Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 1642/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 1642
Ședința publică de la 03 Aprilie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Lavinia Barbu
JUDECĂTOR 2: Carmen Ilie
JUDECĂTOR 3: Gabriela Carneluti
Grefier - -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul MINISTERUL MEDIULUI împotriva sentinței nr.2421 din 03 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică, s-a prezentat avocat pentru intimații reclamanți, -, -, -, (), -, ( ), ( ), B, ( ), lipsind recurentul pârât Ministerul Mediului și intimata pârâtă Agenția Pentru Protecția Mediului
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursul este declarat în termenul legal și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.
S-a arătat că intimații reclamanți au depus întâmpinare.
Curtea, apreciind cauza în stare de soluționare a acordat cuvântul asupra recursului.
Avocat pentru intimații reclamanți arată că Ministerul Mediului are calitate procesuală pasivă fiind ordonator principal de credite, chiar dacă distribuția sumelor se face de agențiile locale. De asemenea, consideră că este necesar ca Ministerul Mediului să formuleze o acțiune pentru rectificarea bugetară în vederea asigurării sumelor necesare pentru plata sporurilor solicitate.
Depune practică judiciară, solicitând respingerea recursului conform motivelor arătate în întâmpinare și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii primei instanțe.
CURTEA:
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr.2421 din 03 decembrie 2008, Tribunalul Mehedinția respins excepțiile inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, lipsei calități procesuale active și lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Mediului.
A admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01.01.2005-octombrie 2005.
A admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, -, -, -, (), -, ( ), ( ), B, ( ), în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile și Agenția Pentru Protecția Mediului
A obligat pârâții să acorde reclamanților suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază aferente perioadei noiembrie 2005 și până la data pronunțării hotărârii, în sumă actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la data plății efective.
A respins cererea de obligare la plată a pârâților ca prescrisă pentru perioada 01.01.2005-octombrie 2005 ca prescrisă
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Referitor la excepția lipsei procedurii prealabile, instanța a apreciat ca nu este întemeiata, având în vedere faptul că acțiunea se întemeiază pe un refuz nejustificat al pârâților de achita aceste drepturi salariale și nu se solicită anularea unui act administrativ nelegal pentru a fi incidente disp. art. 7 din Legea nr. 554/2004. Prin urmare în cazul unui refuz nejustificat, a obliga contestatorul să solicite din nou drepturile bănești și sa aștepte un nou refuz, în contextul in care atitudinea pârâților este mai mult decât previzibila, ar echivala cu o ingerința in dreptul de acces efectiv la instanța.
S-a reținut că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, întrucât între aceștia și pârâți există un raport de serviciu în calitate de angajat și respectiv angajator.
S-a apreciat că este neîntemeiată și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Mediului si Dezvoltării Durabile, întrucât acesta este ordonator principal de credite și în conformitate cu nr.OG22/2002 are obligația să ia toate măsurile necesare privind rectificarea bugetară în vederea asigurării fondurilor necesare pentru plata drepturilor salariale restante.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că potrivit art. 31 pct.1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 R, funcționarul public are dreptul la un salariu compus printre altele din suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 251/2006.
Ultimele două elemente, suplimentul postului și suplimentul gradului au fost suspendate succesiv, după cum urmează: pentru anul 2005 prin art. 44 din OUG 92/2004, privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, pentru anul 2006 prin art. 48 din OG nr.2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici.
S-a avut în vedere faptul că pentru anii 2007-2008, suspendarea prevăzută de OUG 92/2004 și OG nr. 2/2006 nu a mai fost menținută și potrivit art. 37 alin. 3 din OG nr.6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici nu pot face obiectul vreunei limitări sau renunțări.
Ca urmare, dreptul subzistă, iar după încetarea suspendării devine actual, părțile urmând a fi repuse în dreptul respectiv cu efect retroactiv.
S-a mai reținut și incidența prevederilor art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale". Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului.
În motivarea recursului recurentul pârât Ministerul Mediului a susținut că sentința primei instanțe este nelegală și netemeinică.
Într-un prim motiv de recurs s-a arătat că în mod eronat s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei autorități, deoarece reclamantul are raporturi de serviciu cu pârâta Agenția Pentru Protecția Mediului M, iar nu cu Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile.
Pe fondul cauzei a arătat că suplimentul postului și dreptul la suplimentul corespunzător treptei de salarizare sunt drepturi suplimentare prevăzute în legi speciale, și nu drepturi fundamentale menționate de art-41 din Constituție, așa cum a reținut prima instanță, deci exced cadrul instituit de art.41 alin.2 din Constituție.
