Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 334/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
Curtea de Apel Timișoara OPERATOR -2928
Secția contencios Administrativ și Fiscal
Dosar nr--26.02.2008
DECIZIA CIVILĂ NR.334
Ședința publică din 19 martie 2008
PREȘEDINTE: Rodica Olaru
JUDECĂTOR 2: Răzvan Pătru
JUDECĂTOR 3: Alexandru Cristian
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâtul recurent Ministerul Economiei și Finanțelor prin T împotriva sentinței civile nr.103/21.01.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamantul intimat și pârâții intimați Ministerul Internelor și Reformei Administrative-prin Direcția Generală Reglementări Juridice și Contencios și Inspectoratul Județean de Poliție al județului T, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, lipsă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care, Curtea, văzând că recurenți au cerut judecarea cauzei în lipsă, conform prevederilor art.242 alin.2 Cod procedură civilă și nemaifiind formulate alte cereri, reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului de față constată:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr-, reclamantul a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Internelor și Reformei Administrative B prin Direcția Generală Reglementări Juridice și Contencios, Inspectoratul Județean de Poliție al Județului T si Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, obligarea pârâților la plata primei de concediu cuvenite pe anii 2004, 2005 si 2006 conform art. 37 pct. 2 OG 38/2003 precum si a sporului de fidelitate pe anul 2005 prevăzut de art.6 OG 38/2003, sume actualizate in raport cu rata inflației si obligarea Ministerului Finanțelor Publice sa aloce fondurile necesare acordării drepturilor solicitate.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin art.37 pct.2 din OG nr.38/2003, s-a prevăzut că polițiștii au dreptul, la plecarea în concediul de odihna la o primă de concediu egală cu salariul de baza din luna anterioară plecării în concediu, iar de la data intrării in vigoare a OG nr.38/2003, reclamantul nu a beneficiat de această dispoziție legală, aceasta fiind suspendată odată cu intrarea in vigoare.
Chiar dacă a fost suspendat, nu se poate reține că acest drept nu a existat, suspendarea nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cat timp prin nici o dispoziție legala nu i-a fost înlăturata existenta pe anii 2006. considera astfel, ar contravenii prev.art.53 din Constituția României si art.1 din Protocolul din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale. Pe de alta parte art. 41 din Constituția României statuează ca salariații au dreptul la protecția sociala a muncii printre care si concediul de odihna plătit iar potrivit art.53 restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți poate fi dispusă numai daca este necesară, iar măsura trebuie sa fie proporțională cu situația care a determinat-o si fără a aduce atingere existentei dreptului.
De asemenea se mai arata ca potrivit art. 38 din Codul muncii salariații nu pot renunța la drepturile recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la aceste drepturi sau limitarea lor este lovita de nulitate. Se mai invoca totodată decizia nr.XII /5.02.2007 a Jc are a stabilit ca polițiștilor li se cuvine prima de concediu pe anii 2004-2006.
Referitor la plata sporului de fidelitate se arata ca acesta este stabilit prin art. 6 nr.OG 38/2003, iar pentru anul 2005 fost suspendat in baza art 2 al.1 nr.OUG118/2004. Chiar daca a fost suspendat, nu se poate considera ca aceste drepturi nu au existat întrucât plata sporului a fost reluata in 2006 iar dispozițiile de suspendare nu conțin vreo referire la eventualitatea desființării dreptului la sporul de fidelitate.
În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art.37 pct.2 și art. 6 din OG nr.38/2003, art.41 al.2 Constituția României.
Prin întâmpinarea depusă, pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative a solicitat respingerea acțiunii.
În motivarea întâmpinării, pârâtul a arătat că dispozițiile art.37 al.2 teza I din nr.OG38/2003, privind salarizarea si alte drepturi ale polițiștilor, au fost suspendate succesiv prin prev.art.9 al.7 din nr.507/2003, pana la 31.12.2004 si prin art.8 al.7 dinL.nr.511/2004, pana la 31.12.2005, iar Curtea Constituțională prin Decizia nr.38 / 25.01.2005 a respins excepția de neconstituționalitate a acestor prevederi din legile bugetare anuale.
