Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Sentința 105/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA Nr. 105/CA
Ședința publică din 22.06.2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Obreja Manolache Iustinian
Grefier: - -
Pe rol fiind judecarea acțiunii de contencios administrativ promovată de reclamanții, G, și în contradictoriu cu pârâții Curtea de Conturi a României, chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice V, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea nr. 188/1999).
La apelul nominal făcut în ședința publică, la prima și la a doua strigare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care evidențiază obiectul litigiului, părțile, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare și stadiul procesual al dosarului.
Prin serviciul registratură al instanței, pârâta Curtea de Conturi a României a depus cerere prin care solicită acordarea unui termen pentru lipsă de apărare.
Instanța, verificând actele și lucrările dosarului, constatând că prin cererea de amânare se invocă faptul că reprezentantul Curții de Conturi, consilierul juridic desemnat să reprezinte instituția, nu poate să participe la acest termen de judecată, respinge cererea de amânare a cauzei, considerând că motivul invocat nu justifică această cerere și rămâne în pronunțare.
Curtea de Apel,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vaslui la nr. 730/89/20.03.2008, reclamanții, G, și, toți cu domiciliul ales în V, str. -, nr. 28, jud. V, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, cu sediul în B,--24, sector 1, au solicitat obligarea pârâtei Curtea de Conturi la plata primelor de concediu neacordate pentru perioada 2001-2007, actualizată cu indicele de inflație și obligarea pârâtei la menținerea în continuare a plății primelor de vacanță.
În motivarea acțiunii, reclamanții au susținut că, în calitatea lor de controlori financiari în cadrul Camerei de Conturi I, beneficiază de remunerare salarială sub forma unei indemnizații, la fel ca și funcționarii publici.
Deși prin articolul 35 din Legea nr. 188/1999 s-a legiferat acordarea unei prime de concediu, acordarea acestei prime a fost suspendată prin legile bugetare anuale pentru anii 2006-2007 și reluată efectiv pentru funcționarii publici în anul 2007.
Mai mult, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 146/2007 s-a aprobat plata primelor de vacanță suspendate pentru funcționarii publici și funcționarii publici cu statut special, iar Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin deciziile nr. XXIII/2005 și nr. LXXVII/2007 asupra admisibilității acordării acestui drept.
Reclamanții au mai arătat că refuzul acordării acestui drept s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 39 din Codul muncii, prevederilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Protocolului nr. 12 la aceeași convenție și a art. 1 alin. 2 lit. e din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, întrucât funcționarii publici din cadrul Curții de Conturi au primit această primă de vacanță
Pârâta Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, iar în ceea ce privește fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii.
Pârâta a susținut că prevederile Legii nr. 188/1999 nu se aplică controlorilor financiari, conform art. 6 din Legea nr. 188/1999, și că salarizarea reclamanților s-a făcut în baza unui act normativ special, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 160/1999, care prevede că drepturile stabilite prin acest act normativ reprezintă unica formă de salarizare a acestora.
Pârâta Curtea de Conturi a României a formulat în cauză și cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Prin sentința civilă nr. 962/18.09.2008, Tribunalul Vasluia respins excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea, precum și cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de Curtea de Conturi a României.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, că termenul de prescripție nu s-a împlinit întrucât a intervenit o cauză de întrerupere a prescripției, respectiv recunoașterea dreptului pretins.
Pe fond, instanța a reținut că din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi rezultă că profesia de controlor financiar este asimilată personalului de specialitate și a celui auxiliar întrucât nu exercită prerogative de putere publică - cum este în cazul magistraților.
Salarizarea controlorilor se face printr-un act normativ special, care asimilează expres controlorii financiari personalului de specialitate din cadrul Curții de Conturi, personal contractual ce exercită activitatea în baza unor raporturi de muncă și nu a unor raporturi de serviciu, în sensul legii nr.188/1999.
Din aceste acte normative, coroborate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 188/1999, prima instanță a reținut că profesia de controlor financiar nu se circumscrie calității de funcționar public, astfel încât reclamanții nu sunt îndreptățiți la despăgubiri pentru discriminarea suferită în raport cu ceilalți funcționari publici, care au beneficiat de prime de concediu.
