Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 1820/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A-VIII-A contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ 1820
Ședința publică de la 28.09.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Bulancea Diana Magdalena
JUDECĂTOR 2: Voicu Rodica
JUDECĂTOR 3: Hortolomei
GREFIER: -
...
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de recurentul - pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI, împotriva Sentinței civile nr. 511/12.02.2008, pronunțată în dosarul nr- de Tribunalul București - Secția a IX - a Contencios Administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu intimații - reclamanți:, și intimații - pârâți: CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimații - reclamanți:, prin avocat, lipsind recurentul - pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI și intimații - pârâți: CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.
Intimații - reclamanți:, prin avocat, depun la dosarul cauzei întâmpinare și solicită amânarea cauzei pentru ca părțile lipsă să intre în posesia acesteia.
Deliberând, Curtea apreciază că nu este necesară comunicarea întâmpinării depusă la dosar, față de prevederile art. 129 al. 1 Cod Procedură Civilă și lasă dosarul la ordine, pentru dezbateri în recurs.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns aceleași părți, lipsind recurentul - pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI și intimații - pârâți: CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea acordă cuvântul asupra recursului.
Intimații - reclamanți:, prin avocat, solicită respingerea recursului formulat de către recurentul - pârât Ministerul Justiției și Libertăților, susținând că instanța de fond a dat o hotărâre temeinică și legală prin care a respectat prevederile Curții Europene a Drepturilor Omului din jurisprudența căreia se remarcă deseori, tratamentul discriminatoriu al Ministerului Justiției, constatându-se încălcări ale art. 6 din Convenția europeană a Drepturilor Omului, dar și ale art. 1 combinat cu art. 14 din Primul Protocol Adițional la Convenție.
Curtea constată că prin cererea de recurs, recurentul - pârât a solicitat și judecarea cauzei în lipsă, în temeiul art. 242 pct. 2.pr.civ. iar în conformitate cu dispozițiile art. 150.pr.civ. declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare pe fondul recursului.
CURTEA,
Asupra recursului din prezenta cauză:
Prin sentința civilă nr. 344/30.01.2008, Tribunalul București - Secția a IX-a de Contencios Administrativ și Fiscal a disjuns acțiunea introdusă de reclamanții, și (pe perioada 03.01.2006 - 1.11.2007) și a dispus formarea unui dosar separat cu termen de judecată la data de 27.02.2008.
A admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru sumele pretinse pentru perioada 01.11-30.11.2004; a admis excepția prematurității capătului de cerere privind obligarea pârâților la plata pe viitor a drepturilor salariale; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și Consiliului Superior al Magistraturii; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, și, toți prin mandatar, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei si Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
A obligat pârâții Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Justiției la plata în solidar către reclamanți a diferenței dintre drepturile salariale cuvenite funcționarilor publici din cadrul Înaltei Curți de Casație si Justiție și cele prevăzute pentru funcționarii publici din cadrul Curții de APEL BUCUREȘTI, astfel: pentru reclamanta pe perioada 01.12.2004 - 03.01.2006, pentru reclamanta pe perioada 20.08.2007 - 01.11.2007 și pentru reclamanta pe perioada 01.12.2004 - 01.11.2007.
A respins în rest acțiunea.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IX-a în data de 28.12.2007, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național al Magistraturii, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: 1. Obligarea pârâților la plata diferenței dintre drepturile salariale cuvenite funcționarilor publici din cadrul departamentului economico-financiar și administrativ constituit la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție și cele încasate în calitate de funcționari publici în cadrul departamentelor economico-financiare și administrative ale celorlalte instanțe, pe perioada 01.11.2004-01.11.2007; 2. Obligarea pârâților la plata pe viitor a drepturilor salariale cuvenite funcționarilor publici din cadrul departamentului economico-financiar si administrativ constituit la nivelul Înaltei Curți de Casație si Justiție; 3. Obligarea pârâților să includă sumele datorate reclamanților la prima rectificare, în bugetul de stat.
In fapt, reclamanții au afirmat că au calitatea de funcționari publici în cadrul departamentelor economico-financiare și administrative constituite la nivelul Ministerului Justiției, Consiliului Național al Magistraturii si al Curții de APEL BUCUREȘTI și că începând cu data de 01.11.2004 au fost salarizați în baza OUG nr.82/2004, Anexa nr.3 (apoi OUG nr.92/2004, Anexa 3, OG nr.2/2006, Anexa 3 si OG nr.6/2007, Anexa 3) în timp ce funcționarii din cadrul acelorași departamente constituite însă la nivelul Înaltei Curți de Casație si Justiție, au fost salarizați potrivit OUG nr.82/2004, Anexa nr.1 (apoi OUG nr.92/2004, Anexa 1, OG nr.2/2006, Anexa I si OG nr.6/2007, Anexa 1), beneficiind de un salariu de baza superior.
Reclamanții au afirmat că instituirea a două sisteme diferite de salarizare între cele două categorii de funcționari nu se justifică, deoarece activitatea concretă depusă de aceștia are același conținut, atribuțiile sunt identice, putându-se transfera oricând în cadrul departamentului organizat la nivelul ICCJ și că prin aceasta s-a creat o situație discriminatorie cu consecința încălcării principiului potrivit căruia pentru o muncă și o pregătire profesională egală se impune o retribuție identică.
