Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 206/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR--31.01.2008
DECIZIA CIVILĂ NR. 206
Ședința publică din 20 februarie 2008
PREȘEDINTE: Pătru Răzvan
JUDECĂTOR 2: Barbă Ionel
JUDECĂTOR 3: Olaru Rodica
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul formulat de recursul formulat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. nr. 921/CA/3.12.2007, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamantul intimat, și pârâții intimați Ministerul Internelor și Reformei Administrative prin Direcția Generală Reglementări Juridice și Contencios și Inspectoratul Județean de Poliție al Județului T având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsă părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin cererea de recurs, pârâtul recurent Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
CURTEA
Deliberând asupra recursului constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr-la data de 18.09.2007 reclamantul a solicitat in contradictoriu cu pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative prin Direcția Generală Reglementări Juridice și Contencios, Ministerul Finanțelor Publice și T, obligarea pârâților la plata primei de concediu cuvenite pe anii 2004-2006 conform art.37 pct. 2 OG38/2003, precum si plata sporului de fidelitate cuvenit pe anul 2005, prev. de art. 6 OG38/2003 actualizate in raport cu rata inflației si obligarea Ministerului Finanțelor Publice sa aloce fondurile necesare acordării drepturilor solicitate.
În motivarea acțiunii, s-a arătat că prin art.37 pct.2 din OG nr.38/2003, s-a prevăzut ca polițiștii au dreptul, la plecarea in concediul de odihna la o prima de concediu egala cu salariul de baza din luna anterioara plecării in concediu, iar de la data intrării in vigoare a OG nr.38/2003, reclamanta nu a beneficiat de aceasta dispoziție legala, aceasta fiind suspendata odată cu intrarea in vigoare. Chiar daca a fost suspendat, nu se poate retine ca acest drept nu a existat, suspendarea nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cat timp prin nici o dispoziție legala nu i-a fost înlăturata existenta pe anii 2004-2005. considera astfel, ar contravenii prev.art.53 din Constituția României si art.1 din Protocolul din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale. Pe de alta parte art. 41 din Constituția României statuează că salariații au dreptul la protecția socială a muncii printre care si concediul de odihna plătit iar potrivit art. 53 restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți poate fi dispusă numai daca este necesara, iar măsura trebuie sa fie proporțională cu situația care a determinat-o si fără a aduce atingere existentei dreptului.
De asemenea se mai arata ca potrivit art 38 din Codul muncii salariații nu pot renunța la drepturile recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la aceste drepturi sau limitarea lor este lovita de nulitate. Se mai invocă totodată decizia nr. XII /5.02.2007 a Jc are a stabilit ca polițiștilor li se cuvine prima de concediu pe anii 2004-2006.
Referitor la plata sporului de fidelitate se arata ca acesta este stabilit prin art. 6 OG 38/2003 iar pentru anul 2005 fost suspendata in baza art. 2 al.1 OUG 118/2004. Chiar daca a fost suspendat, nu se poate considera ca aceste drepturi nu au existat întrucât plata sporului a fost reluata in 2006 iar dispozițiile de suspendare nu conțin vreo referire la eventualitatea desființării dreptului la sporul de fidelitate.
In drept, cererea s-a întemeiat pe disp. art.37 pct.2 si art. 6 din OG nr.38/2003, art.41 al.2 Constituția României.
Prin întâmpinarea depusă la dosar paratul Ministerul Internelor și Reformei Administrative s-a opus la admiterea acțiunii, arătând ca disp.art.37 al.2 teza I din OG nr.38/2003, privind salarizarea si alte drepturi ale polițiștilor, au fost suspendate succesiv prin prev.art.9 al.7 din nr.507/2003, pana la 31.12.2004 si prin art.8 al.7 dinL.nr.511/2004, pana la 31.12.2005, iar Curtea Constituțională prin Decizia nr.38 / 25.01.2005 a respins excepția de neconstituționalitate a acestor prevederi din legile bugetare anuale.
Se mai arata ca bugetul Ministerul Internelor și Reformei Administrative a fost aprobat prin nr.379/2005, care la art.5 al.5, menține starea de suspendare a acestor drepturi, astfel încât plata ar presupune încălcarea prev. imperative ale legilor bugetare. Mai mult, in toate actele normative susmenționate este prevăzuta obligația ordonatorilor principali de credite, sa se încadreze in cheltuielile de personal, menționate in anexele la legile bugetare, astfel încât de vreme ce drepturile pretinse au fost suspendate pe anii 2004- 2006 in bugetul Ministerul Internelor și Reformei Administrative nu au fost prevăzute nici sumele necesare efectuării acestor plăți.