S-a mai arătat că, s-a dat o interpretare greșită de către instanța de fond a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, prevederile art.1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale
Examinând recursul, Curtea reține următoarele:
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive se constată că aceasta în mod temeinic nu a fost reținută de prima instanță deoarece Ministerului Mediului este ordonator principal de credite și în conformitate cu nr.OG22/2002 are obligația să ia toate măsurile necesare privind rectificarea bugetară în vederea asigurării fondurilor necesare pentru plata drepturilor salariale restante, iar conform art.2 alin 1 din HG nr. 459/2005, agențiile județene pentru protecția mediului sunt instituții publice cu personalitate juridică, în subordinea Agenției Naționale pentru Protecția Mediului cu statut de servicii publice deconcentrate, finanțate de la bugetul de stat.
Cu privire la fondul cauzei se reține că, în conformitate cu prevederile art.31 alin.1 din Legea 188/1999 (forma actuală), pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul pentru vechimea în muncă, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Prevederea legală privind compunerea salariilor funcționarilor publici a fost suspendată prin art.44 din OUG 92/2004, text care a dispus expres că la data intrării în vigoare a acestui act normativ se suspendă aplicarea dispozițiilor art.29 din Legea 188/1999 (actual art.31), cu modificările ulterioare.
Ulterior, prin OG 2/2006, au fost suspendate prevederile art.29 alin.1 lit. c și d din Legea 188/1999 (actual art.31), până la 31 decembrie 2006.
Curtea precizează că prin modificarea adusă Legii 188/199 prin Legea 251/2006, lit"d" a aliniatului 1 art.29 care prevedea suplimentul corespunzător gradului a fost modificată, în sensul prevederii suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
Prin Ordonanța Guvernului nr.6/24 ianuarie 2007, au fost reglementate drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici, până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar al legii de salarizare și altor drepturi ale funcționarilor publici, precum și drepturile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007.
Potrivit art.1 alin.2 din OG 6/2007, sistemul de salarizare cuprinde salariile de bază, sporurile, premiile, stimulentele și alte drepturi.
Suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare se circumscriu noțiunii de sporuri, care fac parte din structura salariului funcționarilor publici, așa cum rezultă din prevederile art.31 alin.1 din Legea 188/1999
OG 6/2007 nu a abrogat prevederile textului enunțat, prin care s-a stabilit structura salariului, ci dimpotrivă în art.48 al acestui act normativ se arată că dispozițiile ordonanței se completează cu dispozițiile Legii 188/1999
Astfel fiind, Curtea reține că în componența salariilor funcționarilor publici trebuie să se regăsească suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Așadar, acordarea acestor suplimente se circumscrie prevederilor legale, analizate mai sus, suspendarea dispusă prin actele normative menționate încetându-și aplicabilitatea, context în care dreptul revine în patrimoniul reclamanților, devenind actual.
Suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei sunt elemente componente ale salariului de bază al funcționarului public, așa încât devin aplicabile prevederile art.37 din OG 6/2007, text în temeiul căruia salariile funcționarilor publici se plătesc înaintea oricăror alte obligații de plată ale autorității sau instituției publice și ele nu pot face obiectul vreunei limitări sau renunțări.
În art.37 alin.3 teza ultimă din OG 6/2007, se prevede expres că orice limitare sau renunțare efectuată cu încălcarea acestui principiu este lovită de nulitate absolută.
Alături de argumentele deduse din legislația națională, Curtea arată că în speța de față sunt incidente și prevederile art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, act normativ care de altfel face parte din dreptul intern, ca urmare a ratificării Convenției de către România, prin Legea 30/18 mai 1994.
În conformitate cu prevederile art.11 din Constituția României, statul român are obligația de a îndeplini întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, iar tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Urmare a acestei prevederi constituționale, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele anexă se aplică în ordinea juridică internă a statelor contractante.
Potrivit principiului subsidiarității, garantarea drepturilor consacrate de Convenție, care presupune atât respectarea acestora de către autoritățile naționale, cât și înlăturarea consecințelor eventualelor încălcări suferite de titularii lor, se asigură, în primul rând, de fiecare stat contractant.
În consecință, primul judecător al Convenției este judecătorul național, care urmează să aplice direct prevederile convenționale, normele juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern.
Așa cum s-a enunțat mai sus, potrivit prevederilor art.11 alin.2 din Constituția României revizuită, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern,ceea ce înseamnă că, după ratificare Convenția a devenit parte integrantă a sistemului român de drept și a dobândit în cadrul acestuia. aplicabilitate directă, dispozițiile Convenției având forță constituțională și supralegislativă.