Reclamanții au mai afirmat că discriminarea a fost constatată și prin Hotărârea nr.262/2007 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe nr.OG137/2000, Constituția României, Convenția Europeana a Drepturilor Omului, Declarația Universală a Drepturilor Omului, jurisprudența Curții Constituționale si a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Pârâtul Ministerul Justiției a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată; afirmând că discriminarea prevăzută de OG nr.137/2000 nu poate veni din partea legiuitorului, ci numai din partea subiecților de drept cărora li se adresează diferitele acte normative și că vizează numai modul în care aceștia aplică actele normative și nu modul în care acestea au fost legiferate.
Acesta a mai arătat că funcționarii din cadrul tribunalelor și curților de apel se află într-o situație diferită față de funcționarii din cadrul ICCJ, deoarece conținutul concret al activității lor diferă chiar daca atribuțiile de serviciu generice sunt identice, ca managerului economic de la nivelul instanței supreme îi poate fi delegata calitatea de ordonator principal de credite și că aceștia nu s-ar putea transfera in cadrul instanței supreme, ci numai în cadrul unor autorități sau instituții publice din administrația publică locală.
În ședința de judecată din 30.01.2008, instanța a invocat din oficiu excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei si Finanțelor și excepția prematurității capătului 2 de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata pe viitor a drepturilor salariale cuvenite funcționarilor publici din cadrul departamentului economico-financiar si administrativ constituit la nivelul ICCJ. Având în vedere că reclamanții, si - pentru aceasta din urma pe perioada 03.01.2006-01.11.2007 pentru drepturile salariale solicitate aferente sunt funcționari ai instituțiilor centrale, instanța a dispus disjungerea de celelalte capete de cerere a acțiunii formulate de acești reclamanți, formându-se un dosar cu număr nou. Astfel, în acest dosar, instanța se va pronunța pe acțiunea privind pe reclamanții pentru perioada 01.01.2004-03. 01.2006, si.
În baza art.137, alin.1 pr.civila, instanța a analizat cu prioritate excepțiile de procedură și pe cele de fond, a căror eventuală admitere, ar face inutilă, in tot sau în parte, cercetarea fondului cauzei.
Analizând excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economici și Finanțelor și Consiliul Național al Magistraturii, instanța a constatat următoarele:
Izvorul juridic al drepturilor salariale ale funcționarilor publici îl constituie raportul de serviciu legat între aceștia și persoana care i-a numit sau ales in funcție.
Calitatea procesuală pasivă presupune existenta identității între persoana chemată în judecată ca pârât și cel obligat in raportul juridic dedus judecății.
Cum raportul juridic dedus judecății este raportul de serviciu al reclamanților, rezultă că poate avea calitate procesuală pasivă numai persoana obligată în cadrul acestui raport, în cazul de față numai Curtea de APEL BUCUREȘTI și, potrivit practicii judiciare, Ministerul Justiției, nu și Ministerul Economiei și Finanțelor și Consiliul Național al Magistraturii care nu sunt parte în cadrul acestui raport.
Instanța a constatat că pârâtul MEF nu poate avea calitate procesuală pasivă nici în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea sa la includerea în bugetul de stat, la prima rectificare, a sumelor cuvenite reclamanților, deoarece între acesta și reclamanți nu există nici un raport juridic din care să izvorască dreptul reclamanților la a pretinde această operațiune și obligația corelativă a pârâtului de aoe xecuta.
Este adevărat că potrivit art.3, alin.1,.A, pct.2 din HG nr.386/2007, MEF elaborează proiectul bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, insa aceste atribuții sunt exercitate numai in vederea realizării unora din funcțiile sale, respectiv aceea de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de guvernare în domeniul finanțelor publice si aceea de elaborare și implementare a politicii bugetare și a politicii fiscale a Guvernului, astfel cum sunt prevăzute de art.2, alin.2, lit.a și e din același act normativ.
Rezultă că în activitatea sa de inițiativă legislativă (cum este activitatea de elaborare a legii de rectificare a bugetului de stat), MEF nu are calitatea de debitor față de diferitele persoane fizice sau juridice creditoare ale unor sume asigurate din bugetul de stat, ci este obligat numai să răspundă politicii bugetare și fiscale a Guvernului, pentru nerespectarea acesteia putându-se angaja numai răspunderea ministeriala a ministrului.
Aceasta nu înseamnă însă că în elaborarea proiectului bugetului de stat, precum și a proiectului legii de rectificare a bugetului de stat, MEF ar putea să ignore diferitele obligații bugetare stabilite fie prin lege, fie prin hotărâri judecătorești, deoarece în acest caz ar putea fi angajată răspunderea Statului R, pentru elaborarea prin intermediul Guvernului a unei politici bugetare defectuoase, care a ignorat necesitatea satisfacerii unor obligații bugetare concrete.
Față de aceste motive, instanța a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei si Finanțelor și Consiliul Național al Magistraturii, cu consecința respingerii acțiunii introduse împotriva acestuia a fiind promovata împotriva unei persoane fară calitate procesuala pasiva.