Totodată, paratul Ministerul Internelor și Reformei Administrative a formulat cerere de chemare in garantei a Ministerului Economiei și Finanțelor, cu motivarea ca potrivit HG nr. 386/2007, bugetul de stat este gestionat de, iar in ipoteza admiterii acțiunii,acesta trebuie sa vireze sumele necesare efectuării acestor plăți.
Prin întâmpinarea depusa la dosar, Ministerul Economiei și Finanțelor prin T, s-a opus la admiterea cererii de chemare in garanție, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, întrucât nu are calitate de ordonator principal de credite si excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prev. de art.7 din Legea nr.554/2004.
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a reținut că, disp.art.91 ind.1 din nr.215/2006, prevăd competenta instanțelor de contencios-administrativ in cauzele ce au ca obiect raportul de serviciu al funcționarilor publici, iar trimiterea la instanța de contencios-administrativ, este o trimitere la aplicarea nr.554/2004.
Cu toate acestea, prev.art.7 din nr.554/2004, privind procedura prealabila, nu sunt aplicabile in speța, întrucât acestea vizează situația in care o persoana se considera vătămata intr-un drept al sau, sau interes legitim printr-un act administrativ unilateral. Deci, nu in toate situațiile in care se stabilește competenta instanței de contencios-administrativ este necesara si îndeplinirea procedurii prealabile, ci doar in cazul existentei unui act administrativ vătămător așa cum este definit actul administrativ la art.2 lit.c din nr.554/2004, nu si in cazul refuzului nejustificat de soluționare a unei cereri sau a tăcerii autorităților sau instituțiilor publice, textul de lege referindu-se la vătămarea produsa printr-un act administrativ unilateral.
Ca atare în speța, in lipsa unui act administrativ unilateral, reclamantul nu avea obligația parcurgerii procedurii prealabile prev. de art.7 din Legea nr.554/2004, aflându-se in fapt in fata unei tăceri a instituțiilor publice, astfel încât, instanța de fond a respins excepția invocată de
In privința excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, instanța de fond nu contesta faptul ca neavând calitatea de ordonator principal de credite Ministerul Economiei și Finanțelor, nu poate fi obligat la plata despăgubirilor bănești către reclamant si ca atare dispoziția de plata instituita ca efect al admiterii acțiunii fata de pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative prin Direcția Generală, Reglementări Juridice și Contencios, Direcția Financiară a Ministerului Internelor și Reformei Administrative, nu-l vizează direct, dar aceasta calitate nu-l exonerează de obligația alocării către bugetul RA și a sumelor pretinse, aspect ce justifica necesitatea ca prezenta hotărâre sa-i fie opozabila si.
Câtă vreme reclamantul a fixat cadrul procesual prin chemarea in judecată a pentru alocarea sumelor necesare plăților pretinse instanța de fond a preciat că nu se poate proceda, ca efect al admiterii acțiunii, si la admiterea cererii de chemare in garanție formulata de pârâtul MIRA, fiind incompatibilă calitatea de pârât, direct obligat, cu aceea de chemată în garanție.
T prin întâmpinare a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, începând cu data de 01.10.2005 de când reclamantul nu a mai avut raporturi de serviciu cu T, dată de la care prin Dispoziția S/2500 a s-a organizat acest serviciu în Secția Regională de Poliție Transporturi T, ca structură teritorială aflată în subordonare centrală Direcției de Poliție Transporturi din cadrul, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Reclamantul a depus la dosar Adresa nr. -/13, din 13.11.2007, a, și Compartimentul Financiar - Contabil, din care rezultă că drepturile sale salariale sunt achitate de T, situație față de care, tribunalul a respins respinge excepția invocată de T, privind lipsa calității sale procesuale pasive, începând cu data de 01.10.2005.