A mai arătat că bugetul Iaf ost aprobat prin nr.379/2005, care la art.5 al.5, menține starea de suspendare a acestor drepturi, astfel încât plata ar presupune încălcarea prevederilor imperative ale legilor bugetare. Mai mult, in toate actele normative susmenționate este prevăzuta obligația ordonatorilor principali de credite, sa se încadreze in cheltuielile de personal, menționate in anexele la legile bugetare, astfel încât de vreme ce drepturile pretinse au fost suspendate pe anii 2004- 2006 in bugetul MAI nu au fost prevăzute nici sumele necesare efectuării acestor plați.
Totodată, paratul Iaf ormulat cerere de chemare in garanție a Ministerului Finanțelor Publice, cu motivarea ca potrivit HG nr. 208/2005, bugetul de stat este gestionat de MFP, iar in ipoteza admiterii acțiunii,acesta trebuie sa vireze sumele necesare efectuării acestor plăți.
Prin întâmpinare, pârâtul Inspectoratul de Poliție al Județului a solicitat constatarea lipsei calității procesuale pasive începând cu 1.10.2005 arătând că de la această dată reclamantul nu a mai avut raporturi de serviciu cu IPJ T activând ca agent de politie in cadrul Secției Regionala de Politie Transporturi T și respingerea acțiunii formulate de reclamant.
În motivare a arătat că dispozițiile art.37 al.2 teza I din OG nr.38/2003, privind salarizarea si alte drepturi ale polițiștilor, au fost suspendate succesiv prin prev.art.9 al.7 din Legea nr.507/2003, pana la 31.12.2004 si prin art.8 al.7 din Legea nr.511/2004, pana la 31.12.2005, iar Curtea Constituționala prin Decizia nr.38/25.01.2005 a respins excepția de neconstituționalitate a acestor prevederi din legile bugetare anuale.
Mai arată că bugetul Iaf ost aprobat prin nr.379/2005, care la art.5 al.5, menține starea de suspendare a acestor drepturi, astfel încât plata ar presupune încălcarea prevederilor imperative ale legilor bugetare. Mai mult, in toate actele normative susmenționate este prevăzuta obligația ordonatorilor principali de credite, sa se încadreze in cheltuielile de personal, menționate in anexele la legile bugetare, astfel încât de vreme ce drepturile pretinse au fost suspendate pe anii 2004- 2006 in bugetul MAI nu au fost prevăzute nici sumele necesare efectuării acestor plați.
vreme dispozițiile legale de suspendare au fost date cu respectarea Constituției României, instanței de judecata ii revine doar rolul de a constata existenta acestor dispoziții fără a se putea pronunța cu privire la oportunitatea, legalitatea sau constituționalitatea lor.
Prin întâmpinarea depusă, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T în baza mandatului nr.-/08.10.2007, a solicitat respingerea acțiunii, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, întrucât nu are calitate de ordonator principal de credite, atribuțiile privind salarizarea sau acordarea altor sume fiind exclusiv in sarcina instituțiilor in care își desfășoară activitatea reclamantul, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata.