Analizând excepția prematurității capătului 2 de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata pe viitor a drepturilor salariale cuvenite funcționarilor publici din cadrul departamentului economico-financiar si administrativ constituit la nivelul ÎCCJ, instanța a constatat următoarele:
Una din condițiile de fond ale exercițiului acțiunii civile o constituie afirmarea unui drept. Una din condițiile pe care dreptul afirmat trebuie sa le îndeplinească este ca el sa fie actual sau viitor, dar cert.
Având în vedere că salariul presupune prestații periodice succesive, că dreptul la fiecare prestație succesiva se naște distinct si numai pe măsura prestării activității, instanța constata ca pentru fiecare prestație lunara solicitata trebuie verificat in ce măsura acest drept s-a născut, deci este actual.
In cazul de față, dreptul reclamanților la plata drepturilor salariale după data de 01.11.2007 este viitor, dar incert, neputându-se cunoaște la acest moment dacă raporturile de serviciu ale acestora vor continua și in viitor (putând interveni încetarea sau suspendarea lor) sau dacă sistemul de salarizare va fi identic cu cel actual.
Față de acest motiv, instanța a constatat că solicitarea de plată și pe viitor a drepturilor salariale este prematură, acest drept putând fi invocat pentru fiecare prestație în parte, numai după prestarea activității si ajungerea ei la scadenta prin trecerea timpului.
In consecința, instanța a admis excepția prematurității capătului 2 de acțiune, cu consecința respingerii lui ca atare.
Față de excepția prescripției dreptului la acțiune pentru noiembrie 2004, instanța a găsit-o întemeiată deoarece:
Potrivit art.7 alin.1 din decretul 167/1958 cât și art.283 alin.1 lit.c din Codul Muncii, se arată că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune este de 3 ani pentru plata drepturilor salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat și începe să curgă din momentul în care se naște dreptul material. Deoarece prezenta cauza a fost introdusa in luna decembrie 2007 iar termenul de prescripție aratat este de 3 ani, rezultă că pentru luna noiembrie 2004 și anterior, dreptul reclamanților s-a prescris.
Analizând probele administrate pe fondul cauzei civile de față, instanța a constatat următoarele:
Din carnetele de muncă și din adeverințele emise de Curtea de APEL BUCUREȘTI, rezultă că reclamanții au sau au avut, pe diferite perioade, calitatea de funcționari publici în cadrul departamentelor economico-financiare si administrative constituite la nivelul CA
Potrivit art.1 alin.1 din OUG nr.82/2004, salarizarea pe anul 2004 reclamanților s-a făcut în baza anexei nr.3 a acestui act normativ, in timp ce salarizarea funcționarilor publici din cadrul acelorași departamente constituite însa la nivelul ICCJ, s-a făcut în baza anexei nr.1 a aceluiași act normativ, pe baza unor salarii de bază superioare.
Salarizarea celor două categorii de funcționari publici a fost reglementata distinct și pe anii 2005, 2006 si 2007, prin OUG nr.92/2004, Anexele I si 3, OG nr.2/2006, Anexele I si 3 si OG nr.6/2007, Anexele I si 3.
Potrivit art.20, alin.1 din OG nr.137/2000, persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Din înscrisul de la filele 7-17, rezultă că în exercitarea acestui drept, reclamanții considerându-se discriminați, au sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, acesta pronunțând Hotărârea nr.262/21.06.2007 prin care a constatat ca funcționarii din cadrul tribunalelor si curților de apel se află într-o situație diferită față de funcționarii din cadrul ICCJ (cei din cadrul departamentelor economico-financiare si administrative), dar ca tratamentul salarial diferențiat nu se justifica din punct de vedere obiectiv, având in vedere că recrutarea și activitatea acestora este identică, indiferent de nivelul instanței la care își exercita in concret activitatea.
Este adevărat că hotărârea de mai sus a fost pronunțată în contradictoriu cu Agenția Națională a Funcționarilor Publici si cu Ministerul Internelor si Reformei Administrative și nu cu Statul Român sau cu pârâții din prezenta cauză, însă rațiunile avute în vedere de emitent subzistă și în raport cu aceștia.
In ceea ce privește aplicabilitatea OG nr.137/2000, instanța a constatat următoarele:
Potrivit art.l, alin.4 si art.3, alin.1 din OG nr.137/2000, obligația de a respecta principiul egalității intre cetățeni, revine oricărei persoane fizice sau juridice, inclusiv Statului R in calitate de persoana juridica si cu atât mai mult pârâților din prezenta cauza, in calitate de persoane juridice-angajatori.
Având în vedere ca actul normativ nu distinge, instanța a constatat că și Statul Român poate fi subiect activ al discriminării.
În ceea ce privește faptele de discriminare, instanța a constatat ca art.2, alin.l din OG nr.137/2000 enumera numai criteriile (motivele) de discriminare și consecințele acestora, nu și faptele prin care discriminarea se poate exercita, rezultând astfel ca orice acțiune și orice inacțiune a oricărei persoane fizice sau juridice poate constitui teoretic fapta de discriminare, daca produce una din consecințele enumerate si daca este realizata din unul din motivele enumerate.