Prin sentința civilă nr.921/03.12.2007 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timișa admis acțiuneaformulata de reclamantul, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative prin Direcția Generală Reglementări Juridice și Contencios, Ministerul Economiei și Finanțelor - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T și Inspectoratul Județean de Poliție al Județului T; a respins cererea de chemare in garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulata de pârâtul Ministerul Internelor si Reformei Administrative; a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa efectuării procedurii prealabile și a excepției lipsei calității procesuale pasive, invocate de T; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de T, începând cu data de 01.10.2005; a obligat pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative prin Direcția Generală Reglementări Juridice și Contencios, Ministerul Economiei și Finanțelor - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T și Inspectoratul Județean de Politie T, la plata către reclamant a primei de concediu aferenta anilor 2004-2006 și a sporului de fidelitate aferent anului 2005, sume ce vor fi actualizare in raport cu rata inflației la data plății efective; a obligat pârâtul Ministerul Economiei si Finanțelor să aloce fondurile necesare efectuării acestor plăți către Ministerul Internelor si Reformei Administrative; a obligat pârâții în solidar, la plata către reclamant a sumei de 300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu de avocat.
Față de actele existente la dosar, instanța de fond a reținut că reclamantul, are calitatea de funcționar public civil cu statut special -
polițist conform art.1 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului. Raportat la aceasta calitate, ii sunt aplicabile prev. art.37 al.2 teza I din OG nr.38/2003, privind salarizarea si alte drepturi cuvenite polițiștilor potrivit cărora " la plecarea in concediul de odihna, polițistul primește o prima de concediu egala cu salariul de baza din luna anterioara plecării in concediu".
Conform art.1 al.1 din nr.360/2002, polițistul este funcționar public civil cu statut special si ca atare ii sunt aplicabile prev.nr.188/1999, inclusiv ale art.91 din nr.215/2006 de modificare a nr.188/1999, ce atrag astfel competenta instanțelor de contencios administrativ in soluționarea litigiilor ce vizează raporturile de serviciu ale funcționarului public, dreptul la prima de concediu este o componenta a drepturilor salariale si se circumscrie astfel raportului de serviciu al polițistului.
Este adevărat, ca disp.art.37 al.2 teza I din OG nr.38/2003, au fost suspendate succesiv prin legile bugetare anuale, respectiv prin art.9 al.7 din nr.507/2003 s-a suspendat pana la 31.12.2004, prin art.8 al.7 din nr.511/1004 pana la 31.12.2005 si prin art.5 al.5 din nr.379/2005 a fost suspendata pana la 31.12.2006.
Nu se poate retine, susținerea reclamantului că aceste suspendări contravin disp.art.41 din Constituția României, întrucât dreptul la indemnizația de concediu ca si drept fundamental înscris intre drepturile si libertățile enumerate la art.41 al.2 din Constituția României nu se confunda cu prima de concediu la care face referire art.37 al.2 teza I din OG nr.38/2003, aceasta fiind adiacenta indemnizației de concediu.
De altfel si Curtea Constituționala sesizata cu excepția de neconstituționalitate a dispoziției de suspendare din legile bugetare nr.507/2003 si nr.511/2004, le-a respins ca inadmisibila, respectiv neîntemeiata prin decizia nr.38/2005.
Cu toate acestea nu se poate considera ca dreptul stabilit prin art.37 al.2 teza I din OG nr.38/2003, nu exista câta vreme dispozițiile legale ce-i consacra, sunt in vigoare si in prezent si nu au fost declarate neconstituționale
Dispozițiile art.37 al.2 teza I din OG nr.38/2003 prin care s-a acordat dreptul solicitat au fost in funcție pe toata perioada de suspendare, dispozițiile legale de suspendare neconținând vreo referire la eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia si care nu pot fi considerate ca ar înlătura însăși existenta lui.
Suspendarea exercițiului dreptului, nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cat timp prin nici o dispoziție legala nu i-a fost înlăturata existenta pana la introducerea acțiunii.
Respectarea principiului încrederii in statul de drept care implica aplicarea legilor adoptate in spiritul si litera lor, concomitent de eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstrucționați de a se bucura efectiv de acestea pe perioada in care au fost prevăzute pentru a nu fi astfel in ipostaza de titulari ai unor drepturi lipsite de orice valoare sau finalitate.
In acest sens s-a pronunțat si JBp rin decizia de admitere a recursului in interesul legii nr. XII/5.02.2007 publicata in din 30.10.2007 in care a reținut că potrivit art. 38 din Codul muncii drepturile persoanelor încadrate in munca nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind aparate de stat împotriva oricăror încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu. De aceea fiind un drept câștigat derivat dintr-un raport de muncă, prima de concediu nu putea fi anulată prin actele normative menționate.