Prin sentința civilă nr.103/21.01.2008, Tribunalul Timișa respins excepțiile invocate și a admis acțiuneaformulată de reclamantul și a obligat pârâții parații Ministerul Internelor si Reformei Administrative si J la plata către reclamant a drepturilor bănești reprezentând prima de concediu pe anii 2004,2005, 2006 si a sporului de fidelitate pe anul 2005, sume ce vor fi actualizate in raport cu rata inflației la data plății efective, a obligat pârâtul Ministerul Economiei si Finanțelor sa aloce fondurile necesare efectuării acestor plăți către Ministerul Internelor si Reformei Administrative, care vor fi redistribuite către ordonatorul secundar de credite T, in vederea achitării acestora către reclamant și a respins cererea de chemare in garanție a Ministerul Economiei si Finanțelor formulata de paratul Ministerul Internelor si Reformei Administrative, reținând că:
Reclamantul are calitatea de funcționar public civil cu statut special-polițist fiind angajat la Secția Regionala de Politie Transporturi
Susținerea paratului IPJ T privind lipsa calității procesuale pasive raportat la faptul ca reclamantul este angajat al Secției Regionala de Politie Transporturi T,ce este direct subordonata Inspectoratului General al Politiei Romane, nu are relevanta juridica in cauza câta vreme rezulta ca reclamantul este angajat al MIRA, iar drepturile salariale ii sunt achitate de către IPJ
Pe fondul cauzei, tribunalul apreciat că acțiunea reclamantului așa cum a fost formulată este întemeiată, iar pe cale de consecința a fost admisă pentru considerentele de fapt si de drept ce urmează:
Reclamantul, conform susținerilor acestuia si a scriptelor depuse la dosarul cauzei, are calitatea de angajat și își desfășoară activitatea profesionala ca si funcționar public civile cu statut special in conformitate cu art.1 din nr.360/2002.
Conform art.1 al.1 din nr.360/2002, polițistul este funcționar public civil cu statut special si ca atare ii sunt aplicabile prev.nr.188/1999, inclusiv ale art.91 din nr.215/2006 de modificare a nr.188/1999, ce atrag astfel competenta instanțelor de contencios administrativ in soluționarea litigiilor ce vizează raporturile de serviciu ale funcționarului public, dreptul la prima de concediu este o componenta a drepturilor salariale si se circumscrie astfel raportului de serviciu al polițistului.
Art.37 al.2 teza I din OG nr.38/2003, privind salarizarea si alte drepturi cuvenite polițiștilor, prevede ca "la plecarea in concediul de odihna, polițistul primește o prima de concediu legal cu salariul de baza din luna anterioara plecării in concediu".
Este adevărat, ca disp.art.37 al.2 teza I din OG nr.38/2003, au fost suspendate succesiv prin legile bugetare anuale, respectiv prin art.9 al.7 din nr.507/2003 s-a suspendat pana la 31.12.2004, prin art.8 al.7 din nr.511/1004 pana la 31.12.2005 si prin art.5 al.5 din nr.379/2005 a fost suspendata pana la 31.12.2006.
Nu se poate retine, susținerea reclamantului ca aceste suspendări contravin disp.art.41 din Constituția României, întrucât dreptul la indemnizația de concediu ca si drept fundamental înscris intre drepturile si libertățile enumerate la art.41 al.2 din Constituita României nu se confunda cu prima de concediu la care face referire art.37 al.2 teza I din OG nr.38/2003, aceasta fiind adiacenta indemnizației de concediu.
De altfel si Curtea Constituționala sesizata cu excepția de neconstituționalitate a dispoziției de suspendare din legile bugetare nr.507/2003 si nr.511/2004, le-a respins ca inadmisibila, respectiv neîntemeiata prin decizia nr.38/2005.
Cu toate acestea nu se poate considera ca dreptul stabilit prin art.37 al.2 teza I din OG nr.38/2003, nu exista câta vreme dispozițiile legale ce-i consacra, sunt in vigoare si in prezent si nu au fost declarate neconstituționale
Dispozițiile art.37 al.2 teza I din OG nr.38/2003 prin care s-a acordat dreptul solicitat au fost in funcție pe toata perioada de suspendare, dispozițiile legale de suspendare neconținând vreo referire la eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia si care nu pot fi considerate ca ar înlătura însăși existenta lui.
Suspendarea exercițiului dreptului, nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cat timp prin nici o dispoziție legala nu i-a fost înlăturata existenta pana la introducerea acțiunii.
Respectarea principiului încrederii in statul de drept care implica aplicarea legilor adoptate in spiritul si litera lor, concomitent de eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute sa nu poată fi obstrucționați de a se bucura efectiv de acestea pe perioada in care au fost prevăzute pentru a nu fi astfel in ipostaza de titulari ai unor drepturi lipsite de orice valoare sau finalitate.