Mai mult decât atât, art.2 alin.3 din OG nr.137/2000 enumera ca posibile fapte de discriminare, "prevederile". care dezavantajează persoanele. Cum legea nu distinge, rezultă că și prevederile din actele normative pot constitui fapte de discriminare, în acest caz discriminarea fiind realizata de stat prin intermediul autorității legiuitoare.
În ceea ce privește caracterul justificat sau nejustificat al discriminării, instanța a constatat următoarele:
Potrivit art.5, alin.5 din OUG nr.192/2002, art.4 din OUG nr.92/2004, art.4 din OG nr.2.2006 si art.4 din OG nr.6/2007, salariile de bază se diferențiază in funcție de: Categorie, 2. Clasă, care reflectă nivelul studiilor necesare exercitării funcției publice; 3.Gradul profesional al funcției publice, 4. Nivelul la care se prestează activitatea, respectiv la nivel central sau la nivel local.
Instanța a constatat că în mod evident primele trei criterii reprezintă criterii obiective de diferențiere a salariilor funcționarilor publici, ele reflectând pregătirea profesionala si activitatea depusa de aceștia.
Instanța a constatat că teoretic, și cel de-al patrulea criteriu ar putea constitui un element obiectiv de diferențiere salariala, dar numai în anumite condiții.
Astfel, dacă în cazul autorităților administrației publice (centrale sau locale) și al instituțiilor sau serviciilor de interes public central sau local diferențierea se justifica, având in vedere ca sfera de competenta, volumul de activitate si răspunderile instituțiilor centrale sunt mult mai mari decât cele ale instituțiilor subordonate si, in consecința, atribuțiile pe care trebuie sa le îndeplinească funcționarii publici sunt diferite, in cazul autorității judecătorești distincția nu se mai justifica, in aceasta situație existând reglementari cu caracter special.
Astfel, distincția între autoritățile centrale si cele locale este data in special de sfera de competenta si de dreptul de a da îndrumări si dispoziții obligatorii.
În timp ce autoritățile centrale pot acționa si decide oriunde pe teritoriul României si pot da dispoziții obligatorii inclusiv din punct de vedere administrativ pentru instituțiile subordonate, cele locale pot acționa si decide numai pe raza lor teritoriala.
Această distincție se reflectă în mod automat și în volumul de activitate al autorităților centrale, ele având un volum mult mai mare decât cele locale.
In cazul instanțelor judecătorești însă, acest criteriu de diferențiere nu mai subzistă.
Astfel, ICCJ, spre deosebire de autoritățile executive centrale, nu are competența generala de a soluționa orice litigiu intervenit oriunde pe teritoriul României, ci, ca regula, numai cai de atac, numai împotriva unora din hotărârile instanțelor inferioare si numai in anumite materii, neputând da dispoziții administrative obligatorii pentru celelalte instanțe, intre ele neexistând raporturi de subordonare.
De asemenea, nici criteriul volumului de activitate nu poate constitui un argument pentru considerarea ICCJ ca fiind o autoritate "centrala", fiind de notorietate si relevat si de rapoartele de activitate ale si ale MJ, ca judecătoriile si tribunalele au un volum de activitate (reflectata atât in numărul, cat si in diversitatea cauzelor), superior celui al ICCJ.
Singurele motive pentru care ICCJ ar putea fi numită "autoritate centrală", iar celelalte instanțe, "autorități locale", l-ar putea constitui faptul ca instanța supremă este ca regulă, instanța de control judiciar, ce poate pronunța decizii in cadrul recursurilor in interesul legii obligatorii, ce are sediul in B, un număr mai mare de judecători cu o vechime mai mare in funcție si care au promovat examene speciale de înaintare in grad.
Însă aceste criterii de diferențiere au relevanta numai in ceea ce privește sistemul de salarizare al magistraților, calitatea de judecător la instanța suprema fiind consecința unei vechimi mai mari in funcție, precum si a promovării unor examene speciale de înaintare in grad.
Ele nu au nici o relevanta din punctul de vedere al funcționarilor din cadrul departamentelor economico-financiare si administrative, aceștia îndeplinind aceleași activități practice si in baza aceleiași pregătiri profesionale.
Astfel, art.125-127 din Legea nr.304/2004 reglementează identic condițiile de numire in funcție si atribuțiile funcționarilor publici, inclusiv ale managerului economic, atât pentru ICCJ, cat si pentru tribunale si curți de apel.
Or, atât timp cat condițiile de participare la concurs si atribuțiile concrete sunt aceleași, este evident ca nu exista nici un motiv pentru care salarizarea acestora sa fie diferita, in caz contrar încâlcindu-se principiul egalității in drepturi intre cetățeni consacrat cu titlu general de art.16, alin.l din Constituție si cu titlu particular in materia drepturilor economice de art.l, alin.2, lit.e din OG nr.137/2000.
