Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 317/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
Curtea de Apel Timișoara OPERATOR -2928
Secția contencios Administrativ și Fiscal
Dosar nr--28.01.2008
DECIZIA CIVILĂ NR.317
Ședința publică din 19 martie 2008
PREȘEDINTE: Rodica Olaru
JUDECĂTOR 2: Răzvan Pătru
JUDECĂTOR 3: Alexandru Cristian
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta recurentă Direcția Generală a Finanțelor Publice A împotriva sentinței civile nr.2799/27.11.2007, pronunțată de Tribunalul Arad, în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamantul intimat și pârâta intimată Administrația Națională de Administrare Fiscală, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, lipsă părțile.
Procedură este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care, Curtea văzând că recurenți au cerut judecarea cauzei în lipsă, conform prevederilor art.242 alin.2 Cod procedură civilă și nemaifiind formulate alte cereri, reține cauza spre soluționare.
După dezbateri, dar nu înainte de ridicarea ședinței de judecată, se prezintă pentru pârâta recurentă A, consilier juridic care depune la dosar delegație de reprezentare și solicită admiterea recursului.
CURTEA
Asupra recursului de față constată:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Arad, sub nr-, reclamanta a chemat în judecată pe pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului A, Administrația Națională de Administrare Fiscală și Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând anularea adresei nr.17957/ad/20 septembrie 2007 emisă de a Județului A și obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând primele de concediu aferente anilor 2001-2002, 2003, în sumă brută de 2665 lei, conform notei de calcul anexată la dosar.
În motivarea cererii, reclamanta arată că este funcționar public în cadrul a Județului A și că beneficiază de dreptul la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, impozitată separat, în temeiul art.34 alin.2 din Legea nr. nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, dar că acest drept a fost suspendat succesiv până la 31 decembrie 2006, când dreptul la prima de concediu nefiind înlăturat a reintrat în vigoare.
Prin întâmpinarea depusă, pârâta Aas olicitat respingerea acțiunii invocând pe cale de excepție lipsa calității procesuale pasive, întrucât reclamanta a chemat în judecată Ministerul Economiei și Finanțelor și Administrația Națională de Administrare Fiscală, iar citarea Aaf ost greșit efectuată întrucât în cauză nu s-a emis un mandat de reprezentare în acest dosar a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Aai nvocat excepția prescrierii dreptului la acțiunea al reclamantei, invocând prevederile art.13 din Decretul nr.167/1958 modificat de faptul că în cauză nu s-a făcut dovada că nu au intervenit acte de întrerupere a prescripției, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală, arătând că nu se află în culpă pentru a fi obligată la plata sumelor solicitate cu titlu de prime de concediu actualizate, întrucât pe perioada suspendării plății primelor de concediu art.34 alin.2 din Legea nr.188/1999, nu produce efecte, drepturi prevăzut de acest articol neputând fi acordat.
Instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a A în reprezentarea Ministerului Economiei și Finanțelor Publice, întrucât în cauză nu a fost emis un mandat de reprezentare în acest dosar.
Prin sentința civilă nr.2799/27.11.2007, Tribunalul Arad a admis acțiunea reclamantei, a dispus anularea adresei nr.17957/20.09.2007 emisă de pârâta A, a obligat pârâta să plătească reclamantei despăgubiri bănești reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2001,2002,2003 în sumă brută de 2665 RON actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective, a obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce suma solicitată de reclamantă cu reactualizările dispuse și a respins acțiunea reclamantei față de Administrația Națională de Administrare Fiscală B, reținând că:
Reclamanta este funcționar public la. A și potrivit art.33 alin.2 din Legea nr.188/1999 în vigoare, începând cu data de 8 decembrie 1999 și potrivit art.34 alin.2 din Legea nr.188/1999 republicată, în vigoare începând cu data de 25.03.2004, are dreptul pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu care se impozitează separat.