Concluzionând că obligațiile cuprinse in OG 38/2003 privind salarizarea si alte drepturi ale polițiștilor, astfel cum a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 353/2003, precum si cele ale L 511/2004 si 379/2005 au fost numai suspendate, amânate prin acte normative temporare, emise datorita unor condiții financiare deosebite, Jad ecis ca in aplicarea art. 37 al.2 teza OG 38/2003,prima de concediu se cuvine pe perioada anilor 2004-2006.
Referitor la plata sporului de fidelitate, instanța de fond a reținut ca reclamantul, are calitatea de funcționar public cu statut special - polițist. In acesta calitate, beneficiază de prev.art.6 din OG nr.38/2003, potrivit cărora pentru activitatea desfășurata, polițiștilor li se acorda un spor de fidelitate de pana la 20% din salariul de baza, in condițiile stabilite prin ordin al ministrului de interne.
Este adevărat ca, prin disp.art.2 al.1 din OUG nr.118/2004, aprobata prin nr.28/2005, pentru anul 2005, s-a suspendat aplicarea disp.6 din OG nr.38/2003, dar nu se poate considera ca drepturile stabilite prin art.6 din OG nr.38/2003, nu exista, câtă vreme dispozițiile legale ce-i consacră, sunt in vigoare, in prezent nemaifiind suspendata aplicarea acesteia, iar pe de alta parte aceste disp. nu au fost declarate neconstituționale. Pe de alta parte, plata sporului de fidelitate a fost reluata pentru anul 2006.
Disp.art.6 din OG nr.38/2003, prin care s-a acordat dreptul solicitat au fost in funcție pe toata perioada de suspendare, dispozițiile legale de suspendare neconținând vreo referire la eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia si care nu pot fi considerate ca ar înlătura însăși existenta lui.
Suspendarea exercițiului dreptului, nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cat timp prin nici o dispoziție legala nu i-a fost înlăturată existenta până la introducerea acțiunii.
În temeiul art. 274. pr. civ. văzând că reclamantul, a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, respectiv a onorariului de avocat, tribunalul față de chitanța depusă la dosar, a dispus obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 300 RON, reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor,prin Direcția Generală a Finanțelor Publice solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței civile atacate, în sensul rejudecării cauzei sub toate aspectele și în principal, pe cale de excepție, respingerea acțiuni ca inadmisibilă pentru neefectuarea procedurii prealabile obligatorii prevăzute de art. 109 al.2 Cod procedură civilă coroborat cu art. 7 din Legea nr. 554/2004; tot pe cale de excepție solicită constatarea lipsei calității procesuale pasive ca pârât a Ministerul Economiei și Finanțelor; în subsidiar, solicită respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanție a Ministerul Economiei și Finanțelor formulată de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative, iar, de asemenea, în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivarea recursului recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, în principal, susține că în mod neîntemeiat instanța de judecată a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru neefectuarea procedurii prealabile obligatorii prevăzute de art. 109 al.2 Cod procedură civilă coroborat cu art. 7 din Legea nr. 554/2004, întrucât reclamantul nu poate solicita direct în instanță pretenții de natură salarială câtă vreme procedura contestației prealabile nu este parcursă, prin depunerea unei cereri prealabile având acest obiect la angajator, și finalizată prin emiterea unui răspuns la cererea prealabilă.
Întrucât reclamantul nu s-a adresat în prealabil cu această cererea angajatorului Ministerul Internelor și Reformei Administrative, respectiv Inspectoratul Județean de Poliție al Județului T, rezultă că formularea în contencios administrativ a unei astfel de cereri este inadmisibilă, procedura administrativă nefiind parcursă și finalizată, rezultând că formularea acestei cereri direct la instanța de judecată este prematură, raportat la prevederile art. 1 al.1, art. 7 al.1 și art. 8 al.1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Față de normele legale imperative și având în vedere ca în cauză nu se atacă un act administrativ preexistent, rezultă că anterior formulării unei acțiuni în contencios administrativ trebuie să existe formulată și depusă la autoritatea publică intimată o cerere inițială cu același obiect, cerere pe care autoritatea publică respectivă să nu fi soluționat în termen sau pe care să refuze în mod nejustificat să o soluționeze.
