Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 3283/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 3283
Ședința publică de la 08 Iulie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Sanda Lungu
JUDECĂTOR 2: Gabriel Viziru
JUDECĂTOR 3: Carmen Ilie
Grefier - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții, B, și împotriva sentinței nr. 914 din 24 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr- în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii
La apelul nominal au lipsit recurenții reclamanți, B, și și intimata pârâtă Casa Județeană de pensii
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează că recursul a fost declarat în termen legal și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, iar recurenții reclamanți au solicitat judecarea cauzei în lipsă conform prevederilor art. 242 alin. 2 Cod pr. civilă.
Curtea apreciind cauza în stare de soluționare, a trecut la deliberări.
CURTEA:
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr. 914 din 24 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Gorja fost respinsă ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanții, B, și având ca obiect calcularea, acordarea și plata, suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază pentru perioada 01.01.2004 - 01.08.2005.
A fost respinsă și cererea de acordare a acestor drepturi pentru viitor.
Pentru a se pronunța prima instanță a reținut referitor la perioada solicitată de către reclamanți, că dreptul la acțiune este prescris potrivit disp. art. 1 coroborat cu art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958 dreptul la acțiune având un caracter patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost solicitat în termenul stabilit de lege, respectiv 3 ani calculat la data nașterii dreptului la acțiune.
Cum reclamanții au investit instanța cu soluționarea cererii la data de 13.02.2009, instanța a apreciat că în cauză a interveni prescripția cu privire la drepturile bănești solicitate pe perioada menționată anterior.
În ceea ce privește capătul de cerere de acordare acestor drepturi pentru viitor, instanța a apreciat că drepturile solicitate de reclamanți nu au un caracter cert, evoluția raporturilor de muncă dintre părți neputând să fie stabilită de către instanța de judecată.
În concret, instanța a reținut că pentru această categorie de personal, aceste beneficii nu reprezintă un drept, ci o vocație ce se poate realiza doar în condițiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinație.
Împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul Gorj au declarat recurs reclamanții criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului reclamanții au susținut că dreptul solicitat prin acțiune a fost prevăzut de lege începând cu 01.01.2004 și că, prin legi speciale a fost suspendat până la data de 01.01.2007 situație în care, acordarea acestui drept a rămas în vigoare doar plata fiind suspendată iar după încetarea suspendării acest drept devine actual, urmând să fie acordat retroactiv, respectiv începând cu data de 01.01.2004.
Au arătata că, calculul prescripției dreptului la acțiune, privind acordarea dreptului solicitat, începe să curgă de la data când nu a mai fost suspendat, respectiv, 01.01.2007 astfel că, dreptul la acțiune se încadrează în termenul general de prescripție prevăzut de decretul 167/1958.
Examinând recursul formulat de reclamanți, Curtea îl găsește nefondat, așa cum se va arăta în continuare:
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune se constată că potrivit art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripție este de 3 ani și începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, în speță la finalul anului când încetează suspendarea anuală.
Astfel, prescripția dreptului la acțiune a fost în mod temeinic reținută de prima instanță referitor la perioada 01.01.2004 - 01.08.2005 în raport de dispozițiile Decretului nr. 167/1958.
Cum, în materia prescripției nu există dispoziții specifice, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, Decretul nr. 167/1958.
Decretul nr. 167/1958, în art. 13, 14 stabilește expres cazurile în care cursul prescripției se suspendă, reclamanții nefiind în nici unul din aceste cazuri.
În acest sens se constată că argumentele întemeiate pe suspendarea cursului prescripției extinctive nu pot fi reținute ca fondate deoarece potrivit art. 13 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă reținut de prima instanță ca incident în cauză, cursul prescripției se suspendă:
a) cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere;
b) pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din Forțele Armate ale României, iar acestea sunt puse pe picior de război;
c) până la rezolvarea reclamației administrative făcută de cel îndreptățit, cu privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poștă și telecomunicații, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni socotit de la înregistrarea reclamației.
Situațiile enunțate în textul de lege mai sus citat constituie excepții de la regula potrivit căreia cursul prescripției curge în mod continuu și prin urmare sunt de strictă interpretare și aplicare.
Or, în speță, situația privind suspendarea succesivă a drepturilor salariale prin acte normative nu poate fi asimilată forței majore în sensul acesteia de împrejurare de fapt, imprevizibilă și de neînlăturat care ar fi împiedicat reclamanta să exercite dreptul la acțiune.
Astfel, în condițiile în care acțiunea a fost promovată la instanță la data de 13.02.2009, termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de actul normativ mai sus arătat a fost depășit pentru perioada anterioară datei de 13 febr. 2006.
Referitor la acordarea suplimentelor salariale pentru viitor se reține că reclamanții au calitatea de funcționari publici, fiind salarizați în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamant în petitul cererii lor fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamanții sunt în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr. 820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art. 1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea recurenților privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamantă nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de Apel Craiova în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 126 alin. 3 din Constituție art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
Pentru motivele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 312 urmează a respinge recursul reclamanților.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de reclamanții, B, și împotriva sentinței nr. 914 din 24 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr- în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 08 iulie 2009.
Judecător Judecător Judecător
- - - - - -
Grefier
- -
Red. Jud. -
Tehnored SI 2 ex./24.07.2009
Jud fond A
Președinte:Sanda LunguJudecători:Sanda Lungu, Gabriel Viziru, Carmen Ilie