Aplicarea prevederilor acestui text de lege a fost suspendată succesiv ca efect al adoptării legilor bugetului național după cum urmează: art.10 alin.3 din Legea nr.631/2002 suspendă până la data de 31.12.2003; art.9 pct.7 din Legea nr.507/2003 suspendă până la data de 31.12.2004; art.8 alin.7 din Legea nr.511/2004 suspendă până la data de 31.12.2005; art.5 alin.5 din legea nr.379/2005 suspendă până la 31.12.2006.
Analizând toate dispozițiile legale menționate, rezultă că suspendarea plății primei de concediu a avut un caracter temporar, legiuitor folosind sintagma "se suspendă până la 31 decembrie 2004, respectiv 31 decembrie 2005 și 31 decembrie 2006 cât are aplicabilitate legea bugetului respectiv".
Cum termenul de suspendare succesivă a expirat doar la 31 decembrie 2006, dreptul la acțiune al reclamantei pentru primele de concediu aferente perioadei 2001-2003, s-a născut doar de la această dată, astfel că nu este prescris.
Pe fond, instanța a constatat că legea nr.486/2006 a bugetului de stat pe anul 2007 nu mai prevede o nouă suspendare a primei de vacanță așa cum stipula art.34 alin.2 din Legea nr.188/1999 rezultând fără putință de tăgadă faptul că, la data expirării ultimei suspendări, dispoziția art.34 alin.2 din Statutul funcționarilor publici a reintrat în vigoare.
Suspendarea plății primei de concediu având un caracter temporar limitat, odată cu încetarea suspendării temporare a plății, se naște dreptul patrimonial al funcționarilor publici reglementat de Statutul funcționarilor publici, lege organică, potrivit art.73 lit.j din Constituția revizuită la plata anuală a primei de concediu conferit prin art.34 alin.2 din Legea nr.188/1999.
Atâta timp cât printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă, iar ulterior exercițiul acestui drept a fost suspendat cu consecința amânării plății, instanța a constatat că dreptul există și că nu a fost afectat în însăși ființa lui cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența, de la instituire, până azi.
În argumentarea acestei soluții, instanța a avut în vedere și prevederile art.64 din Legea nr.24/2000 privind tehnica legislativă care, în alin.2 prevede imperativ că, la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare și care se află în deplină consonanță cu nr.1 alin.5 din Constituția care garantează realizarea principiului constituțional al supremației legii și cel al caracterului excepțional al limitării unor drepturi, principii pe care autoritățile și instituțiile publice sunt chemate să le respecte. Aceste dispoziții constituționale se află de asemenea într-un perfect acord cu reglementările date prin art.1 din protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale aplicabil și în dreptul nostru intern.
Critica vizând greșita solicitare a reclamantei, obligarea la plată sumelor nete actualizate cu indicele de inflație, instanța a găsit-o neîntemeiată.
În considerarea dispozițiilor art.1084 cod civil potrivit cărora daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit și raportat la prevederile art.161 alin.4 din Codul Muncii potrivit cărora întârzierea nejustificată a plății salariului său neplata acestuia poate determina obligarea la plata de daune interese pentru repararea pagubei produse salariatului prin neexecutarea la termen a obligației.
Prin neplata sumelor reprezentând contravaloarea primelor de concediu s-a creat reclamantei un prejudiciu determinat de devalorizarea monedei naționale astfel că pentru acoperirea integrală a prejudiciului suferit de reclamantă se impune obligarea pârâtei A, în condițiile prevăzute de art.161 alin.4 și art.295 alin.2 din legea nr.531/2002 aplicabile și funcționarilor publici la plata sumei actualizată cu indicele de inflație la momentul plății, cu indicele adecvat.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor de mai sus, și ținând cont de adresa nr.37/21.09.2007 din care rezultă că Aac onformat certitudinea și corectitudinea sumei calculate conform notei de calcul anexate de reclamantă, în temeiul art.18 din legea nr.554/2004, acțiunea reclamantei se va admite obligând A la plata sumei de concediu la care aceasta este îndreptățită conform dispozitivului sentinței, urmând ca în temeiul art.2 din lege să fie anulată totodată și adresa nr.17957/20.09.2007 prin care pârâta și-a exprimat refuzul nejustificat de soluționare a cererii reclamantei privitor la acordarea primelor de concediu solicitate pentru anii 2001, 2002, 2003.