Recurenta consideră că în mod neîntemeiat instanța de fond a respins excepția de judecată privind lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor B, ca pârât sau ca și chemat în garanție, deoarece între reclamant și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există absolut nici o relație de serviciu sau de muncă.
Rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget, precum și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată în Legea nr. 500/2002, modificată privind finanțele publice, potrivit art. 16-30.
Potrivit art.18 al.2 lit. b și art. 28 lit. e din Legea nr. 500/2002, modificată privind finanțele publice, prevede că: " - Guvernul asigură - B) elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale și transmiterea acestora spre adoptarea documentului, în cadrul limită prevăzut de prezenta lege".
Totodată arată că în conformitate cu art. 28 "elaborarea bugetelor, proiectelor legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice pe baza: - E) propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite -"
Ministerul Internelor și Reformei Administrative este ordonator principal de credite bugetare, la fel ca și Ministerul Economiei și Finanțelor, astfel încât pentru sumele necesare acoperirii cheltuielilor de personal, în ceea ce privește pe angajații Ministerului Internelor și Reformei Administrative, nu poate fi obligat la plată un alt ordonator de credite, respectiv Ministerul Economiei și Finanțelor.
Învederează instanței că și Ministerul Internelor și Reformei Administrative are calitate de ordonator principal de credite, prin urmare Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi obligat la plata către salariații altor instituții care au calitate de ordonatori principali de credite, astfel că prima instanță în mod corect a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative.
Pe fondul cauzei recurentul arată că mod nelegal și neîntemeiat instanța de fond a admis acțiunea formulată, întrucât în ceea ce privește primele de concediu aferente perioadei 2004-2006, aplicarea prevederilor art. 37 al.2 din OG nr. 38/2003, privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, în vigoare începând cu data de 01.01.2004, referitoare la primele de concediu, și implicit plata acestor prime de concediu a fost suspendată, printr-o serie de acte ulterioare până la data de c31.12.2006.
Referitor la sporul de fidelitate aferent anului 2005, recurentul arată că aplicarea art. 6 din OG nr. 38/2003 a fost suspendată prin art. 2 al.1 din OUG nr. 118/2004, publicată în Of nr. 1138/02.12.2004 care prevede că:" În anul 2005 se suspendă aplicarea dispozițiilor art.6 din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările și completările ulterioare".
Analizând actele dosarului, criticile recurentului Ministerul Economiei și Finanțelor prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă,Curtea de Apel constată următoarele:
Cu privire la excepția neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea observă că, potrivit art. 7 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.
În privința acestei excepții, Curtea observă că solicitarea reclamantului se referă la acordarea unor drepturi salariale, iar nu la anularea unui act administrativ individual emis de către o autoritate publică. În consecință, Curtea apreciază că nu sunt îndeplinire condițiile prevăzute de art. 7 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 pentru a fi aplicabil acest text de lege.
Curtea reține că, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici,cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe.
Din această reglementare rezultă că legea atribuie instanțelor de contencios administrativ competența soluționării litigiilor care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public, implicit cauzele care au ca obiect drepturile salariale solicitate de funcționarul public în temeiul și ca urmare a exercitării funcției sale.
Însă atribuirea competenței de soluționare a acestor litigii în favoarea instanțelor de contencios administrativ nu presupune că acestor litigii le sunt aplicabile integral dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci doar că asemenea litigii sunt de competența instanțelor specializate de contencios administrativ.
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea apreciază că în prezentul litigiu nu se impunea efectuarea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 alin.1 din Legea nr. 554/2004, astfel încât această excepție nu este întemeiată.
Cu privire la motivul de recurs privind excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, Curtea constată că, într-adevăr, nu există un raport de serviciu între reclamant și Ministerul Economiei și Finanțelor și nici un raport de subordonare financiară între Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Internelor și Reformei Administrative.
Pe de altă parte, Curtea nu poate face abstracție de faptul că resursele financiare ale unei instituții publice sunt strict delimitate prin lege și că o astfel de instituție nu are dreptul să facă plăți decât în condițiile în care are alocate în buget sumele necesare pentru efectuarea acelor plăți și dacă are un temei legal în acest sens. Acesta este motivul pentru care simpla obligare la plata unei sume de bani a unui ordonator de credite bugetare ar risca să devină o dispoziție insuficientă pentru asigurarea executării hotărârii judecătorești respective, în absența avizării rectificării bugetare de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
În acest sens, Curtea remarcă rolul important al Ministerului Economiei și Finanțelor în evaluarea și redactarea actelor normative cu implicații financiare, conform art. 19 alin. 1 lit. j) din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, stfel cum a fost modificată prin Legea nr. 314/2003 și prin Legea nr. 96/2006. Potrivit acestui text legal,în domeniul finanțelor publice Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: - j)avizează, în fază de proiect, acordurile, memorandumurile, protocoalele sau alte asemenea înțelegeri încheiate cu partenerii externi, precum șiproiectele de acte normative, care conțin implicații financiare;
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. 1 lit. l) din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelorblochează sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite.
