Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 184/2009. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 184/
Ședința publică de la 19 Februarie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Mariana Trofimescu
JUDECĂTOR 2: Dorina Vasile
JUDECĂTOR 3: Vasile Susanu
Grefier - -
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de pârâta DIRECȚIA GENERALA A FINANȚELOR PUBLICE V, cu sediul în F,-, jud.V împotriva sentinței nr. 576 din 18.11.2008 pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsind: recurenta pârâtă - DIRECȚIA GENERALA A FINANȚELOR PUBLICE V și intimații reclamanți:, NA, A, A, HG, A, ,.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursul este motivat, iar intimații au depus concluzii scrise prin fax, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, după care;
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr. 576/18.11.2008 a Tribunalului Vranceas -a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, NA, A, A, HG, A, în contradictoriu cu pârâta DGFP V, având ca obiect drepturi bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare.
În consecință a fost obligată pârâta la plata acestor drepturi bănești în cuantum de 25 % fiecare din salariul de bază pentru perioada 1.01.2004-18.11.2008, în funcție de data angajării și data încetării contractului de muncă al fiecărui reclamant, actualizat conform indicelui de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective.
Totodată s-a respins capătul de cerere privind acordarea pe viitor a acestor drepturi.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că reclamanții și intervenienții sunt sau au fost salariați în cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice V, au calitatea de funcționari publici, sunt salarizați în conformitate cu prevederile Legii 188/1999 și au dreptul să primească pe lângă celelalte drepturi și cele două sporuri, respectiv suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, așa cum a au fost reglementate prin art.31 alin.1 lit.c din actul normativ citat.
Reclamanții, așa cum recunoaște și pârâta nu au primit până în prezent, de la apariția actului normativ sporurile respective și acest drept tinde să fie lipsit de conținut, iar pentru această îngrădire pârâta nu are justificare printr-o cauză de utilitate publică.
Mai mult, este de principiu că o normă legală, o dată reglementată, trebuie să producă efectele, fiind împotriva rațiunii de a exista a legilor să aibă doar caracter formal.
Potrivit art.1 din protocolul adițional 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publici și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului".
Astfel, dreptul reclamanților și al intervenienților la sporurile salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare sunt un drept de creanță și, prin urmare, este un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional 1 la Convenția menționată.
Relativ la cererea privind acordarea sporurilor pe viitor, instanța urmează să o respingă întrucât creanța nu îndeplinește cumulativ cele 3 condiții de a fi certă, lichidă și exigibilă, nefiind născută și putând fi influențată ulterior de modificări legislative sau ale raporturilor de muncă dintre părți.
Împotriva acestei sentințe în termen legal a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivare recurenta a arătat că prima instanță a pronunțat soluția cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor OUG nr.92/2004, OG nr.2/2006 și OG nr.6/2007 pentru următoarele considerente:
În soluționarea acțiunii instanța deși a avut în vedere că obiectul litigiului îl constituie un drept de creanță invocat de reclamanți, nu a ținut cont că:
a) dreptul de creanță al reclamanților nu există și, pe cale de consecință nu se poate spune că a fost îngrădit.
b) în această cauză dreptul de creanță nu este un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, nefiind stabilit printr-o hotărâre judecătorească intrată în autoritatea de lucru judecat.
Dacă instanța a constatat că dreptul reclamanților există, pentru a se adresa instanței, aceștia sunt obligați să facă dovada faptului că sunt titularii unui drept de creanță - creanță certă, lichidă și exigibilă, conform prevederilor art. 379.pr. civ.
Din acest punct de vedere, reclamanții nu au fost în măsură să facă dovada lichidității creanței întrucât, nu există prevederi legale în vigoare în care să se dispună cu privire la întinderea dreptului (câtimea obligației corelative).
Prin urmare:
- suplimentul este exprimat în procente - ceea ce nu poate fi dovedit;
- procentul este de 25% - ceea ce nu poate fi dovedit;
- suplimentul (procentual) se aplică la salariul de bază - de asemenea, această susținere nu are temei legal;
În ceea ce privește câtimea creanței, prin cererea de chemare în judecată se justifică indicarea procentului de 25% prin invocarea jurisprudenței. Față de aceste susțineri, învederăm instanței următoarele: reclamanții, nu prezintă instanței faptul că practica intanțelor judecătorești nu este unitară.
Totodată, prin invocarea jurisprudenței, fără a se indica un temei de drept al procentului de 25%, se recunoaște faptul că s-a ajuns în situația în care instanțele de judecată - prin hotărâri judecătorești - au reglementat cuantumul suplimentelor solicitate, în lipsa unui act normativ, ceea ce este inadmisibil.