Pe de alta parte, raportul de serviciu dintre funcționarul public si autoritățile sau instituțiile publice din care aceștia fac parte, trebuie sa se bazeze pe principiul bunei - credințe, al consensualității obligațiilor si drepturilor, inclusiv cele pecuniare, căzute in sarcina fiecărei părți, cu îndeplinirea si realizarea obligațiilor si răspunderilor ce decurg din fisa cu atribuțiunile de serviciu, dar si cu plata integrala a muncii prestate, având in vedere complexitatea, importanta si finalitatea muncii, plata tuturor drepturilor salariale datorate, condițiile in care aceste drepturi sunt stabilite, trebuie efectuate in sprijinul realizării si aplicării normelor juridice, inclusiv cele cuprinse in OG nr.38/2003, rep.
În acest sens s-a pronunțat și JBp rin decizia de admitere a recursului in interesul legii nr. XII/5.02.2007 publicata in din 30.10.2007 În care a reținut ca potrivit art. 38 din Codul muncii drepturile persoanelor încadrate in munca nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind aparate de stat împotriva oricăror încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu. De aceea fiind un drept câștigat derivat dintr-un raport de munca, prima de concediu nu putea fi anulată prin actele normative menționate.
Concluzionând că obligațiile cuprinse în OG 38/2003 privind salarizarea si alte drepturi ale polițiștilor, astfel cum a fost aprobata cu modificări prin L 353/2003, precum si cele ale L 511/2004 si 379/2005 au fost numai suspendate, amânate prin acte normative temporare, emise datorita unor condiții financiare deosebite, Jad ecis ca in aplicarea art. 37 al.2 teza I OG 38/2003, prima de concediu se cuvine pe perioada anilor 2004-2006.
Referitor la plata sporului de fidelitate, instanța retine ca reclamantul in aceiași calitate de funcționar public cu statut special-agent de politie, beneficiază de prev.art.6 din OG nr.38/2003, potrivit cărora pentru activitatea desfășurata, polițiștilor li se acorda un spor de fidelitate de pana la 20% din salariul de baza, in condițiile stabilite prin ordin al ministrului de interne.
Este adevărat ca, prin disp.art.2 al.1 din OUG nr.118/2004, aprobata prin nr.28/2005, pentru anul 2005, s-a suspendat aplicarea disp.6 din OG nr.38/2003, dar nu se poate considera ca drepturile stabilite prin art.6 din OG nr.38/2003, nu exista, câta vreme dispozițiile legale ce-i consacra, sunt in vigoare, in prezent nemaifiind suspendata aplicarea acesteia, iar pe de alta parte aceste dispoziții nu au fost declarate neconstituționale. Pe de alta parte, plata sporului de fidelitate a fost reluata pentru anul 2006.
Disp.art.6 din OG nr.38/2003, prin care s-a acordat dreptul solicitat au fost in funcție pe toata perioada de suspendare, dispozițiile legale de suspendare neconținând vreo referire la eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia si care nu pot fi considerate ca ar înlătura însăși existenta lui.
Suspendarea exercițiului dreptului, nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cat timp prin nici o dispoziție legala nu i-a fost înlăturata existenta pana la introducerea acțiunii.
Apoi, art.20 din Constituția României, prevede că dispozițiilor constituționale privind drepturile si libertățile cetățenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu declarația universala a drepturilor omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte.
În același timp, art.2 pct.1 din declarația Universala a Drepturilor Omului este apărătorul oricăror discriminări, iar la art.25 din aceasta norma internaționala, se statuează in mod expres, faptul ca este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici un fel de discriminare la un salariu egal pentru munca egala.
În plan intern, art.5 din CM, interzice discriminarea directa sau indirecta fata de un salariat in cadrul relațiilor de munca, iar la art.1 al.1 din OG nr.137/2000, privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare, prevede ca " prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferința pe baza de naționalitate, etnie, limba religie, categorie sociala ori apartenența la o categorie defavorizatoare, precum si orice alt criteriu care are ca scop sau efect, restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, in condiții de egalitate a drepturilor omului si libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege in domeniul public, economic, social, cultural sau in orice alte domenii ale vieții publice".