Date fiind acest dispoziții legale, Ministerul Economiei și Finanțelor are posibilitatea de a bloca orice alocare a unor sume propuse prin bugetul altor ordonatori de credite, inclusiv a sumelor ce ar trebui alocate Ministerului Internelor și Reformei Administrative pentru plata drepturilor solicitate de reclamant în prezenta cauză.
De aceea, obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la plata sumelor respective are rolul de a da eficiență hotărârii judecătorești prin care sunt obligați la plată alți ordonatori de credite bugetare și de a evita un refuz ulterior din partea Ministerului Economiei și Finanțelor de a aviza asigurarea mijloacele financiare necesare executării hotărârii judecătorești respective.
În contextul în care România a ratificat Convenția europeană a drepturilor omului, autoritățile române, inclusiv instanțele judecătorești, sunt ținute de obligația asigurării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. Potrivit art. 6, paragraf 1, teza I din Convenția europeană a drepturilor omului, " orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa".
În concepția Curții Europene a Drepturilor Omului - a cărei jurisprudență este obligatorie pentru Statul Român, deci pentru toate autoritățile române, conform art. 46 din Convenția europeană a drepturilor omului - între garanțiile dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenție, este inclus și dreptul părții de a obține executarea unei hotărâri judecătorești.
În acest sens, Curtea amintește că prin mai multe hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului s-a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului ca urmare a neexecutării culpabile de către autoritățile publice a unor hotărâri judecătorești.
Astfel în hotărârea dată în cauza Ruianu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1139 din 2 decembrie 2004, Curtea europeană a drepturilor omului a precizat, în paragraful nr. 65 al hotărârii, cădreptul la justiție garantat de articolul 6 protejează în egală măsură și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia din părți.
În același sens, în hotărârea dată în cauza Croitoriu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 422 din 16 mai 2006, Curtea europeană a drepturilor omului a subliniat, în paragraful nr. 27, că, în conformitate cu jurisprudența sa, executarea unei hotărâri pronunțate de orice instanță trebuie privită ca o parte integrantă a "procesului", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, și că dreptul de acces la instanță ar fi iluzoriu dacă sistemul juridic intern al statului contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și irevocabilă să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părți. Totodată, Curtea europeană a subliniat în hotărârea dată în cauza Ghibuși împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 700 din 16 august 2006, (paragraf 40), căeste responsabilitatea fiecărui Stat contractant să creeze un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin, inclusiv a obligației de a asigura executarea hotărârilor judecătorești.
Curtea europeană a drepturilor omului a reiterat aceste considerații și în celelalte hotărâri prin care a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului pentru motivul neexecutării unei hotărâri judecătorești, respectiv în hotărârile date în cauzele împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 770 din 24 august 2005 (paragraf 64-66), împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1048 din 25 noiembrie 2005 (paragraf 23-24), împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 367 din 27 aprilie 2006 (paragraf 25, 27), împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 396 din 8 mai 2006 (paragraf 51), Ghibuși împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 700 din 16 august 2006, (paragraf 37-40), și alții împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 574 din 22 august 2007(paragraf 24, 26), împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 251 din 16 aprilie 2007(paragraf 31, 33), și în Cauza Abăluță împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 514 din 31 iulie 2007 (paragraf 32, 33).
Date fiind acest considerente, Curtea apreciază că Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă, fiind admisibilă solicitarea de obligare a Ministerului Economiei și Finanțelor la alocarea sumelor datorate reclamantului de către Ministerul Internelor și Reformei Administrative, în vederea asigurării executării hotărârii judecătorești.
