Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 3625/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 3625
Ședința publică de la 28 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Adina Calotă Ponea Președinte Secție
-- - - VicePREȘEDINTE: Adina Calotă Ponea
-- - VicePREȘEDINTE: Adina Calotă Ponea
Grefier -
XXXXX
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții, împotriva sentinței nr. 838 din 15 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatul pârât CONSILIUL JUDEȚEAN
La apelul nominal făcut în ședința publică s-au prezentat recurentul reclamant și consilier juridic pentru intimatul pârât CONSILIUL JUDEȚEAN D, lipsind recurenții reclamanți,.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursul este declarat și motivat în termenul legal și este scutit de la plata taxei de timbru.
Curtea apreciind cauza în stare de soluționare a acordat cuvântul asupra recursului.
Recurentul reclamant solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței tribunalului și pe fond admiterea acțiunii iar în situația în care se va aprecia că nu este cercetat fondul cauzei solicită casarea cu trimitere spre rejudecare.
Consilier juridic arată că lasă la aprecierea instanței.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin sentința nr. 838 din 15 aprilie 2009 Tribunalul Doljaa dmis excepția prescripției invocată de pârâtul Consiliul Județean
A respins acțiunea formulată de reclamanții, în contradictoriu cu pârât CONSILIUL JUDEȚEAN
În considerentele sentinței s-a reținut că reclamanții au calitatea de funcționari publici în cadrul unității pârâului și pentru perioada 01.01.2004 - 30.06.2005 nu au beneficiat de suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, astfel cum rezultă din adresa nr. 4750/07.04.2009, emisă de pârât (fila 21 din dosar).
Potrivit art. 137 alin. 1 Cod pr. Civ. va fi analizată cu precădere excepția prescripției dreptului la acțiunea formulată de către reclamanți pentru perioada 01.01.2004 - 30.06.2005, excepție invocată prin întâmpinare de către pârâtul Consiliul județean.
Astfel, potrivit art. 1 coroborat cu art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Cum creanța reclamanților a devenit exigibilă în fiecare lună în momentul efectuării plății, iar reclamanții a învestit instanța cu soluționarea prezentei acțiuni la data de 01.04.2009, dreptul acestora la acțiune pentru drepturile bănești aferente perioadei 01.01.2004 - 30.06.2005 este prescris așa încât urmează a admite excepția prescripției pentru această perioadă.
Având în vedere că normele care reglementează prescripția extinctivă sunt imperative, excepția prescripției fiind o excepție de fond, absolută și peremptorie, instanța urmează a respinge acțiunea formulată, dreptul la acțiune al reclamanților fiind prescris.
Nu este întemeiată susținerea reclamanților potrivit căreia prescripția extinctivă nu ar fi operat întrucât drepturile respective au fost suspendate pe perioada anilor 2004, 2005 și 2006, dat fiind că instanțele de judecată au acordat drepturile salariale și pentru acești ani (cu condiția ca dreptul la acțiune să nu fie prescris) tocmai pe considerentul că suspendările succesive de acordarea a acestor drepturi salariale prin mai multe dispoziții de legi au fost considerate nelegale, ori în ipoteza în care s-ar fi considerat legală suspendarea nu s-ar mai fi putut acorda aceste drepturi și pentru perioada în care acordarea acestora ar fi fost suspendată.
Așadar, dispozițiile art. 29 din Legea 188/1999 au fost modificate prin art. XIII pct. 21 din cartea II titlul III al Legii 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, prevăzându-se că prevederile acestui articol,se aplică începând cu data de 01.01.2004".
Prin articolul unic pct. 7 din Legea 164/2004 pentru aprobarea OUG 123/2003, aplicarea art. 29 alin. 1 din Legea 188/1999 a fost suspendată pentru anul 2004. Ulterior, OUG 92/2004 s-a dispus suspendarea întregului articol 29 din Legea 188/1999 pentru anul 2005, iar pentru anul 2006 drepturi salariale prevăzute de literele c) și d) din art. 29 alin. 1 din Legea 188/1999 au fost suspendate și pentru anul 2006.
