Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 364/2009. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
- secția de contencios administrativ și fiscal -
Decizia nr.364/R/2009 Dosar nr-
Ședința publică din data de19 mai 2009
PREȘEDINTE: Lorența Butnaru judecător
- - - - - judecător
- - - - judecător
- - grefier
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului formulat de pârâtul omisariatul udețean C al ărzii aționale de ediu - G împotriva sentinței civile nr. 150/17.02.2009 pronunțată în dosarul nr-, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 12 mai 2009, când părțile au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din aceea zi, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 19 mai 2009.
CURTEA:
Constată că prin sentința civilă nr. 150/17.02.2009, Tribunalul Covasna - Secția civila a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Comisariatul Regional S al Gărzii Naționale de Mediu, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Comisariatul Județean C al Gărzii Naționale de Mediu pentru pretențiile aferente perioadei 01.01.2004-12.02.2008 și a admis în parte cererea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții Comisariatul Județean C al Gărzii Naționale de Mediu și Comisariatul Regional S al Gărzii Naționale de Mediu.
A obligat pârâtul Comisariatul Județean C al Gărzii Naționale de Mediu la calcularea, acordarea si plata către reclamant a suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, începând din 01.01.2004 și în continuare până la încetarea raportului de serviciu al reclamantului ori până la noi dispoziții legale, sumele datorate urmând a fi actualizate prin aplicarea indicelui de inflație calculat de la data nașterii dreptului și până la data plății efective.
De asemenea, a obligat același pârât la recalcularea contribuțiilor la asigurări sociale pentru reclamant conform drepturilor salariale acordate.
A anulat cererea formulata de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Comisariatul Regional S al Gărzii Naționale de Mediu, ca fiind îndreptată împotriva unei părți fără capacitate procesuală de folosință.
A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a analizat în primul rând excepțiile invocate pe parcursul judecării cauzei reținând următoarele:
- Excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Comisariatul Regional Saf ost apreciată ca întemeiată față de împrejurarea considerată ca dovedită constând în desființarea acestei instituții prin HG nr 1224/2007; drept consecință, a anulat acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât.
- Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Comisariatul Județean Caf ost respinsă, invocându-se ca argumente calitatea de ordonator terțiar de credite a acestei instituții și obligația acesteia de plată către reclamant a drepturilor salariale pretinse chiar și pentru perioada anterioară dobândirii personalității juridice față de transmiterea acesteia odată cu constituirea acestei substructuri județene a Gărzii Naționale de Mediu.
De asemenea, relativ la fondul cauzei, prima instanță a reținut că reclamantul este funcționar public în cadrul instituției pârâte conform celor rezultate din copiile carnetului de muncă și a apreciat întemeiată acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Comisariatul Județean C al Gărzii de Mediu pentru următoarele considerente:
- potrivit art 31 din Legea nr 188/1999 republicată, funcționarii publici au dreptul, pentru activitatea desfășurată, la un salariul compus din salariul de bază, sporul pentru vechimea in muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare;
- în perioada 2004-2006 prevederile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate prin OUG nr 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr 76/2005 și prin OG nr 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr 417/2006;
- s-a apreciat de către prima instanță ca suspendarea drepturilor mai sus menționate în maniera expusă contravine prevederilor art 41 și 53 al 2 din Constituția României care limitează restrângerea exercițiului unor drepturi doar la situații în care această măsură se impune într-o societate democratica, fiind necesar ca măsura să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului;
- s-a concluzionat totodată ca, prin prisma prevederilor art 15 al 2 din Constituția României, ce consacră principiul neretroactivității legii civile, actele normative care au abrogat succesiv drepturile salariale ce fac obiectul cauzei contravin acestui principiu din care derivă faptul ca unui drept deja câștigat nu i se pot aduce îngrădiri prin acte normative ulterioare;
- s-a mai reținut pe de altă parte că aceste acte normative nu desființează dreptul la acordarea celor două suplimente, ci doar suspendarea exercițiului acestuia care nu suprimă un drept recunoscut de lege și nu echivalează cu abrogarea acestuia;
- s-a avut în vedere de instanța de fond și modul în care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat printr-o decizie în interesul legii ( în legătură cu suspendarea acordării primelor de vacanță - nr 23/2005 ) și anume că pentru ca un drept prevăzut să nu devină obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada celor 2 ani pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, într-un alt mod ajungându-se la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de valoare;