Împrejurarea ca potrivit art.129 din Legea nr.304/2004, președinții instanțelor pot delega calitatea de ordonator de credite managerilor economici este nerelevanta, pe de o parte pentru ca legea instituie numai posibilitatea teoretica a delegării, neexistând certitudinea ca ea va fi exercitata in fapt si, in consecința, neputându-se institui tratamente juridice diferite, baza de situații ipotetice, in scop "preventiv", iar pe de alta parte, pentru ca intre atribuțiile președinților tribunalelor si curților de apel ca ordonatori de credite si cele ale președintelui lCCJ nu exista diferențe esențiale, ele putând fi de ordin cantitativ, dar in defavoarea celor de la tribunale si curți de apel având in vedere ca potrivit art.l25, alin.3 din Legea nr.304/2004, aceștia sunt ordonatori de credite si pentru judecătoriile din circumscripția tribunalului.
Instanța a constatat ca susținerea pârâtului Ministerul Justiției in sensul ca deși atribuțiile generice ale funcționarilor din cadrul tribunalelor si curților de apel sunt identice cu cele ale funcționarilor de la ICCJ, atribuțiile concrete ale acestora ar fi diferite, este neîntemeiata, pe de o parte deoarece aceasta este nesusținuta de probe fiind doar o apărare generica, iar pe de alta parte atribuțiile concrete nu pot fi impuse decât in limita "atribuțiilor generice" enumerate in mod expres si limitativ de art.126 din Legea nr.304/2004.
Ceea ce poate sa stea la baza unui tratament juridic diferit nu pot fi inerentele diferențieri cantitative ce se pot ivi la un moment dat intre funcționarii care exercita aceeași activitate, atât timp cat ea este executata in baza unor atribuții si responsabilități identice, fiind evident ca astfel de fluctuații sunt neesențiale, putând fi când in defavoarea unora, când in defavoarea altora si putând in funcție de condițiile concrete de munca, de numărul mare de solicitări intervenite la un moment dat, de programul sau de ritmul de lucru etc.
Astfel, tocmai "atribuțiile generice", adică cele prevăzute de lege, sunt cele care impun sau nu un tratament diferit si nu modul sau condițiile concrete in care acestea se executa, de exemplu, fiind nerelevant sub aspectul salarizării faptul ca un funcționar lucrează in cadrul Curții de APEL BUCUREȘTI, in timp ce altul lucrează in cadrul altei instanțe teritoriale, unde numărul de judecători si grefieri si implicit si volumul de activitate al departamentelor economico-financiare sunt mai mici.
In ceea privește posibilitatea de transfer la cerere a reclamanților in cadrul ICCJ, deși nerelevanta pe fondul cauzei, instanța constata următoarele:
Art. 78, alin.5 din Legea nr.188/1999 invocat de pârâtul Ministerul Justiției, potrivit căruia transferul poate avea loc numai între autorități sau instituții publice din administrația publică centrală, între autorități administrative autonome ori, după caz, între autorități sau instituții publice din administrația publică locală, vizează, după cum precizează in mod expres, situația funcționarilor angajați in cadrul administrației publice centrale sau locale.
Or, in cazul de față, reclamanții nu sunt angajați in cadrul administrației publice, ci in cadrul autorității judecătorești, interdicția de transfer neputând opera.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, criticând soluția instanței de fond pentru următoarele motive:
Prin sentința civilă pronunțată, instanța de fond a făcut referire în considerente la Hotărârea nr. 262/2007 a Colegiului director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, argumentând soluția pe dispozițiile art. 20 alin. 1 din nr.OG 137/2000.
Or, din examinarea cuprinsului Ordonanței Guvernului nr.137/2000 rezultă că atribuțiile Consiliului și controlul exercitat de acest organ nu privesc modul de reglementare a unor relații sociale prin lege ori alte acte normative.
Modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de legiuitor, a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin Ordonanța Guvernului nr.137/2000.
De altfel chiar Hotărârea în discuție stabilește că "se recomandă. " modificarea legislației incidente în materia salarizării funcționarilor publici din cadrul departamentelor economice și administrative ale tribunalelor și curților de apel.
Din examinarea dispozițiilor nr.OG137/2000 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare rezultă că Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării are în competență, ca autoritate națională, investigarea și sancționarea contravențională a faptele sau actele de discriminare prevăzute de ordonanță.
Dispozițiile art. 18 din nr.OG 137/2000 reglementează de altfel, distinct aceste două atribuții principale (de investigare și sancționare contravențională și de armonizare legislativă):
"Consiliul este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării".
Conform art.20 din actul normativ:
,(1) Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul În termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.
(2) Consiliul soluționează sesizarea prin hotărâre a Colegiului director prevăzut la art. 23 alin. (1).
(3) Prin cererea introdusă potrivit alin. (1), persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării.
(7) Hotărârea Colegiului director de soluționare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării și cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reședința părților, obiectul sesizării și susținerile părților, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt și de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac și termenul în care aceasta se poate exercita.
(8) Hotărârea se comunică părților în termen de 15 zile de la adoptare și produce efecte de la data comunicării.
(9) Hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit legii.
(10) Hotărârile emise potrivit prevederilor alin. (2) și care nu sunt atacate în termenul de 15 zile constituie de drept titlu executoriu"
Din interpretarea dispozițiilor legale amintite, rezultă că hotărârile emise de Colegiul director al Consiliului Naționale pentru Combaterea Discriminării sunt pronunțate doar în materia investigării și sancționării contravenționale a faptelor/actelor de discriminare, fapte înțelese ca acțiuni ori inacțiuni ilicite prin care încălcându-se norme ale dreptului obiectiv sunt cauzate prejudicii unei persoane.
