Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 179/2010. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 179
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE - 2010
COMPLETUL DIN:
PREȘEDINTE: Carmen Ilie
JUDECĂTOR 2: Lavinia Barbu
JUDECĂTOR 3: Gabriel Viziru
GREFIER -- -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții, împotriva sentinței nr. 657 din 14 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul O l t, în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit recurenții reclamanți, și intimata pârâtă Primarul Comunei.
Procedura nelegal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care;
Apreciindu-se îndeplinite dispozițiile art. 150 Codul d e procedură civilă, instanța reține cauza spre soluționare.
Deliberând,
CURTEA:
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr. 657 din 14 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul O l t, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 22.05.2004- 2l.06.2009 și a respins cererea reclamanților privind acordarea suplimentelor pentru această perioadă, ca fiind prescrisă.
Respinge acțiunea formulată de reclamanții ,în contradictoriu cu pârâtul PRIMARUL COMUNEI, privind drepturile bănești pe perioada 22.06.2006 - l4.l0.2009,ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin art. 31 din Legea nr. 188/1999 se reglementează salarizarea funcționarilor publici cu precizarea că aceasta se face conform prevederilor legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
În ceea ce privește solicitarea reclamanților privind plata celor două suplimente pentru perioada 22.05.2004 - 2l.06.2006, se apreciază că dreptul la acțiune pentru plata acestor sume este prescris.
Legea l88/l999 privind statutul funcționarului public, care prevede dreptul la acordarea acestor sporuri, se completează cu prevederile legislației muncii precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, și cum nu există dispoziții specifice în materia prescripției, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun respectiv art.3 și 7 din Decretul nr.167/1958 potrivit cărora termenul general de prescripție este de 3 ani și începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, respectiv la finalul anului când încetează suspendarea anuală, reclamanta neaflându-se in vreunul din cazurile expres prev. de art.13 și 14 din Decretul nr.167/1958 referitor la suspendarea prescripției.
Pe fond, cererea reclamanților privind obligarea pârâtei la plata suplimentelor de treaptă și de salariu pentru perioada 22.06.2006 - l4.l0.2009 este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Reclamanții au avut calitatea de funcționari publici în cadrul Primăriei comunei, jud.O, și au fost salarizați în conformitate cu dispoz. legii 188/l999 privind statutul funcționarilor publici, a OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007.
Dispozițiile art 3l alin din lega l88/99 stabilesc in mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public în sensul că acesta este compus din salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare pentru ultimele două componente dispunându-se suspendarea acordării acestora prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006, suspendare ce a operat până la intrarea in vigoare a OG 6/2007, acest din urmă act normativ nemaipreluând dispozițiile legale anterioare referitoare la suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
Fiind în discuție problema aplicării dispozițiilor art. 3l alin l din leg.l88/99 la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, stabilindu-se de asemenea structura salariului cuvenit fără a se menționa in mod concret modalitatea de calcul a acestuia.
De asemenea, art. 3l alin. 3 din leg.l88/99 statuează că salarizarea funcționarilor publici se face in conformitate cu prevederile legii privind sistemul unitar de salarizare pentru funcționarii publici rezultând astfel că modalitatea de stabilire a salariului acestora se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut care însă nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25 % solicitat de reclamanți în cererea de față neavând temei legal.
S-a constatat așadar că Statutul funcționarilor publici, prin art. 3l alin stabilește doar cadrul general al salarizării funcționarilor publici, determinarea concretă a drepturilor salariale urmând a fi stabilită ulterior, sens în care, instanța nu poate crea pentru reclamantă o creanță al cărui cuantum nu este stabilit de lege, nefiind determinat și nici determinabilă iar pronunțarea unei astfel de hotărâri ar lipsi-o pe aceasta de posibilitatea punerii în executare.
Pe de altă parte instanța de judecată nici nu poate să treacă la o eventuală cuantificare a drepturilor solicitate în raport cu diverse criterii întrucât aceasta ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor.l47 alin 4 din Constituția României potrivit cărora deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor începând cu data publicării lor, prin decizia 820/3.07.2008 Curtea Constituțională arătând că dispoz. art. l, 2 (alin 3) și art 27 alin l din OG l37/2000/R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse in alte acte normative.
Jurisprudența Inaltei Curți de Casație și Justiție care asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art l8 alin 2 din leg.304/2004, este în același sens, aceasta determinând schimbarea jurisprudenței și de către Curtea de APEL CRAIOVA și Tribunalul O l t, care în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, ținându-se cont și de jurisprudența CEDO care a statuat că divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale și cu toate acestea rolul instanței supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Reclamanții au arătat în motivele de recurs formulate că instanța de fond a interpretat eronat actul dedus judecății și a pronunțată o sentință cu aplicarea greșită a legii.
Au susținut recurenții că drepturile solicitate au fost prevăzute expres în art.31 din Legea 188/1999, au fost suspendate prin diferite legi bugetare anuale, dar nu înlăturate.
A invocat totodată și prevederile art.37 alin.3 din OG nr.6/2007, menținute și prin OG 9/2008 privind unele măsuri pentru reglementarea drepturilor salariale ale funcționarilor publici, precum și Decizia nr.185/2009 a Curții Constituționale.
Recurenții au arătat că a avut loc o încălcare prevederilor art.1 din Protocolul Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Examinând recursul formulat, Curtea îl găsește nefondat, așa cum se va arăta în continuare.
Reclamanții au calitatea de funcționar public, fiind salarizată în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamantă în petitul cererii lor fiind fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamanții sunt în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr.820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art.1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea reclamanților privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamanți nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de APEL CRAIOVA în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, se apreciază că reclamanții nu a făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei.
De altminteri, prin decizia nr. 20/2009 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. 1 lit. "c" și "d" din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe calea judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în baza art. 312 alin.1, va respinge recursul reclamanților.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanții, împotriva sentinței nr. 657 din 14 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul O l t, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 27 Ianuarie 2010.
Președinte, | Judecător, | Judecător, |
Grefier, |
Red.Jud.
Tehnoredact 04 Februarie 2010/2 ex.
Jud.fond.
Președinte:Carmen IlieJudecători:Carmen Ilie, Lavinia Barbu, Gabriel Viziru