- la pronunțarea hotărârii s-a dat valență și art 38 din Codul muncii prin care se prevede în mod imperativ că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul unor tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu;
- concluzia instanței de fond raportat la considerentele expuse este în sensul că normele prin care s-a dispus suspendarea acordării suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare pentru funcționarii publici sunt contrare Constituției, reclamanții putându-și valorifica dreptul din moment ce existența lui nu a fost înlăturată;
- referitor la cuantumul solicitat pentru fiecare dintre cele doua suplimente, s-a apreciat ca în lipsa unei cuantificări a acestora de către legiuitor, realizarea acestui drept salaria este iluzorie, teoretica și, ca urmare, pentru a da posibilitatea executării drepturilor salariale, a admis integral cererea de chemare în judecată reținând ca argument și faptul că pârâta nu a răsturnat prin probe cuantumul pretins de reclamant;
- pârâtul a fost obligat și la plata actualizată a acestor drepturi salariale prin aplicarea indicelui de inflație de la data nașterii dreptului până la data plații efective precum și la recalcularea și plata contribuțiilor de asigurări sociale conform drepturilor salariale acordate.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Comisariatul Județean C al Gărzii de Mediu, care a criticat-o pentru nelegalitate, invocând dispozițiile art 304 pct 9 din codul d e procedura civila. În dezvoltarea, acestor motive s-au arătat următoarele:
- actele normative de suspendare au fost adoptate din rațiuni majore ce privesc interesul general, respectiv situația financiară a țării existentă în acea perioadă;
- cele doua suplimente suspendare nu constituie drepturi fundamentale astfel că dispozițiile art 53 din Constituție nu sunt aplicabile în cauză;
- nu sunt aplicabile nici dispozițiile art 38 din Codul muncii întrucât Legea nr 188/1999 reprezintă norma speciala care prevede că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind sistemul unitar de salarizare al funcționarilor publici;
- pârâtul nu a avut nicio contribuție la adoptarea actelor normative prin care s-a dispus suspendarea acestor suplimente.
Recursul astfel formulat vizează numai fondul cauzei, respectiv admiterea acțiunii în contradictoriu cu pârâtul recurent, acesta fiind și cadrul în care va fi analizată sentința penală atacată.
Ca urmare, analizând actele și lucrările dosarului raportat la motivele de recurs invocate, Curtea constată că recursul formulat este parțial fondat pentru următoarele considerente:
Articolul 29 al 1 din Legea nr 188/1999 privind statutul funcționarilor publici avea, în forma reglementată prin legea nr 161/2003, următorul cuprins: " pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d ) suplimentul gradului ". Prin Legea nr 251/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, art I pct 30, s-a procedat la modificarea art 29 al 1 lit d în sensul înlocuirii terminologiei cu " suplimentul corespunzător treptei de salarizare ". odată cu publicarea legii de modificare s-a procedat la renumerotarea statutului funcționarilor publici, art 29 devenind art 31 cu modificarea menționată.
Această dispoziție legală privind compunerea salariilor funcționarilor publici a fost suspendată succesiv prin OUG nr 92/2004 și OG nr 2/2006, la data de 1.01.2007 dreptul funcționarilor publici fiind din nou aplicabil, urmare a încetării la data de 31.12.2006 a suspendării sale.
Ca urmare, pe durata suspendării dispozițiilor legale prevăzute de art 29 al 1 lit c și d devenit ulterior art 31 al 1 lit c și d din Legea nr 188/1999, a fost suspendat și cursul prescripției dreptului la acțiune al destinatarilor acestei reglementări, fiind vorba despre aplicarea dreptului comun în materie, respectiv a dispozițiilor art 13 lit a din Decretul nr 167/1958. Chiar dacă, într-o interpretare teleologică a acestor dispoziții, doctrina a statuat că situațiile prevăzute de lege sunt limitative și nu pot fi extinse prin analogie, urmare a trecerii timpului de la momentul intrării în vigoare a decretului menționat și a diversității conduitei in plan juridic precum și normativ, pentru echitate, noțiunea de forță majoră se impune a fi extinsă și la alte situații care au pus destinatarii unor drepturi în situația echivalentă de a nu le putea valorifica printr-o acțiune in fața instanței, fiind evident că și împiedicarea beneficiarilor unei norme legale de a se bucura de un drept legiferat urmare a suspendării acesteia, pune acele persoane in aceeași situație cu cei aflați intr-un caz de forță majoră și, ca urmare, îl lipsește de posibilitatea întreruperii cursului prescripției extinctive.
Această suspendare a dispozițiilor legale mai sus menționate nu echivalează, astfel cum a statuat și ÎCCJ într-o decizie de admitere a unui recurs în interesul legii vizând o situație similară din punct de vedere juridic ( suspendarea drepturilor privind indemnizația de concediu - nr XXIII din 2005 ), cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său.