Prin Decizia nr. 185/12.02.2009, pronunțată de Curtea Constituțională, a fost admisă excepția de neconstituționalitate, constatându-se că dispozițiile art. XIII din Legea 251/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, referitoare la intrarea în vigoare,la 1 ianuarie 2007 prevederilor art. 29 din Legea 188/1999" sunt neconstituționale și nu corespund normelor de tehnică legislativă în condițiile în care legiuitorul nu poate reglementa prin două acte normative, succesive, două momente diferite de intrare în vigoare acelorași dispoziții de lege, fără ca prin aceasta să nu contravină normelor constituționale ale art. 78.
Ori, în cazul de față, aceleași dispoziții de lege au intrat în vigoare prin efectul a două acte normative diferite: mai întâi, odată cu intrarea în vigoare a Legii 161/2003 și apoi ca efect al art. XIII din Legea 251/2006, în condițiile în care, potrivit art. 64 alin. 2 din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
S-a constat, astfel, că discuții au fost doar cu privire la neconstituționalitatea unui text de lege ulterior - art. XIII din Legea 251/2006 - care prevedea momentul intrării în vigoare a unor norme ce reglementau drepturi salariale, deși exista un text de lege anterior - Legii 161/2003 - a cărui aplicabilitate fusese suspendată prin acte normative succesive.
Aceste acte succesive de suspendare au avut rațiunea de a nu se acorda aceste drepturi salariale pe perioada în care s-a prevăzut suspendarea și nu faptul că doar se amâna plata drepturilor salariale pentru aceste perioade. Această suspendare a acordării drepturilor salariale prin acte normative succesive nu are regimul unei suspendări sau amânări a dreptului de a formula acțiune în justiție, nefiind vorba de un drept subiectiv afectat de un termen suspensiv, dat fiind că termenul este o modalitate a actului juridic, iar actul juridic este o manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, respectiv, de a naște, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Așadar, reclamanții, pentru a beneficia de aceste drepturi salariale trebuiau să formuleze acțiune în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, potrivit art. 1 din Decretul 167/1958, drept la acțiune care a luat naștere la data la care trebuia să primească salariul de la autoritatea publică unde își desfășoară activitatea.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivele de recurs s-a arătat că instanța de fond nu a analizat actele dosarului, a interpretat greșit actul dedus judecății și a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.
Au arătat că legea 188/99 modificată nu prevede evaluarea performanțelor profesionale pentru acordarea suplimentului postului și suplimentului treptei de salarizare așa cum în mod greșit a reținut prima instanță. Cele două drepturi solicitate au fost prevăzute în mod expres în art. 31 din 188/99 însă au fost suspendate prin legi bugetare anuale dar nu înlăturate.
Mai mult prin dispozițiile art. 37 alin. 3 din nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici se menționează că:, funcționarilor publici nu pot face obiectul vreunei limitări sau renunțări, cu excepția reținerilor din salariu efectuate in conformitate cu prevederile legale. Orice limitare sau renunțare efectuata cu încălcarea acestui principiu este lovita de nulitate absolută."
Au mai arătata că, potrivit art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale: "Orice persoana fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
Au considerat că îi sunt aplicabile prevederile acestui protocol, întrucât suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare constituie un bun în sensul art. 1 din acest document, de care a fost privat pe toată perioada în care a operat suspendarea.
Examinând recursul formulat de reclamanți, Curtea îl găsește nefondat, așa cum se va arăta în continuare.
Reclamanții au calitatea de funcționari publici, fiind salarizat în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamantă în petitul cererii lor fiind fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamantul este în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr. 820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art. 1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea reclamanților privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamanți nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de APEL CRAIOVA în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, se apreciază că reclamanții nu au făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în baza art. 312 alin.1, va respinge recursul reclamanților.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanții, împotriva sentinței nr. 838 din 15 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatul pârât CONSILIUL JUDEȚEAN D, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 28 2009.
PREȘEDINTE: Adina Calotă Ponea - - - | JUDECĂTOR 2: Mihaela Cotora Constantin - - | Judecător, - |
Grefier, |
Red. Jud. C
Ex.2//2.10.2009
Jud. fond N
Președinte:Adina Calotă PoneaJudecători:Adina Calotă Ponea, Mihaela Cotora Constantin