Față de Administrația Națională de Administrare Fiscală B, acțiunea a fost respinsă, pentru lipsa calității procesule pasive, aceasta nefiind emitentul vreunui act administrativ, iar reclamanta neaflându-se în vreun raport juridic de serviciu.
Împotriva acestei hotărârii, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Aad eclarat recurs, solicitând admiterea recursului formulat și modificarea sentinței civile atacate, în sensul respingerii acțiunii față de
În motivare, pârâta Aai nvocat excepția lipsei calității procesuale pasive a sa.
Conform art.11 alin.5 din nr.HG386 din 25.04.2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor:
"Ministerul economiei și finanțelor îndeplinește, conform legii, funcția de ordonator principal de credite. Ministerul economiei și finanțelor poate delega această calitate secretarilor de stat, secretarului general, secretarilor generali adjuncți sau altor persoane împuternicite în acest scop. Prin ordin al ministrului economiei și finanțelor se vor preciza limitele și condițiile delegării ".
La art.3 alin.1 pct.48 din HG nr.386/2007 se prevăd următoarele:
"Ministerul Economiei și finanțelor reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ".
În plus, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii se face conform nr.OG22/30.01.2002, devenită Legea nr.288/15.05.2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, coroborat cu Ordinul Ministerului Economiei și Finanțelor Publice nr.268/2007.
Direcțiile generale ale finanțelor publice județene se înființează și funcționează în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
Astfel, potrivit art.2 din Hotărârea guvernului nr.495/23.05.2007: "În subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală se organizează și funcționează Garda Financiară, Agenția națională a Vămilor, direcțiile generale ale finanțelor publice județene, Direcția generală a Finanțelor Publice a Municipiului B și Direcția generală de Administrare a Contribuabili".
Potrivit art.4 alin.2 pct.44 din același act normativ: "Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezintă statul în fața instanțelor și a organelor de urmărire penală, ca subiect de drepturi și obligații privind raporturile juridice fiscale, și alte activități ale agenției, direct sau prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a municipiului B, în baza mandatelor transmise; renunțarea la drepturile statului în litigiile care au legătură cu raporturile juridice fiscale poate fi formulată de organele fiscale numai cu acordul Guvernului; renunțarea la calea de atac se va face conform procedurii stabilite prin ordin al președintelui Agenției de Administrare Fiscală".
Prin urmare, Ministerul Economiei și Finanțelor în calitate de ordonator principal de credite este singura instituție publică care poate să aloce în buget fondurile necesare plății sumei solicitate de către reclamantă, în cazul existenței unei hotărârii judecătorești definitive și irevocabile prin care să fie obligat la aceasta.
Direcția Generală a Finanțelor Publice A este ordonator terțiar de credite și nu poate beneficia de buget propriu din care să poată să plătească suma solicitată de reclamantă.
În subsidiar, pe fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii reclamantei ca netemeinică și nelegală.
Prima de concediu pentru funcționarii publici a fost prevăzută de art.34 alin.2 din Legea nr.188/1999, republicată, privind Statutul funcționarilor publici, care prevede că: "Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
Plata acesteia a fost suspendată pentru anii 2001-2006 printr-o serie de acte normative succesive. Astfel, prevederile art.3 alin.1 din nr.OUG33/2001, ale art.32 din legea nr.744/2001 și ale art.12 din Legea nr.743/2001 au suspendat acordarea acestui drept până la data de 31.12.2002, cele ale art.10 alin.3 din Legea nr.631/2002 au suspendat acordarea dreptului până la data de 31.12.2003, cele art.9 alin.7 din Legea nr.507/2003 au suspendat acordarea dreptului până la data de 31.12.2004, și cele art.8 alin.7 din Legea nr.511/2004 au suspendat acordarea dreptului până la data de 31.12.2005, cele ale art.5 alin.5 din Legea nr.379/2007 au suspendat acordarea dreptului până la data de 31.12.2006.