Nicio prevedere cuprinsă în Ordonanța Guvernului nr.137/2007, modificată și completată, nu abilitează Colegiul să emită hotărâri în exercitarea atribuției de armonizare a legislației.
Această concluzie este impusă mai multe aspecte, precum necesitatea sesizării Consiliului în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei, sarcina persoanei ce învederează comportamentul discriminatoriu al agentului de a dovedi existența unor fapte ce permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte, sarcina de a proba contrariul din partea persoanei împotriva căreia se face sesizarea, inclusiv prin înregistrări audio și video sau date statistice, aplicarea unei sancțiuni contravenționale în cazul în care se reține existența unei fapte de discriminare - în acest sens sunt dispozițiile art.20 alin.7 din ordonanță referitoare la "modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul", caracterul executoriu al hotărârii Consiliului, existent in ceea ce privește sancțiunea pecuniară a amenzii contravenționale aplicate si, eventual, restabilirea situației anterioare discriminării.
Interpretarea contrară, care ar legitima CNCD să aplice sancțiuni contravenționale pentru adoptarea unor acte ormative - legi, ordonanțe, acte administrative cu caracter normativ - ce contravin principiului egalității în fața legii, este un nonsens.
De asemenea, restabilirea situației anterioare discriminării "create" printr-o dispoziție legală este de altfel, imposibilă printr-o hotărâre a, dispozițiile din legi ori ordonanțe bucurându-se până la proba contrară de prezumția de constituționalitate, iar cele cuprinse într-un act administrativ, de prezumția de legalitate.
Pe cale de consecință, recurentul-pârât apreciază că art. 20 din OG nr.137/2000, text de lege pe care instanța de fond și-a fundamentat soluția, este neconstituțional în măsura în care este interpretat în sensul că se dă în căderea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării atribuția de a reține încălcarea principiului egalității în fața legii prin examinarea și cenzurarea soluțiilor cuprinse în legi, ordonanțe și acte administrative cu caracter normativ.
II. Prin hotărârea pronunțată, Tribunalul a dispus obligarea ordonatorilor de credite la plata in favoarea reclamanților a unor drepturi salariale în alt cuantum decât cel stabilit de actul normativ incident în materia salarizării funcționarilor publici, respectiv OUG. nr. 92/2004, nr.OG 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici.
In aceste condiții, apreciază că prin hotărârea pronunțată și prin acordarea unor drepturi neprevăzute de actul normativ in vigoare in materia salarizării funcționarilor publici, prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare, imixtiune de nepermis in sfera de atribuții a autorității legiuitoare, ceea ce atrage incidenta motivului de casare prevăzut la art. 304 pct. 4. proc. civ.
III. Soluția primei instanțe este nelegală și prin prisma motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9. proc. civ.
Instanța de fond a reținut in considerente că Statul român, în calitatea sa de persoană juridică, este subiect activ al discriminării întrucât a instituit un tratament salarial discriminatoriu intre funcționarii din cadrul departamentului economic-financiar și administrativ al ÎCCJ și cei din cadrul celorlalte instanțe.Analizând criteriile de salarizareafuncționarilor publici, instanțaastabilitcăcel de-al patrulea criteriu, și anume cel al nivelului la care se prestează activitatea, central sau local, este un element obiectiv numai in anumite condiții.
În sens contrar celor învederate de instanță, apreciază că dispozițiile OG nr. 137/2006 nu sunt aplicabile, întrucât nu despăgubirile și acțiunea în despăgubiri avute in vedere de nr.OG137/2000 sunt in legătură cu fapte sau acte de discriminare, înțelese ca acțiuni ori inacțiuni ilicite prin care se restrânge sau înlătură folosința ori exercitarea, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege.
Nu se poate pune în discuție incidența dispozițiilor nr.OG137/2000, in lipsa unui text de lege care să recunoască reclamanților dreptul pretins prin prezenta cerere.
Potrivit nr.OG137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, indicată, între altele, de către reclamanți ca și temei pentru pretențiile afirmate, prin discriminare se înțelege "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate (. ) precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, in domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice."
Textul art. 1 alin. 3 din OG nr.137/2000 potrivit căruia "Exercitarea drepturilor enunțate în cuprinsul prezentului articol privește persoanele aflate în situații comparabile" este de asemenea, în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi in favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare.
Din examinarea cuprinsului Ordonanței Guvernului nr.137/2000, rezultă că legiuitorul nu a avut în vedere modul de reglementare a unor relații sociale prin lege ori alte acte normative, folosindu-se sintagme cum sunt: "exercitarea următoarelor drepturi" - art.1 alin. (2), "exercitarea drepturilor enunțate" - art.1 alin. (3), răsfrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentate sau a drepturilor recunoscute de lege" - art.2 alin.(1), "comportament discriminatoriu", "persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei" etc.
Prin urmare, modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de către legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere ai discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin Ordonanța Guvernului nr.137/2000.
