
TEHNORED:/02.11.09
8.ex./SM/emis 6 com./
Se comunică:
- reclamant - CLUBUL SPORTIV VOINȚA B, B,-, Sector 1 + B,-,.1 C, Sector 1, la av.
- pârât - MINISTERUL T ȘI SPORTULUI, - B, nr.223,.III, Sector3 la Pipera și Asociații
- pârâta - CONFEDERAȚIA NAȚIONALA A SINDICATELOR DIN COOPERAȚIE ROMÂNIA, - B -- B, Jud.
- pârât - GUVERNUL ROMÂNIEI, - B, nr.1, Sector 1
- intervenient - MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, - B,-, Sector 5
Președinte:Adina PokkerJudecători:Adina Pokker