Una din condițiile pentru exercitarea acțiunii și dobândirea calității de parte în proces este dreptul. Pentru a putea fi valorificat pe cale de acțiune, dreptul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele cerințe: să fie recunoscut și ocrotit de lege, să fie exercitat potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege, să fie exercitat cu bună-credință și să fie actual.
Prin urmare, acordarea dreptului la prima de concediu a fost suspendată pentru anii 2001-2006 prin legi bugetare anuale, dreptul reclamantei nu este actual, aceasta neputând solicita acordarea unui drept care a fost suspendat.
Această suspendare nu constituie o lipsire de drepturi, subiectivă, arbitrară și abuzivă, deoarece însăși legea prevede posibilitatea suspendării unui act normativ sau pericol din acesta pentru o anumită perioadă de timp, în speță anii 2001-2003.
Art.64 alin.2 din Legea nr.24/2000, republicată, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevede că "La expirarea duratei de suspendare, actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare."
Deci, pe perioada suspendării, art.34 alin.2 din legea nr.188/1999 nu produce efecte, dreptul prevăzut de acest articol neputând fi acordat.
În conformitate cu prevederile art.56 din legea nr.24/2000, republicată, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative:
"După intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenței acestuia, pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea".
Actul normativ mai sus invocat este completat de art.64 care învederează următoarele:
"1) În cazuri speciale, aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un act normativ de același nivel sau de nivel superior. În această situație, se vor prevedea, în mod expres, data la care se produce suspendarea, precum și durata ei determinată.
2) la expirarea duratei de suspendare, actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare.
3) Prelungirea suspendării ori modificarea sau abrogarea actului normativ ori a dispoziției suspendate poate face obiectul unui act normativ sau al unei dispoziții exprese, cu aplicare de la data expirării suspendării".
De asemenea, cu privire la capătul de cerere referitor la actualizarea cu indicele de inflație a sumelor solicitate, potrivit dispozițiilor art.1082 din Codul civil, "Debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interes sau pentru neexecutarea obligației, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credință din parte-i, afară dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată".
Consideră că măsura suspendării acordării dreptului la prima de concediu dispusă prin lege bugetară este suficientă pentru a se stabili că Direcția generală a Finanțelor Publice A nu se află în culpă pentru a fi obligată la plata sumei solicitate cu titlu de primă de concediu, actualizată.
Într-o altă ordine de idei, prin apariția nr.OUG146/2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, cauza a rămas fără obiect.
Analizând actele dosarului, criticile recurentei Direcția Generală a Finanțelor Publice A prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă,Curtea de Apel constată următoarele:
Cu privire la motivul de recurs privind excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale a Finanțelor Publice, Curtea constată că recurenta a invocat această excepție pe considerentul că este ordonator terțiar de credite, calitatea de ordonator principal de credite bugetare având-o Ministerul Economiei și Finanțelor.
În acest context, Direcția Generală a Finanțelor Publice Aaa rătat că nu beneficiază de un buget propriu din care să plătească sumele solicitate de reclamantă.
În această privință, Curtea constată că, într-adevăr, Direcția Generală a Finanțelor Publice A este ordonator terțiar de credite bugetare, însă această calitate implică numai subordonarea ierarhică și bugetară față de ordonatorii secundar și principal de credite bugetare, iar nu lipsa posibilității Direcției Generale a Finanțelor Publice A de a efectua plata funcționarilor publici care își desfășoară activitatea în cadrul acestei instituții.