Referitor la argumentele instanței în sensul că diferențierea între funcționari pe criteriul nivelului la care se prestează activitatea se justifică în cazul autorităților administrației publice centrale și locale dar nu și al autorității judecătorești, precizează că nu se poate face o paralelă între instituții ale puterii executive și cele ale puterii judecătorești întrucât acestea își desfășoară activitatea în mod diferit, potrivit unor principii distincte.
Dar, luând în considerare raționamentul instanței, precizează că așa cum în cazul administrației publice se face distincție între instituțiile de la nivel central și cele de la nivel local, potrivit principiului centralizării, și în cadrul instanțelor există o ierarhizare a acestora, care nu are la bază criteriul subordonării, ci pe cel al specificului atribuțiilor, criteriul competenței materiale.
Prin urmare, acest criteriu al nivelului la care se prestează activitatea trebuie aplicat în cazul funcționarilor din cadrul instanțelor în funcție de specificul organizării activității puterii judecătorești și nu prin raportare la cel al administrației publice. În opinia recurentului, instanța este cea care nu aplică în concret acest criteriu și nu ia în considerare distincția pe care Legea nr. 304/2004 o face între instanțele judecătorești.
În concluzie, arată că instanța nu a reușit să argumenteze în mod corect care este rațiunea pentru care criteriul nivelului desfășurării activității se aplică în cazul salarizării funcționarilor din cadrul administrației publice centrale și locale și nu se aplică și celor din cadrul instanțelor de judecată.
În speța de față unde se ridică chestiunea unei "discriminări" în materie de salarizare, existența unor situații analoage sau comparabile trebuie analizată din punctul de vedere al conținutului concret al atribuțiilor de serviciu dat inclusiv de instituția în cadrul căreia funcționarii publici își desfășoară activitatea.
De altfel, art. 4 din nr.OG6/2007, stabilește criteriile pentru salarizarea funcționarilor publici după cum urmează "Salariul de bază se stabilește în funcție de categorie, de clasă, care reflectă nivelul studiilor necesare exercitării funcției publice, și, după caz, de gradul profesional al funcției publice, precum și în raport cu nivelul la care se prestează activitatea, respectiv la nivel central sau local, potrivit anexelor nr. 1 - 6."
Este de observat că o diferențiere în ceea ce privește felul muncii prestate în raport de caracterul local sau central al autorității publice rezultă și din dispozițiile art. 90 alin.5 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată.
În concluzie, situațiile deosebite in care se găsesc diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului in ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin aceasta să se încalce principiul egalității, ce nu semnifică uniformitate - Deciziile Curții Constituționale nr.168/1998, nr.294/2001.
În considerarea argumentelor expuse, solicită admiterea recursului, casarea sentinței pronunțate de Tribunalul București, iar pe fond respingerea acțiunii ca nefondată.
A atașat la dosar practică judiciară.
Prin încheierea din 23.06.2008 s-a suspendat judecata recursului și s-a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art.20 din Legea nr.137/2000, excepție formulată de recurentul Ministerul Justiției și care a fost respinsă ca inadmisibilă, prin Decizia nr.71/07.05.2009 a Curții Constituționale, reținându-se că prin Decizia nr.997/2008 a fost admisă excepția de neconstituționalitate, constatându-se că dispozițiile art.20 alin.3 din G nr.137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă CNCD competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Intimații, deși legali citați, nu au formulat întâmpinare în cauză.
Curtea de APEL BUCUREȘTIs -a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art.3 și 299 Cod procedură civilă, precum și ale art.20 din Legea nr.554/2004, modificată și completată.
Verificând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs formulate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, conform art.3041Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul este întemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Salarizarea intimaților a fost reglementată succesiv în temeiul dispozițiilor nr.OUG82/2004, apoi în baza nr.OG32/2005 și ulterior nr.OG2/2006 și nr.OG6/2007.
Salariul de baza se stabilește în funcție de categorie, de clasa care reflecta nivelul studiilor necesare exercitării funcției publice și, după caz, cu gradul profesional al funcției publice, precum și în raport cu nivelul la care se prestează activitatea, respectiv la nivel central sau local, potrivit anexelor nr. I-V pentru luna ianuarie, nr. la Va pentru perioada februarie-august 2006 și, respectiv, anexelor nr. Ib-Vb pentru perioada septembrie-decembrie 2006 potrivit art.4 din Ordonanța nr. 2 din 12 ianuarie 2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006.
Anexa 1 se referă la funcționarii Aparatul Administrației Prezidențiale, Parlamentului, Guvernului, Înaltei Curți de Casație și Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliului Legislativ, Consiliului Concurentei, Curții de Conturi, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și Consiliului Național al Audiovizualului.
Anexa 3 cuprinde dispoziții referitoare la aparatul propriu al prefecturilor, al instituțiilor subordonate autorităților sau instituțiilor publice centrale, ale serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale altor organe ale administrației publice centrale de specialitate din unitățile administrativ-teritoriale, al inspectoratelor teritoriale de munca, al caselor de asigurări de sănătate județene și a municipiului B, al Casei de Asigurări de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranței Naționale și Autorității Judecătorești, al Casei de Asigurări de Sănătate a Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, al caselor județene de pensii și a municipiului B, al agențiilor județene pentru ocuparea forței de munca și a municipiului B, precum și din aparatul propriu al consiliilor județene.