Curtea de Apel Iași, prin decizia nr. 818/02.12.2008, a admis recursul declarat de reclamanții, G, și împotriva sentinței civile nr. 962/18.09.2008, pronunțată de Tribunalului Vaslui, sentință pe care a casat-o, și a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță la Curtea de Apel Iași -Secția de contencios administrativ-fiscal.
Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că reclamanții, controlori financiari, au fost numiți în funcție de președintele Curții de Conturi, conform dispozițiilor art. 111 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, în forma în vigoare la data acestei numiri, că funcția în care sunt numiți reclamanții implică exercițiul autorității publice în cadrul organului suprem de control financiar, Curtea de Conturi, cu atribuții de verificare a modului de formare, administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, precum și asupra modului de gestionare a patrimoniului public și privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale, se reține că aceștia au calitatea de funcționari publici.
S-a reținut că, în urma adoptării Legii nr. 217/2008, de modificare și completare a Legii nr. 94/1992, controlorii financiari au devenit auditori publici externi.
Prin art. 111 indice 1 alin. 1 din Legea nr. 94/1992 astfel modificată, s-a prevăzut că personalul de specialitate al Curții de Conturi, inclusiv cel cu funcții de conducere, este supus mobilității în cadrul aceleiași categorii profesionale, prin modificarea raporturilor de serviciu. Mobilitatea se realizează pentru eficientizarea activității Curții de Conturi și în interesul personalului acesteia, pentru dezvoltarea carierei profesionale.
Aceste dispoziții au prevăzut în mod expres faptul că între reclamanți și Curtea de Conturi a României există raporturi de serviciu și nu raporturi de muncă, astfel încât în mod greșit prima instanță a reținut că aceștia nu au calitatea de funcționari publici.
Potrivit dispozițiilor art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 160/2000, privind salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi, indemnizația lunară este unica formă de remunerare a acestora, diferențiată, conform Anexei 2, în raport cu clasele I-III ale funcției îndeplinite.
Potrivit dispozițiilor art.2 din Legea nr. 188/1999 republicată, funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală și locală. Art. 3 din aceeași lege prevede că funcționarul public este persoana numită într-o funcție publică.
S-a mai reținut că, potrivit dispozițiilor art. 7 din Statutul funcționarilor publici, funcțiile publice se clasifică în: funcții publice clasa I, funcții publice clasa a II-a și funcții publice clasa a III-a, criteriu avut în vedere și la remunerarea activității prestate de către controlorii financiari, tocmai în considerarea calității lor de funcționari publici și că la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2006 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, respectiv la data de 19.06.2006, s-a prevăzut expres că persoanele numite în funcția de controlori financiari, devenind auditori publici, potrivit dispozițiilor art. 73, sunt învestiți cu exercițiul autorității publice (art. 46 alin. 2).
Chiar dacă la data de 28.06.2006, prin decizia nr. 544, publicată în Monitorul Oficial la data de 30.06.2006 Curtea Constituțională a constatat că este neconstituțională Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2006, dispozițiile acesteia au confirmat, în perioada cât a fost în vigoare, calitatea controlorilor financiari de funcționari publici. Practic, conform art. 147 din Constituția României, dispozițiile acestei ordonanțe au fost suspendate de drept, în urma constatării neconstituționalității acestora, începând cu data de 30.06.2006, încetându-și efectele juridice în 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale.
Potrivit dispozițiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe.
Ca urmare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Iași la nr-.
La data de 09.04.2009, pârâta Curtea de Conturi a României a invocat (filele 95-98) excepția necompetenței materiale a instanței de contencios administrativ arătând că reclamanții nu sunt funcționari publici, ci fac parte din categoria personalului contractual, astfel încât competența de judecare a cauzei revine unui complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă.
Tot atunci, pârâta a invocat excepția prematurității acțiunii, arătând că reclamanții au formulat acțiunea înainte de a urma procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Examinând actele și lucrările cauzei, Curtea reține următoarele:
Excepția necompetenței materiale.