Cu privire la această "cuantificare" a suplimentelor solicitate precizează faptul că, pe de-o parte, în cazul funcționarilor publici ne aflăm în prezența unui contract de drept public sau de drept administrativ, în cazul căruia libertatea contractuală a părților este suplinită de legiuitor, nefiind posibilă negocierea individuală privind sporurile salariale și, pe de altă parte, nici un act normativ în vigoare nu prevede un procent corespunzător pentru suplimentele solicitate.
Astfel, se solicită instanțelor judecătorești să reglementeze o omisiune legislativă ceea ce ar echivala cu transformarea puterii judecătorești într-un legislator pozitiv, ceea ce contravine dispozițiilor art.61 din Constituție, care revăd p. că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În realitate, legea în acest caz este foarte clară:
a) salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici;
b) potrivit dispozițiilor art.1 din Ordonanța Guvernului nr.6/2007, actul normativ "reglementează drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare.
Potrivit art.31 alin.(1) din Legea nr. 188/1999, pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În completarea acestuia, legiuitorul a stabilit, la art.31 alin.(3) din Legea nr. 188/1999, că " Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici."
Din interpretarea cumulativă a acestor două texte normative, rezultă că, cele două componente solicitate de funcționarii publici, urmează să fie reglementate prin Legea privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici.
n condițiile în care această lege nu a fost adoptată până acum de către legiuitorul român, funcționarilor publici le sunt aplicabile, în acest moment, prevederile din Ordonanță Guvernului nr.6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, cu modificările ulterioare.
Este evident faptul că Ordonanța Guvernului nr.6/2007 este un act normativ distinct de Legea privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, la care se face trimitere în cuprinsul art.31 alin.(3) din Legea nr. 188/1999, prin care a fost reglementat un sistem de salarizare distinct (provizoriu) fapt pentru care funcționarii publici nu pot solicita, în limitele normative ale Ordonanței Guvernului nr.6/2007, plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare prevăzute la art.31 alin.(1) lit. c) si d) din Legea nr. 188/1999.
Examinând sentința pronunțată prin prisma motivelor invocate, dar și din oficiu, sub toate aspectele, conf.art. 304/1C.pr.civ, Curtea constată că prima instanță a făcut o corectă interpretarea și aplicare a dispozițiilor legale în materie și o integrală apreciere a materialului probator administrat în cauză, pronunțând o sentință legală și temeinică, a cărei reformare nu se impune.
Suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, sunt prevăzute de art.31 alin.1 lit.c și d din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, potrivit căruia: pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: - salariul de bază; sporul de vechime în muncă; suplimentul postului; suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Până la republicarea din anul 2007 Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, când s-a dat textelor o nouă numerotare, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare erau prevăzute la art.29 alin.1 lit.c) și d) din Legea nr.188/1999.
Drepturile care fac obiectul prezentei acțiuni au luat naștere prin intrarea în vigoare a Legii nr.161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnitarilor publici, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției ( 21 aprilie 2003). Acest act normativ a modificat vechiul art.29 din Legea nr.188/1999 în sensul că prevede, la art.XIII, pct.21, dreptul funcționarilor publici la "suplimentul postului" și " suplimentul gradului".
"Suplimentul gradului" a devenit ulterior, prin art.1 pct.30 din Legea nr.251/2006 "suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
La 23 noiembrie 2004, prin intrarea în vigoare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale ale funcționarilor publici, prevederile art.29 care prevedea dreptul la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare( al "gradului") au fost suspendate, conform art.44.
Ulterior, conform art.XIII din Legea nr.251/2006 care modifică și completează Legea nr.188/1999, prevederile art.29(inclusiv alin.1 lit.c) și d) care se referă la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare din Legea nr.188/1999 au reintrat în vigoare la data de 01.01.2007: "Prezenta lege intră în vigoare la 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepția prevederilor art.29, 56, 57, 58, 1 și ale art.60/1 alin.1 lit.b din Legea nr.188/1999, republicată, cu modificările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, care intră în vigoare la data de 01.01.2007".
Ca urmare, la data prezentei acțiuni, conform Legii nr.188/1999, atât înainte de modificarea ei prin Legea nr.251/2006, cât și după republicare ( Partea I nr.365 din 29 mai 2007), reclamanta este îndreptățită la aceste sporuri fără nici o condiționare.
Drepturile de natură salarială care fac obiectul prezentei cauze sunt prevăzute de lege, însă aplicarea prevederilor respective a fost suspendată temporar, într-o perioadă anterioară.
Această suspendare nu presupune pierderea dreptului însuși, ceea ce ar echivala cu o abrogare a prevederilor legale, ci doar o cauză care împiedică, temporar, exercițiul dreptului.
În acest sens a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în Decizia nr.XII din 5 februarie 2007 într-un recurs în interesul legii privind plata primelor de concediu: " Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat".