Totodată, alin.2 al art.2 din același act normativ stabilește ca " sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane pe baza criteriilor prevăzute de al.1 fata de alte persoane in afara cazului in care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere sunt adecvate si necesare.
Prin neacordarea primelor de vacanta si sporului de fidelitate, funcționarilor publici civili cu statut special, categorie profesionala distincta, se creează un tratament diferențiat, discriminatoriu si aceasta măsura nu poate fi apreciata ca ar avea un scop legitim atâta timp cat prin ea nu se realizează o îmbunătățire a salarizării, iar respectiva categorie profesionala este plasata intr-o situație discriminatorie fata de alte categorii profesionale.
De altfel, pentru realizarea unui serviciu stabil, profesionist, transparent, eficient si imparțial, aceasta si in interesul instituției publice, activitatea profesionala desfășurata de către reclamant care implica exercitarea prerogativelor de putere publica, trebuie apreciata in mod just si corect printr-o interpretare extensiva, logica a normelor si prevederilor legale incidente in cauza, in condițiile in care atât stabilirea cat si plata drepturilor si prestaților pecuniare datorate acestuia, urmând a se face si in sprijinul realizării satisfacției normelor juridice cuprinse inclusiv in nr.188/1999, republicată.
Așa fiind, instanța a apreciat că, suspendarea in mod succesiv, a aplicării dispozițiilor art.6 si art.37 al.2 din OG nr.38/2003 nu echivalează cu abrogarea acestei prevederi legale si ca efectul actelor normative nr.743/2001, nr.631/2002, nr.507/2003, nr.511/2004, nr.28/2005 si nr.380/2005, fost doar acela de a amâna începutul exercițiului dreptului subiectiv al reclamantului la încasarea indemnizației reprezentând prima de concediu pe anii 2004,2005,2006 si a sporului de fidelitate pentru anul 2005, motiv pentru care in temeiul art.6, art.37 al.2 din OG nr.38/2003, raportat la art.1,art.8, art.10 si art.18 din nr.554/2004, acțiunea a fost admisă conform dispozitivului ce face parte integranta din prezenta hotărâre, iar sumele vor fi actualizate cu rata de inflație in raport de disp.art.1094 si art.1088 Cod civil, impunându-se repararea integrală a prejudiciului suferit de către reclamant.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T, solicitând admiterea acestuia așa cum a fost formulat, să se modifice aceea parte a sentinței de fond prin care s-a precizat faptul că obligă Ministerul Economiei și Finanțelor să procedeze șa virarea către MIRA a sumelor de bani solicitate de reclamant, să se constate lipsa calității procesuale pasive, iar pe fond respingerea acțiunii.
Recurentul critică prima instanță pentru că nu a respins acțiunea pe excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor deoarece, pe de o parte, între reclamant și Ministerul Economiei nu există absolut nici o relație de serviciu sau raport de muncă, iar pe de altă parte, Ministerul Economiei și Finanțelor nu trebuie confundat cu Statul Român sau cu bugetul de stat.
Rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestuia, precum și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată de legislația în domeniu.
Se mai arată faptul că, Ministerul Internelor și Reformei Administrative, este ordonator principal de credite, prin urmare, Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi obligat la plată către salariații altor instituții care au calitatea de ordonatori principali de credite.
Așa cum rezultă din Constituția României, măsurile de protecție socială sunt stabilite prin lege, tot legiuitorul are posibilitatea de a suspenda acordarea acestor măsuri pentru o anumită durată determinată, fără ca acest eveniment legislativ să conducă la restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale care decurg din statutul de salariat al persoanelor, drepturi care sunt prevăzute expres în Codul muncii, supus controlului constituționalității încă de la intrarea în vigoare.
În considerarea că, legea bugetului de stat constituie norma specială în ceea ce privește finanțarea resurselor bugetare și repartizarea acestora, în vederea finanțării și realizării obiectivelor de vacanță sunt suspendate prin legea bugetului de stat, reclamantul neputând beneficia de aceste prevederi care nu-și produc efectele pe perioada suspendării.