Articolul 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor Omului și libertăților fundamentale prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a creat în jurisprudența sa o noțiune autonomă specifică sistemului Convenției, pe care a dezvoltat-o din noțiunea inițială a textului:" orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale".
În hotărârea Gasus - împotriva Olandei din 23 februarie 1995, Curtea a explicat că noțiunea de bun reglementată de art.1 al Protocolului, are o semnificație autonomă și în mod evident nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, anumite alte drepturi și interese care constituie active pot fi considerate drepturi de proprietate și deci bunuri în sensul acestei dispoziții.
CEDO a arătat că noțiunea de bun se referă la orice valoare patrimonială, ca ansamblu de interese care decurg din raporturile cu conținut economic, pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv și licit să le dobândească.
În cuprinsul acestei decizii a fost prezentată legislația națională care reglementează compunerea salariului funcționarilor publici, și s-a arătat că în mod neîndoielnic salariul funcționarilor publici cuprinde, alături de alte elemente suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Aceste două elemente au conținut economic și, dacă legiuitorul român nu ar fi suspendat dreptul periodic, reclamantul ar fi putut să aibă în patrimoniul său în mod efectiv și licit sumele aferente suplimentelor.
Prin suspendarea periodică, reclamanții au fost privați de un drept constituit prin lege și ca urmare de un drept legitim, licit, pe care ar fi trebuit să-l dobândească în mod efectiv.
Curtea constată că prin neacordarea efectivă a drepturilor aferente celor două suplimente a avut loc o încălcare a art.1 din Primul protocol adițional, motiv pentru care, în baza art.11 și art.20 din Constituția României, se va acorda prioritate reglementării internaționale, la care România a devenit parte prin ratificarea Convenției.
Neacordarea drepturilor de natură salarială, prevăzute de art.31 alin.1 și.c și d din Legea 188/1999 R, se circumscrie și încălcării art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind procesul echitabil,în sensul consacrat prin jurisprudența CEDO.
Dacă s-ar admite teza îmbrățișată de prima instanță, conform căreia neadoptarea unei reglementări subsidiare ulterioare, pentru concretizarea dreptului, ar conduce la imposibilitatea acordării acestuia de către autoritățile angajatoare sau de către instanțele judecătorești sesizate, ar însemna ca reglementarea privind cele două categorii de drepturi salariale să fie în întregime iluzorii și teoretice.
În concepția jurisprudenței CEDO, instituțiile de drept public sunt asimilate, în dreptul intern într-o mare măsură statului, așa încât refuzul de a acorda sumele de bani aferente unor drepturi prevăzute într-o lege se constituie în încălcarea art.1 din Protocolul 1 și art.6 din Convenție, dacă nu poate fi justificată printr-una din excepțiile prevăzute în acest articol.
Astfel, partea a doua a articolului 1 din Protocolul 1 prevede trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a titularului dreptului asupra acelui bun: privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie, să fie impusă de o cauză de utilitate publică, să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional.
În speța de față, nici una dintre condițiile enunțate în textul Protocolului nu se regăsește și de altfel este necesar ca toate cele trei condiții să fie cumulativ îndeplinite.
În speța de față, reclamanții au avut o speranță legitimă, consacrată de însuși legiuitorul român privind plata celor două suplimente salariale, aceștia fiind titularii unor interese patrimoniale care intră sub protecția instituită de art.1 din protocolul 1, dreptul lor la a primi sporurile având o bază legală.
legitimă a reclamanților s-a întemeiat pe prevederile art.31 alin.1 lit.c și d din Legea 188/1999, așa încât ea nu poate fi apreciată ca fiind o simplă speranță, între cele două noțiuni existând o diferențiere consacrată de asemenea în practica Curții Europene a Drepturilor Omului.
Curtea arată că în conformitate cu prevederile art.3 din Codul civil român, judecătorul care va refuza să judece pentru că legea nu prevede sau că este neîndestulătoare este susceptibil de denegare de dreptate, așa încât judecătorul nu va putea respinge acțiunea pe motiv că dreptul consacrat într-o lege nu a căpătat o reglementare suficient de clară ulterior.
Menținând soluția de admitere a acțiunii reclamanților, Curtea nu se substituie puterii legiuitoare, ci interpretează numai legea națională, precum și normele din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a protocoalelor adiționale, care așa cum s-a precizat, fac parte din dreptul intern.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în baza art. 312. va respinge recursul pârâtului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul MINISTERUL MEDIULUI împotriva sentinței nr.2421 din 03 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 03 Aprilie 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red. jud. -
Tehn.2ex/ 23 Aprilie 2009
Jud. fond
Președinte:Lavinia BarbuJudecători:Lavinia Barbu, Carmen Ilie, Gabriela Carneluti