Ca urmare se impune a distinge următoarele perioade în legătură cu aplicarea prevederilor legale care ne conferă dreptul la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare:
- de la 21 aprilie 2003 ( data nașterii dreptului prin intrarea în vigoare a Legii nr.161/2003) la 23 noiembrie 2004 ( data intrării în vigoare a nr.OUG92/2004) - legea prevede drepturile salariaților și obligația corelativă a instituției de a plăti suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
- de la 23 noiembrie 2004 la 1 ianuarie 2007 - drepturile salariaților de a primi sumele respective au fost suspendate, conform art.44 din nr.OUG 92/2004;
- de la 1 ianuarie 2007 până în prezent - legea prevede drepturile salariaților și obligația corelativă a instituției de a plăti suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare prin reintrarea în vigoare a art.29 din Legea nr.188/1999, conform art. XIII din Legea nr.251/2006.
Prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune nu a curs în perioada 23 noiembrie 2004 - 1 ianuarie 2007 întrucât exercițiul dreptului a fost suspendat printr-o normă legală expresă ( art.44 din nr.OUG92/2004) până la încetarea acestei suspendări conform art.XIII din Legea nr. 251/2006.
În acest sens sunt dispozițiile art.7 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă care prevede: " Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune de a cere executarea silită". 3 al articolului stipulează: " Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul".
Pe de altă parte, prescripția extinctivă sancționează starea de pasivitate a titularului dreptului. Însă, starea de pasivitate a reclamantei nu s-a datorat unor aptitudini personale pur subiective, ci a fost generată de acte, fapte și împrejurări mai presus de voința sa, respectiv de apariția unor acte normative. În această ordine de idei, apreciază că sunt incidente în cauză disp.art.13 lit.a) din Decretul nr.167/1958 coroborat cu art.15 din același act normativ privind suspendarea cursului prescripției, o aplicație principiului " contra non valentem agree non currit praescriptio".
Trebuie arătat și faptul că norma legală de suspendare ( art.44 din nr.OUG53 din Constituția României care prevede că: (1) Exercițiul unor drepturi sau unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unor calamități naturale, ale unui dezastru, ori ale unui sinistru deosebit de grav (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății".
Astfel, drepturile de natură salarială reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost restrânse în mod abuziv, fără justificare și contrar principiilor specifice unor societăți democratice, așa cum au fost statuate la art.53 din Constituție.
Dispozițiile art.38 din Legea nr.53/2000 - Codul Muncii ( lege organică) prevăd în mod imperativ că salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, iar limitarea acestor drepturi este lovită prin nulitate.
Astfel, se poate aprecia ca un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă ( în sensul său larg), odată câștigat, nu mai poate fi anulat.
Față de cele expuse și constatând că nu există alte motive de nelegalitate sau netemeinicie a sentinței recurate, de natură a fi luate în discuție și din oficiu, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
CU MAJORITATE DE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta DIRECȚIA GENERALA A FINANȚELOR PUBLICE V, cu sediul în F,-, jud.V împotriva sentinței nr. 576 din 18.11.2008 pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr-, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 19.02.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
- -
Red./23.04.2009
Tehnored./2ex./24.04.2009
Fond -
OPINIE SEPARATĂ
În dezacord cu opinia membrilor completului de judecată, apreciem că soluția corectă în cauză era aceea de admitere a recursului, modificare a sentinței instanței de fond și în rejudecare, prin reaprecierea dispozițiilor legale aplicabile cauzei de față, se impunea respingerea acțiunii reclamanților.
Actele normative la care se referă reclamanții nu prevăd și baza legală pentru calcularea și acordarea suplimentului postului și suplimentului treptei de salarizare.
Pentru a fi posibilă cuantificarea acestor suplimente de salarizare ca părți componente ale salariului funcționarilor publici este necesară existența unor dispoziții date în aplicarea Legii nr.188/1999, atribuție ce revine însă legiuitorului, în cazul promovării unui act normativ cu forță juridică de lege, fie Guvernului, în cazul promovării unei hotărâri date în executarea prevederilor respective din legea menționată.
Sub acest aspect practica Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul inadmisibilității în condițiile art.1 din Legea nr.554/2004 cererea de chemare în judecată, prin care se solicită obligarea Guvernului să emită un act normativ cu conținut special.
Modalitatea de calculare nefiind reglementată, acordarea acestor drepturi presupune pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume imposibil de calculat, iar din alt punct de vedere, eventuala cuantificare de către instanță în raport de diverse criterii, reprezintă o nesocotire a Deciziei Curții Constituționale nr.820/2008 în care s-a reținut că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, astfel că nu au competența de a se substitui legiuitorului sau executivului în privința acordării unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este posibil de exercitare efectivă.
JUDECĂTOR
- -
Președinte:Mariana TrofimescuJudecători:Mariana Trofimescu, Dorina Vasile, Vasile Susanu