De asemenea, ordonatorul principal de credite, în speță Ministerul Finanțelor Publice, are obligația să se încadreze în cheltuielile stabilite prin lege, astfel că, urmare a suspendării aplicării prevederilor din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă, precum și a celor din art.32 alin.2 din Legea nr.188/1999 privind statutul funcționarilor publici, pentru perioada anilor 2003-2006, nu s-au prevăzut sumele necesare plății acestor drepturi, drept pentru care nu există posibilitatea să fie plătite.
Analizând actele dosarului, criticile recurentului Ministerul Economiei și Finanțelor prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă,Curtea de Apel constată următoarele:
Cu privire la motivul de recurs privind excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, Curtea constată că, într-adevăr, nu există un raport de serviciu între reclamant și Ministerul Economiei și Finanțelor și nici un raport de subordonare financiară între Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Internelor și Reformei Administrative.
Pe de altă parte, Curtea nu poate face abstracție de faptul că resursele financiare ale unei instituții publice sunt strict delimitate prin lege și că o astfel de instituție nu are dreptul să facă plăți decât în condițiile în care are alocate în buget sumele necesare pentru efectuarea acelor plăți și dacă are un temei legal în acest sens. Acesta este motivul pentru care simpla obligare la plata unei sume de bani a unui ordonator de credite bugetare ar risca să devină o dispoziție insuficientă pentru asigurarea executării hotărârii judecătorești respective, în absența avizării rectificării bugetare de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
În acest sens, Curtea remarcă rolul important al Ministerului Economiei și Finanțelor în evaluarea și redactarea actelor normative cu implicații financiare, conform art. 19 alin. 1 lit. j) din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, stfel cum a fost modificată prin Legea nr. 314/2003 și prin Legea nr. 96/2006. Potrivit acestui text legal,în domeniul finanțelor publice Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: - j)avizează, în fază de proiect, acordurile, memorandumurile, protocoalele sau alte asemenea înțelegeri încheiate cu partenerii externi, precum șiproiectele de acte normative, care conțin implicații financiare;
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. 1 lit. l) din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelorblochează sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite.
Date fiind acest dispoziții legale, Ministerul Economiei și Finanțelor are posibilitatea de a bloca orice alocare a unor sume propuse prin bugetul altor ordonatori de credite, inclusiv a sumelor ce ar trebui alocate Ministerului Internelor și Reformei Administrative pentru plata drepturilor solicitate de reclamant în prezenta cauză.
De aceea, obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la plata sumelor respective are rolul de a da eficiență hotărârii judecătorești prin care sunt obligați la plată alți ordonatori de credite bugetare și de a evita un refuz ulterior din partea Ministerului Economiei și Finanțelor de a aviza asigurarea mijloacele financiare necesare executării hotărârii judecătorești respective.
În contextul în care România a ratificat Convenția europeană a drepturilor omului, autoritățile române, inclusiv instanțele judecătorești, sunt ținute de obligația asigurării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. Potrivit art. 6, paragraf 1, teza I din Convenția europeană a drepturilor omului, " orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa".
În concepția Curții Europene a Drepturilor Omului - a cărei jurisprudență este obligatorie pentru Statul Român, deci pentru toate autoritățile române, conform art. 46 din Convenția europeană a drepturilor omului - între garanțiile dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenție, este inclus și dreptul părții de a obține executarea unei hotărâri judecătorești.
În acest sens, Curtea amintește că prin mai multe hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului s-a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului ca urmare a neexecutării culpabile de către autoritățile publice a unor hotărâri judecătorești.
Astfel în hotărârea dată în cauza Ruianu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1139 din 2 decembrie 2004, Curtea europeană a drepturilor omului a precizat, în paragraful nr. 65 al hotărârii, că dreptul la justiție garantat de articolul 6 protejează în egală măsură și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia din părți.