În privința afirmației potrivit căreia Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi confundat cu Statul Român, Curtea constată temeinica acestei susțineri, dar subliniază că obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la alocarea sumelor respective s-a dispus avându-se în vedere rolul important al Ministerului Economiei și Finanțelor în evaluarea și redactarea actelor normative cu implicații financiare, implicit în centralizarea propunerilor de rectificare și de acordare de credite bugetare celorlalți ordonatori principali de credite bugetare.
Astfel cum s-a arătat anterior, Ministerul Economiei și Finanțelor avizează toate proiectele de acte normative, care conțin implicații financiare și are competența legală de bloca sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite.
Date fiind aceste atribuții legale acordate Ministerului Economiei și Finanțelor, Curtea apreciază că acest minister are posibilitatea legală de a se opune și de a bloca orice plată efectuată de către alți ordonatori principali de credite bugetare, inclusiv la plata sumelor cuvenite reclamantului în temeiul hotărârii pronunțate în prezenta cauză.
De aceea, Curtea - în exercitarea obligației de a asigura pronunțarea unor hotărâri judecătorești care să fie susceptibile de a produce efecte juridice, pentru a evita încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului - apreciază că Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă în litigiile care implică efectuarea unor plăți din bugetul altor instituții publice finanțate din bugetul de stat.
În privința afirmației conform căreia prin obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la efectuarea plăților solicitate de reclamant instanța ar dispune în mod indirect obligarea acestui minister la săvârșirea unei infracțiuni sau contravenții din cele prevăzute de art. 72 din Legea nr. 500/2002, Curtea o apreciază ca fiind nefondată.
Curtea a reținut temeinicia obligării Ministerului Economiei și Finanțelor la alocarea sumelor respective, în interpretarea unor dispoziții legale care acordă acest drept reclamantului și impun anumitor autorități publice efectuarea acestor plăți.
Executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi considerată o infracțiune sau o contravenție, în condițiile în care însăși legea impune obligativitatea punerii în executare a unei hotărâri judecătorești, atâta vreme cât acea hotărâre nu a fost desființată în mod legal.
Curtea reamintește că fundamentul obligării Ministerului Economiei și Finanțelor la alocarea sumelor respective l-a constituit necesitatea asigurării executării hotărârii date în prezenta cauză, în contextul în care Ministerul Economiei și Finanțelor are un rol decisiv în activitatea de verificare a modului în care ordonatorii de credite bugetare cheltuiesc fondurile bugetare alocate, având posibilitatea de a se opune și de a bloca orice plată efectuată de către alți ordonatori principali de credite bugetare, inclusiv la plata sumelor cuvenite reclamantului în temeiul hotărârii pronunțate în prezenta cauză.
Examinând fondul pricinii, în raport cu motivele de recurs, cu privire la acordarea primelor de concediu, Curtea reține că litigiul are de obiect dreptul reclamantului - funcționar public - la primele de concediu aferente anilor 2004-2006, în contextul în care acest drept cu caracter salarial a fost suspendat succesiv prin mai multe acte normative.
În opinia Curții, soluționarea acestei cereri este influențată de stabilirea efectelor unor dispoziții legale care au fost suspendate ulterior printr-un alt act normativ de aceeași forță juridică.
În rezolvarea acestei chestiuni, Curtea observă că prin Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unor dispoziții legale referitoare la dreptul la prima de concediu pentru polițiști, stabilind, în dispozitiv, că "în aplicarea dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza I din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările și completările ulterioare, -prima de concediu, respectiv o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pe lângă indemnizația de concediu, se cuvine pentru perioada anilor 2004 - 2006, astfel cum a fost reglementată prin dispoziția legală menționată."
În privința acestei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea observă că aceasta a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii promovat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție"pentru a se asigura"- potrivit art. 329 al. 1 Cod de Procedură Civilă -"interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României". Fiind pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, această decizie este obligatorie pentru viitor, având în vedere dispozițiile art. 329 alin. 3 teza a doua Cod de Procedură Civilă, conform cărora "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe".
În consecință, în prezenta cauză Curtea va da eficiență acestor dispoziții legale și va respecta interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în măsura în care interpretarea din aceste decizii este incidentă în prezentul litigiu.
Având în vedere principiul egalității, consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituția României, precum și principiul nediscriminării, instanța constată că interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție este incidentă, pentru identitate de rațiune, și în prezenta cauză.
În consecință, Curtea, reiterând interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum a fost exprimată în Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, reține că suspendarea exercițiului unui drept - cum este dreptul la prima de concediu, în prezent a cauză - nu echivalează cu "însăși înlăturarea lui".