Curtea reține că Direcția Generală a Finanțelor Publice A este o instituție publică, în sensul prevăzut de art. 2 punctul 30 din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, stfel cum a fost modificată prin Legea nr. 314/2003 și prin Legea nr. 96/2006 - dispoziție conform căreia instituțiile publice includ "Parlamentul, Administrația Prezidențială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației publice, alte autorități publice, instituțiile publice autonome, precum și instituțiile din subordinea acestora, indiferent de modul de finanțare a acestora".
Or, potrivit art. 21 alin. 5 din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, "toate instituțiile publice trebuie să aibă bugetul aprobat, potrivit prevederilor prezentei legi". Așadar, de vreme ce toate instituțiile publice - inclusiv Direcția Generală a Finanțelor Publice A - trebuie să aibă bugetul aprobat, este evident că, din punct de vedere legal, Direcția Generală a Finanțelor Publice A are un buget propriu, chiar dacă nu poate efectua plăți în absența aprobării date de ordonatorii superiori de credite bugetare.
Curtea reține, în acest context, că drepturile salariale ale reclamantei au fost plătite de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice A, iar nu de Ministerul Economiei și Finanțelor, chiar dacă aceste plăți au fost efectuate cu aprobarea prealabilă a bugetului instituției de către ordonatorul principal - respectiv de Ministerul Economiei și Finanțelor.
În consecință, Curtea reține că - fiind în discuție drepturile cu caracter salarial ale unui funcționar public care îîși desfășoară activitatea în cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice A - această din urmă instituție publică are calitate de angajator și, în consecință, are obligația plății drepturilor salariale ale funcționarului respectiv.
Împrejurarea că Direcția Generală a Finanțelor Publice A nu este ordonator principal de credite bugetare este nerelevantă sub acest aspect, întrucât plățile drepturilor salariale pentru funcționarii publici revin tuturor instituțiilor publice în cadrul cărora aceștia își desfășoară activitatea, iar nu numai acelor instituții care au calitatea de ordonatori principali de credite bugetare.
De asemenea, calitatea Ministerului Economiei și Finanțelor sau a Agenției Naționale de Administrare Fiscală de reprezentant al Statului Român nu are relevanță în prezent cauză, în care reclamanta a solicitat plata unor drepturi cu caracter salarial, litigiul purtând între reclamantă, pe de o parte, și instituția care are calitatea de angajator
Curtea reamintește că prin calitate procesuală pasivă se înțelege, potrivit doctrinei, identitatea între persoana pârâtului și cea a debitorului din raportul juridic dedus judecății.
Or, în condițiile în care reclamanta are calitatea de funcționar public în cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice A și a solicitat instanței obligarea acestei pârâte la plata unui drept cu caracter salarial, apare evident că Direcția Generală a Finanțelor Publice A are calitate procesuală în prezenta cauză.
În privința faptului că pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice este ordonator terțiar de credite bugetare, Curtea subliniază că acest aspect nu are relevanță în privința raporturilor juridice dintre reclamantă și pârâtă.
În privința lipsei personalității juridice a pârâtei Direcției Generale a Finanțelor Publice, care a învederat că Ministerul Economiei și Finanțelor - în subordinea căruia se găsește - are personalitate juridică, Curtea observă că personalitatea juridică nu este o condiție necesară pentru a sta în judecată în calitate de pârâtă, având în vedere dispozițiile art. 41 alin. 2 Cod de Procedură Civilă, " asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere." Dat fiind că Direcția Generală a Finanțelor Publice A are organe proprii de conducere, Curtea reține că aceasta poate sta în judecată în calitate de pârâtă
Date fiind acest considerente, Curtea apreciază că Direcția Generală a Finanțelor Publice A are calitate procesuală pasivă, fiind admisibilă solicitarea de obligare a acestei instituții la plata sumelor solicitate de reclamantă.