Având în vedere că prin decizia nr. 818/02.12.2008, Curtea de Apel Iașia stabilit irevocabil, în recurs, că secția de contencios administrativ a Curții de Apel Iași are competența de a judeca litigiul în primă instanță, Curtea consideră că are obligația de a se conforma soluției instanței de recurs de declinare a competenței.
Așa fiind, Curtea va respinge excepția necompetenței materiale.
Excepția prescripției dreptului la acțiune.
Curtea reține că drepturile solicitate de reclamanți sunt drepturi de creanță pentru care dreptul la acțiune se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani.
Având în vedere că reclamanții au formulat cerere de chemare în judecată la data de 20.03.2008, și că despăgubirile au fost solicitate începând cu anul 2001, Curtea constată că pentru perioada 2001-19.03.2005 s-a împlinit termenul de prescripție a dreptului la acțiune.
Ca urmare, instanța va admite excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2001-19.03.2005 și va respinge, ca prescrisă, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, pentru perioada 2001-19.03.2005.
Excepția prematurității acțiunii.
Având în vedere că, așa cum se va arăta în cele ce urmează, prezentul litigiu este un litigiu de muncă și că în cazul litigiilor de muncă având ca obiect drepturi salariale legea nu prevede obligația parcurgerii unei proceduri prealabile, instanța va respinge excepția prematurității introducerii acțiunii.
Fondul cauzei.
Potrivit prevederilor art. 35 alin. 2 din Legea nr. 188/1999, funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Din contractele individuale de muncă depuse la dosarul cauzei (filele 137-155) reiese că reclamanții își desfășoară activitatea în cadrul Curții de Conturi a României în baza raporturilor de muncă stabilite prin contractele respective, nu în baza unor raporturi de serviciu specifice funcționarilor publici.
Având calitatea de personal contractual, nu de funcționari publici, Curtea reține că reclamanților li se aplică, în conformitate cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 188/1999, legislația muncii.
Cum în actele normative care reglementează salarizarea reclamanților nu s-a stabilit dreptul la acordarea primei de concediu de odihnă, Curtea consideră că pretențiile acestora sunt neîntemeiate.
În ceea ce privește discriminarea invocată de reclamanți față de funcționarii publici și funcționarii publici cu statut special, instanța constată că nu există elemente în baza cărora să se rețină că reclamanții se află într-o situație comparabilă cu a altor categorii de persoane care beneficiază de prima de concediu de odihnă.
Diferența de salarizare între personalul contractual și funcționarii publici și funcționarii publici cu statut special este dată de structurarea personalului în funcție de necesitățile realizării competențelor structurii administrative din care fac parte. Or, în acest domeniu, al realizării competenței și al salarizării, statul are un drept larg de apreciere, el fiind cel care, prin organele sale, stabilește atât sfera de competență a organelor administrației publice, cât și remunerarea activității desfășurate la nivelul fiecărei structuri din cadrul administrației publice, un rol esențial avându-l însă și locul pe care se află structura respectivă în ierarhia organelor administrației de stat.
Curtea mai constată că admiterea acțiunii reclamanților în condițiile în care legea nu prevede acordarea primei de concediu de odihnă categoriei de personal din care reclamanții fac parte ar presupune nesocotirea deciziei Curții Constituționale nr. 820/2008, prin care s-a stabilit că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi din alte acte normative.
Față de cele ce preced, Curtea va respinge, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți.
Față de soluția de respingere a acțiunii principale, Curtea va respinge și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de pârâta Curtea de Conturi a României.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
Hotărăște:
Respinge excepția necompetenței materiale.
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2001-19.03.2005.
Respinge, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamanții, G, și, toți cu domiciliul ales în V, str. -, nr. 28, jud. V, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, cu sediul în B,--24, sector 1, pentru perioada 2001-19.03.2005.
Respinge excepția prematurității introducerii acțiunii.
Respinge, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanții, G, și în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României pentru perioada ulterioară datei de 20.03.2005 și în continuare.
Respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, cu sediul în B,-, sector 5, formulată de pârâta Curtea de Conturi a României.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 22.06.2009.
Președinte
--- -
Grefier
- -
și tehnoredactat:, 19, ex.
Președinte:Obreja Manolache IustinianJudecători:Obreja Manolache Iustinian