După cum s-a arătat în continuare în motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție,"prin art. 38 din Codul muncii se prevede, în mod imperativ, că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
De aceea, fiind un drept câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, prima de concediu nu putea fi anulată prin actele normative menționate."
Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, întrucât actele normative care au determinat suspendarea dreptului reclamanților la prima de concediu nu se referă la "eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exercițiului acestui drept ori la prelungirea termenului de punere în aplicare,-suspendarea exercițiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărei existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege."
De asemenea, Curtea reține și că printr-o altă decizie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, respectiv prin decizia nr. 77/5.11.2007, admițându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit:
"Dispozițiile art. 34 alin. (2) (devenit art. 35 alin. 2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că:
Prima de concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal."
Deși decizia nr. 77/5.11.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost publicată în Monitorul Oficial până la data pronunțării prezentei hotărâri, instanța reține că dispozitivul acesteia a fost adus la cunoștință publică prin publicarea sa pe site-ul Internet al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Totodată, Curtea reține că după pronunțarea hotărârii recurate, a intrat în vigoare Ordonanța de Urgență nr. 146 din 19 decembrie 2007, pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 877 din 20 decembrie 2007.
Conform art. 2 alin. 1 din această Ordonanță de Urgență, "personalul din sectorul bugetar căruia până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență nu i s-au acordat primele de concediu de odihnă pentru perioada 2001 - 2006 urmează să primească aceste drepturi în anul 2008, în mod eșalonat, în 3 tranșe, după cum urmează:
a) în luna martie - pentru anii 2001 și 2002;
b) în luna iunie - pentru anii 2003 și 2004;
c) în luna octombrie - pentru anii 2005 și 2006."
Având în vedere acest normativ, care confirmă interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul existenței dreptului funcționarilor publici la plata primelor de concediu eferente anilor 2001-2006 - ținând seama de interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la efectele actelor normative de suspendare a unor dispoziții legale care prevedeau acordarea primei de concediu pentru funcționarii publici - Curtea apreciază ca fiind întemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata primelor de concediu.
Examinând fondul pricinii, în raport cu motivele de recurs, cu privire la acordarea sporului de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pentru perioada 1.01.2005-31.12.2005, Curtea reține că, potrivit art. 6 din Ordonanța de Guvern nr. 38/2003, privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, " pentru activitatea desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, în calitate de militar, polițist, funcționar public și personal contractual, polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului de interne."
De asemenea, Curtea constatată că, potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 118/2004, în anul 2005 se suspendă aplicarea dispozițiilor art. 6 din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003.
Instanța reține, așadar, că sporul de fidelitate prevăzut de art. 6 din Ordonanța de Guvern nr. 38/2003 este un drept salarial care a cărui acordare a fost suspendată pentru anul 2005 printr-un alt act normativ.
Sub acest aspect, Curtea observă că refuzul pârâților de a acorda acest drept este justificat de aceleași considerente care au fost invocate cu privire la refuzul plății prime de concediu.
În consecință, și în privința sporului de fidelitate prevăzut de art. 6 din Ordonanța de Guvern nr. 38/2003, Curtea va da eficiență interpretării obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție și expusă anterior, având în vedere principiul egalității, consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituția României, precum și principiul nediscriminării.
Astfel, Curtea reamintește că în interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum a fost exprimată în Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, suspendarea exercițiului unui drept - cum este dreptul la sporul de fidelitate - nu echivalează cu "însăși înlăturarea lui".
această interpretare obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la efectele unui act normativ suspendat, Curtea apreciază că suspendarea exercițiului dreptului la sporul de fidelitate nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.
Având în vedere aceste considerente, instanța consideră întemeiată cererea de obligare a pârâților și la plata către reclamant a sporului de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pentru perioada 1.01.2005-31.12.2005.
În consecință, în raport cu cele arătate mai sus, Curtea apreciază că soluția Tribunalului Timiș este temeinică și legală, recursul formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 al. 1 Cod de Procedură Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 921/CA/3.12.2007, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 20 februarie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red. /19.03.2008
Tehnored. /20.03.2008/ 2 ex.
Primă instanță: Tribunalul Timiș
Judecători:,.
Președinte:Pătru RăzvanJudecători:Pătru Răzvan, Barbă Ionel, Olaru Rodica