Examinând fondul pricinii, în raport cu motivele de recurs, cu privire la acordarea primelor de concediu, Curtea reține că litigiul are de obiect dreptul reclamantului - funcționar public - la primele de concediu aferente anilor 2004-2006, în contextul în care acest drept cu caracter salarial a fost suspendat succesiv prin mai multe acte normative.
În opinia Curții, soluționarea acestei cereri este influențată de stabilirea efectelor unor dispoziții legale care au fost suspendate ulterior printr-un alt act normativ de aceeași forță juridică.
În rezolvarea acestei chestiuni, Curtea observă că prin Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unor dispoziții legale referitoare la dreptul la prima de concediu pentru polițiști, stabilind, în dispozitiv, că "în aplicarea dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza I din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările și completările ulterioare,-prima de concediu, respectiv o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pe lângă indemnizația de concediu, se cuvine pentru perioada anilor 2004 - 2006, astfel cum a fost reglementată prin dispoziția legală menționată."
În privința acestei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea observă că aceasta a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii promovat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție"pentru a se asigura"- potrivit art. 329 al. 1 Cod de Procedură Civilă -"interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României". Fiind pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, această decizie este obligatorie pentru viitor, având în vedere dispozițiile art. 329 alin. 3 teza a doua Cod de Procedură Civilă, conform cărora "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe".
În consecință, în prezenta cauză Curtea va da eficiență acestor dispoziții legale și va respecta interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în măsura în care interpretarea din aceste decizii este incidentă în prezentul litigiu.
Având în vedere principiul egalității, consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituția României, precum și principiul nediscriminării, instanța constată că interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție este incidentă, pentru identitate de rațiune, și în prezenta cauză.
În consecință, Curtea, reiterând interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum a fost exprimată în Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, reține că suspendarea exercițiului unui drept - cum este dreptul la prima de concediu, în prezent a cauză - nu echivalează cu "însăși înlăturarea lui".
După cum s-a arătat în continuare în motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție,"prin art. 38 din Codul Muncii se prevede, în mod imperativ, că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
De aceea, fiind un drept câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, prima de concediu nu putea fi anulată prin actele normative menționate."
Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, întrucât actele normative care au determinat suspendarea dreptului reclamanților la prima de concediu nu se referă la "eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exercițiului acestui drept ori la prelungirea termenului de punere în aplicare,-suspendarea exercițiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărei existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege."
De asemenea, Curtea reține și că printr-o altă decizie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, respectiv prin decizia nr. 77/5.11.2007, admițându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit:
"Dispozițiile art. 34 alin. (2) (devenit art. 35 alin. 2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că:
Prima de concediu, reprezentînd o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal."
Deși decizia nr. 77/5.11.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost publicată în Monitorul Oficial până la data pronunțării prezentei hotărâri, instanța reține că dispozitivul acesteia a fost adus la cunoștință publică prin publicarea sa pe site-ul Internet al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Totodată, Curtea reține că după pronunțarea hotărârii recurate, a intrat în vigoare Ordonanța de Urgență nr. 146 din 19 decembrie 2007, pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 877 din 20 decembrie 2007.
Conform art. 2 alin. 1 din această Ordonanță de Urgență, "personalul din sectorul bugetar căruia până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență nu i s-au acordat primele de concediu de odihnă pentru perioada 2001 - 2006 urmează să primească aceste drepturi în anul 2008, în mod eșalonat, în 3 tranșe, după cum urmează:
a) în luna martie - pentru anii 2001 și 2002;
b) în luna iunie - pentru anii 2003 și 2004;
c) în luna octombrie - pentru anii 2005 și 2006."
Având în vedere acest normativ, care confirmă interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul existenței dreptului funcționarilor publici la plata primelor de concediu eferente anilor 2001-2006 - ținând seama de interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la efectele actelor normative de suspendare a unor dispoziții legale care prevedeau acordarea primei de concediu pentru funcționarii publici - Curtea apreciază ca fiind întemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata primelor de concediu.