Curtea Europeană relevă că pe baza articolului 14 din Convenție o distincție este discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un scop legitim sau nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (a se vedea în special, Hotărârea Marckx împotriva Belgiei din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pag. 16, paragraful 33).
Existența inegalității de tratament este evident o condiție a discriminării dat fiind că este imposibil să se discute despre discriminare atunci când o persoană nu este pusă într-o situație dezavantajoasă față de altul.
Diferența de tratament constituie discriminare doar dacă este lipsită de o justificare obiectivă și rezonabilă care vizează un scop legitim și este proporțională cu scopul vizat.
caracterului proporțional este importantă și în contextul în care intervine măsura în discuție, iar aplicarea unui tratament diferențiat în materia analizată poate fi realizată doar în raport de dispozițiile legale speciale.
În cadrul relațiilor de munca funcționează principiul egalității de tratament fata de toți salariații și angajatorii și orice discriminare directa sau indirecta fata de un salariat, bazată pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politica, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenența ori activitate sindicala, este interzisă.
Constituie discriminare directa actele și faptele de excludere, deosebire, restricție sau preferința, întemeiate pe unul sau mai multe dintre criteriile enunțate anterior, care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării drepturilor prevăzute în legislația muncii.
Constituie discriminare indirecta actele și faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute, dar care produc efectele unei discriminări directe.
Orice salariat care prestează o munca beneficiază de condiții de munca adecvate activității desfășurate, de protecție socială, de securitate și sănătate în muncă, precum și de respectarea demnității și a conștiinței sale, fără nici o discriminare.
Nu se poate susține cu temei că nu există nici o justificare în baza căreia prin dispozițiile legale enunțate s-au stabilit criterii distincte pentru salarizare întrucât în chiar cuprinsul titlului este menționat un prim criteriu, respectiv cel al structurii teritoriale ori centrale.
O altă distincție, care nu se bazează pe criterii subiective ci pe unele obiective este cea a calității de ordonatori principali, secundari ori terțiari de credite, a persoanei căreia îi este subordonat potrivit prevederilor art.125 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, managerul economic în calitatea sa de conducător al departamentului economico-financiar și administrativ.
Criteriile de selecție și condițiile referitoare la studii și vechime identice nu presupun ulterior un conținut identic al raporturilor de serviciu.
Dispozițiile art.125 și următoarele din Legea privind organizarea judiciară nu pot fi interpretate în sensul determinării unor raporturi de serviciu identice pentru personalul departamentului economico-financiar și administrativ fără nici o distincție după gradul instanței în chiar cuprinsul dispoziției legale fiind menționată o altă distincție în raport cu angajatorul.
Prima instanță a interpretat greșit dispozițiile art.125 și 127 din Legea nr.304/2004 apreciind că în raport de acestea diferențierea existentă este inechitabilă și discriminatorie, întrucât în chiar conținutul acestora se află temeiul pentru stabilirea unor indemnizații diferite în consonanță cu conținutul raportului de serviciu.
Este de necontestat că respectarea actelor și pactelor internaționale ratificate constituie un deziderat prioritar însă aplicarea și interpretarea acestora trebuie realizată în sensul pentru care au fost edictate și pentru asigurarea egalității și echității în limitele acestora.
De altfel, după pronunțarea deciziilor nr.820/2008 și nr.1325/2008 ale Curții Constituționale, nici nu mai există temei juridic pentru intimatul CNCD sau instanțele judecătorești să constate existența discriminării invocate de intimații-reclamanți, care derivă din lege și poate fi constatată doar de către Curtea Constituțională, instanțele judecătorești rămânând competente să constate astfel de discriminări numai dacă ele își au izvorul în acte administrative, ceea ce nu este cazul în speță.
Pe cale de consecință, față de prevederile art.312 alin.1, 2 și 3 în referire la art.304 pct.9 Cod procedură civilă, se va admite recursul, se va modifica în parte sentința civilă recurată în sensul că se va respinge acțiunea formulată de (pentru perioada 01.12.2004 - 03.01.2006), și ca neîntemeiată și se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței civile recurate, Curtea urmând a se pronunța doar cu privire la acești reclamanți, având în vedere că la fond, s-a disjuns acțiunea introdusă de reclamanții, și (pentru perioada 03.01.2006 - 1.11.2007), primii trei dintre acești reclamanți ultim menționați fiind citați din eroare pe parcursul prezentului recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul - pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI, împotriva Sentinței civile nr. 344/30.01.2008, pronunțată în dosarul nr- de Tribunalul București - Secția a IX- a Contencios Administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu intimații - reclamanți:, și intimații - pârâți: CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.
Modifică în parte sentința civilă recurată în sensul că respinge acțiunea formulată de, și, ca neîntemeiată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28.09.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red.
Tehnodact. /2 ex./12.02.2010
- Secția a IX-a -;
-;
-
Președinte:Bulancea Diana MagdalenaJudecători:Bulancea Diana Magdalena, Voicu Rodica, Hortolomei