În același sens, în hotărârea dată în cauza Croitoriu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 422 din 16 mai 2006, Curtea europeană a drepturilor omului a subliniat, în paragraful nr. 27, că, în conformitate cu jurisprudența sa, executarea unei hotărâri pronunțate de orice instanță trebuie privită ca o parte integrantă a "procesului", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, și că dreptul de acces la instanță ar fi iluzoriu dacă sistemul juridic intern al statului contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și irevocabilă să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părți. Totodată, Curtea europeană a subliniat în hotărârea dată în cauza Ghibuși împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 700 din 16 august 2006, (paragraf 40), căeste responsabilitatea fiecărui Stat contractant să creeze un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin, inclusiv a obligației de a asigura executarea hotărârilor judecătorești.
Curtea europeană a drepturilor omului a reiterat aceste considerații și în celelalte hotărâri prin care a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului pentru motivul neexecutării unei hotărâri judecătorești, respectiv în hotărârile date în cauzele împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 770 din 24 august 2005 (paragraf 64-66), împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1048 din 25 noiembrie 2005 (paragraf 23-24), împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 367 din 27 aprilie 2006 (paragraf 25, 27), împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 396 din 8 mai 2006 (paragraf 51), Ghibuși împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 700 din 16 august 2006, (paragraf 37-40), și alții împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 574 din 22 august 2007(paragraf 24, 26), împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 251 din 16 aprilie 2007(paragraf 31, 33), și în Cauza Abăluță împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 514 din 31 iulie 2007 (paragraf 32, 33).
Date fiind acest considerente, Curtea apreciază că Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă, fiind admisibilă solicitarea de obligare a Ministerului Economiei și Finanțelor la alocarea sumelor datorate reclamantului de către Ministerul Internelor și Reformei Administrative, în vederea asigurării executării hotărârii judecătorești.
Examinând fondul pricinii, în raport cu motivele de recurs, cu privire la acordarea primelor de concediu, Curtea reține că litigiul are de obiect dreptul reclamantului - funcționar public - la primele de concediu aferente anilor 2004-2006, în contextul în care acest drept cu caracter salarial a fost suspendat succesiv prin mai multe acte normative.
În opinia Curții, soluționarea acestei cereri este influențată de stabilirea efectelor unor dispoziții legale care au fost suspendate ulterior printr-un alt act normativ de aceeași forță juridică.
În rezolvarea acestei chestiuni, Curtea observă că prin Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unor dispoziții legale referitoare la dreptul la prima de concediu pentru polițiști, stabilind, în dispozitiv, că "în aplicarea dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza I din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările și completările ulterioare,-prima de concediu, respectiv o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pe lângă indemnizația de concediu, se cuvine pentru perioada anilor 2004 - 2006, astfel cum a fost reglementată prin dispoziția legală menționată."
În privința acestei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea observă că aceasta a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii promovat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție"pentru a se asigura"- potrivit art. 329 al. 1 Cod de Procedură Civilă -"interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României". Fiind pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, această decizie este obligatorie pentru viitor, având în vedere dispozițiile art. 329 alin. 3 teza a doua Cod de Procedură Civilă, conform cărora "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe".
În consecință, în prezenta cauză Curtea va da eficiență acestor dispoziții legale și va respecta interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în măsura în care interpretarea din aceste decizii este incidentă în prezentul litigiu.
Având în vedere principiul egalității, consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituția României, precum și principiul nediscriminării, instanța constată că interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție este incidentă, pentru identitate de rațiune, și în prezenta cauză.
În consecință, Curtea, reiterând interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum a fost exprimată în Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, reține că suspendarea exercițiului unui drept - cum este dreptul la prima de concediu, în prezent a cauză - nu echivalează cu "însăși înlăturarea lui".
După cum s-a arătat în continuare în motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție,"prin art. 38 din Codul muncii se prevede, în mod imperativ, că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
De aceea, fiind un drept câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, prima de concediu nu putea fi anulată prin actele normative menționate."
Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, întrucât actele normative care au determinat suspendarea dreptului reclamanților la prima de concediu nu se referă la " eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exercițiului acestui drept ori la prelungirea termenului de punere în aplicare,- suspendarea exercițiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărei existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege."
De asemenea, Curtea reține și că printr-o altă decizie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, respectiv prin decizia nr. 77/5.11.2007, admițându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit:
"Dispozițiile art. 34 alin. (2) (devenit art. 35 alin. 2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că:
Prima de concediu, reprezentînd o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal."
Deși decizia nr. 77/5.11.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost publicată în Monitorul Oficial până la data pronunțării prezentei hotărâri, instanța reține că dispozitivul acesteia a fost adus la cunoștință publică prin publicarea sa pe site-ul Internet al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Totodată, Curtea reține că după pronunțarea hotărârii recurate, a intrat în vigoare Ordonanța de Urgență nr. 146 din 19 decembrie 2007, pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 877 din 20 decembrie 2007.
Conform art. 2 alin. 1 din această Ordonanță de Urgență, "personalul din sectorul bugetar căruia până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență nu i s-au acordat primele de concediu de odihnă pentru perioada 2001 - 2006 urmează să primească aceste drepturi în anul 2008, în mod eșalonat, în 3 tranșe, după cum urmează:
a) în luna martie - pentru anii 2001 și 2002;
b) în luna iunie - pentru anii 2003 și 2004;
c) în luna octombrie - pentru anii 2005 și 2006."
Având în vedere acest normativ, care confirmă interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul existenței dreptului funcționarilor publici la plata primelor de concediu eferente anilor 2001-2006 - ținând seama de interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la efectele actelor normative de suspendare a unor dispoziții legale care prevedeau acordarea primei de concediu pentru funcționarii publici - Curtea apreciază ca fiind întemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata primelor de concediu.
Examinând fondul pricinii, în raport cu motivele de recurs, cu privire la acordarea sporului de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pentru perioada 1.01.2005-31.12.2005, Curtea reține că, potrivit art. 6 din Ordonanța de Guvern nr. 38/2003, privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, "pentru activitatea desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, în calitate de militar, polițist, funcționar public și personal contractual, polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului de interne."
De asemenea, Curtea constatată că, potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 118/2004, în anul 2005 se suspendă aplicarea dispozițiilor art. 6 din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003.
Instanța reține, așadar, că sporul de fidelitate prevăzut de art. 6 din Ordonanța de Guvern nr. 38/2003 este un drept salarial care a cărui acordare a fost suspendată pentru anul 2005 printr-un alt act normativ.
Sub acest aspect, Curtea observă că refuzul pârâților de a acorda acest drept este justificat de aceleași considerente care au fost invocate cu privire la refuzul plății prime de concediu.
În consecință, și în privința sporului de fidelitate prevăzut de art. 6 din Ordonanța de Guvern nr. 38/2003, Curtea va da eficiență interpretării obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție și expusă anterior, având în vedere principiul egalității, consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituția României, precum și principiul nediscriminării.
Astfel, Curtea reamintește că în interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum a fost exprimată în Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, suspendarea exercițiului unui drept - cum este dreptul la sporul de fidelitate - nu echivalează cu "însăși înlăturarea lui".
această interpretare obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la efectele unui act normativ suspendat, Curtea apreciază că suspendarea exercițiului dreptului la sporul de fidelitate nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.
Având în vedere aceste considerente, instanța consideră întemeiată cererea de obligare a pârâților și la plata către reclamant a sporului de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pentru perioada 1.01.2005-31.12.2005.
În consecință, în raport cu cele arătate mai sus, Curtea apreciază că soluția Tribunalului Timiș este temeinică și legală, recursul formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 al. 1 Cod de Procedură Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva sentinței civile nr. 103/CA/21.01.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 19 martie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red. -16.04.2008
Tehnored. /2 ex./16.04.2008
Primă instanță: Tribunalul Timiș
Judecător:
Judecător:
Președinte:Rodica OlaruJudecători:Rodica Olaru, Răzvan Pătru, Alexandru Cristian