În privința efectului intrării în vigoare a Ordonanței de Urgență nr. 146/2007, Curtea apreciază că nu se poate reține că pricina a rămas lipsită de obiect prin intrarea în vigoare a acestui act normativ, câtă vreme reclamanta nu a obținut efectiv aceste drepturi.
De altfel, Curtea constată că pârâta se opune admiterii acestei acțiuni - ceea ce implică refuzul acestei instituții de a recunoaște dreptul reclamantei la plata primei de concediu pentru perioada respectivă, astfel încât reclamanta are interesul obligării acestei instituții la plata drepturilor salariale menționate anterior.
Cu privire la critica obligării pârâtei la plata sumelor actualizate cu indicele de inflație, Curtea consideră că plata sumelor actualizate cu indicele de inflație nu poate fi confundată cu instituția daunelor moratorii, pentru a fi incidente dispozițiile art. 1082 Cod Civil.
Sub acest aspect, Curtea observă că pârâții au fost obligați la plata unor sume de bani plătibile în moneda națională, respectiv în lei.
este un dezechilibru major prezent în economia oricărei țări, reprezentat de o creștere generalizată a prețurilor și de scăderea simultană a puterii de cumpărare a monedei naționale.
În privința ratei anuale a inflației în România, Curtea reține că, potrivit datelor oficiale disponibile pe site-un internet al Institutului Național de Statistică, rata anuală a inflației în România a fost în anul 2001 - 34,5 %, în anul 2002 - 22,5 %, în anul 2003 - 15,3 %, în anul 2004 - 11,9 %, în anul 2005 - 9,0 %, în anul 2006 - 6,56 %, iar în anul 2007 - 4,84 %.
De altfel, Curtea reține că părțile nu au contestat că moneda în care se va face plata a fost supusă devalorizării prin inflație.
În condițiile în care plata sumelor datorate reclamantei se face într-o monedă supusă fenomenului inflației, actualizarea acestor sume de bani cu indicele inflației constituie o măsură de conservare a valorii sumelor datorate reclamantei în raport cu data plății efective a acestor sume, iar nu o sancționare a pârâților pentru întârzierea plății.
Sub acest aspect, Curtea apreciază că plata sumelor respective fără actualizarea valorii acestora ar determina o defavorizare a reclamantei, care ar fi nevoită să suporte scăderea puterii de cumpărare a monedei naționale valorii, deși nu este vinovată de întârzierea acestei plăți.
Date fiind aceste considerente, actualizării sumelor datorate de pârâți nu îi este aplicabil regimul juridic al daunelor moratorii, reglementate de art. 1082 Cod Civil, ci regimul juridic al îmbogățirii fără justă cauză, în condițiile în care - în absența actualizării - reclamanta ar suporta o pierdere egală cu scăderea puterii de cumpărare a creanței, în timp ce pârâții debitori ar beneficia de o îmbogățire în aceeași măsură, fără a exista o justificare legitimă a acestui tratament.
În consecință, Curtea apreciază ca fiind legală obligarea pârâților la plata sumelor datorate de pârâți, sume actualizate în raport cu rata anuală a inflației.
În consecință, în raport cu cele arătate mai sus, Curtea apreciază că soluția Tribunalului Arad este temeinică și legală, recursul formulat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice A împotriva sentinței civile nr. 2799/27.11.2007, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr- urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 al. 1 Cod de Procedură Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice A împotriva sentinței civile nr. 2799/27.11.2007, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 19 martie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red..- 22.04.2008
Tehnored. /2 ex./22.04.2008
Prima instanță: Tribunalul Arad
Judecător: G
Judecător:
Președinte:Rodica OlaruJudecători:Rodica Olaru, Răzvan Pătru, Alexandru Cristian