Ca urmare, dreptul funcționarilor publici la acordarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare a existat și pe perioada suspendării, neexistând vreo normă legală cu referire la o eventuală desființare a acestuia, suspendarea exercițiului dreptului ori prelungirea acesteia neputând conduce la înlăturarea existenței lui. Nicio dispoziție legală nu a restrâns exercițiul acestui drept, existând în materialitatea sa dreptul la acțiune al reclamanților.
În continuarea succesiunii actelor normative având ca obiect drepturile salariale ale funcționarilor publici, prin art 1 al 2 din OG nr 7/2007 privind reglementarea drepturilor salariale și ale altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar al legii de salarizare și altor drepturi ale funcționarilor publici precum și drepturile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, s-a statuat că sistemul de salarizare cuprinde salariile de bază, sporurile, premiile, stimulentele și alte drepturi, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare circumscriindu-se noțiunii de sporuri care fac parte din structura salariului funcționarilor publici. Ordonanța menționată nu a abrogat art 31 al 1 lit c și d prin care s-a stabilit structura salariului funcționarilor publici, ci prin art 48 prevăzut că dispozițiile sale se completează cu Legea nr 188/1999, iar prin art 37 prevăzut că salariile funcționarilor publici se plătesc înaintea oricăror alte obligații de plată ale autorităților sau instituțiilor publice și ele nu pot face obiectul vreunei limitări sau renunțări, efectuarea cu încălcarea acestui principiu fiind lovită de nulitate absolută. Ca urmare, aceste dispoziții legale vin să întărească dreptul reclamanților la primirea unui salariu în structura completă prevăzută de art 31 al 1 din Legea nr 188/1999.
Fiind vorba despre o suspendare a aplicării dispozițiilor legale care nu echivalează din punct de vedere juridic cu desființarea dreptului sau cu abrogarea dispozițiilor legale, ci doar cu o amânare a acordării acestora din motive de politică financiară, urmare a încetării suspendării, dreptul revine în patrimoniul destinatarilor, fiind din nou actual și impunându-se a fi acordat.
Obiectul prezentei acțiuni se circumscrie și prevederilor art 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO, parte a dreptului intern, prioritar acestuia urmare a ratificării Convenției de către România prin Legea nr 30/1994.
În această analiză prin prisma CEDO, se impune a fi expuse și dispozițiile art 11 din Constituția României potrivit cu care statul român are obligația de a îndeplini întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, iar tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Judecătorul național al statului membru CEDO aplică în mod direct prevederile referitoare la protecția drepturilor omului care au prioritate față de dreptul intern.
Conform art 1 din Protocolul 1 care garantează protecția proprietății, " Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor ".
Conținutul acestui drept este mult mai nuanțat, limitele inițiale fiind însă depășite de practica aplicării lui. Domeniul de aplicare al noțiunii de " bun " s-a lărgit de-a lungul timpului, aceasta având o semnificație autonomă fără a se limita numai la protecția bunurilor corporale. În acest context, referitor la dreptul de creanță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis cu valoare de principiu ( cauza Wittek contra Germaniei din 2002 ) ca drepturile de creanță constituie un bun în sensul art 1 din Protocolul nr 1. Se impune a fi precizat sub acest aspect și cu referire la critica adusă în recurs vizând condițiile pe care trebuie să le îndeplinească în dreptul intern o creanță, că există o diferență între acțiunile unor reclamanți pendinte pe rolul jurisdicțiilor interne prin care se urmărea eventualitatea dobândirii unei creanțe și cele formulate în vederea obținerii plății unui drept de creanță. Astfel că, se impune a se avea in vedere modalitatea in care in practica CEDO au fost calificate situații asemănătoare, respectiv in deciziile Gaygusuz contra Austriei din 1996 sau Willis contra - din 2002, prin care se arată că un drept pecuniar ( ex o alocație de urgență sau o indemnizație de văduvă ), în măsura în care este prevăzut în legislația națională în materie, este un drept patrimonial în sensul art 1 din Protocolul 1.
Pornind de la caracterul autonom al noțiunilor utilizate de Convenție și de protocoalele sale adiționale, Curtea a extins noțiunea de " bun " la situațiile în care apar puse în discuție interese economice ale unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranțe legitime la obținerea unor indemnizări. Ca urmare, reglementarea celor două componente ale salariului prin Legea nr 161/2003 i-a făcut pe reclamanți titularii unui interes substanțial proteguit prin art 1 din Protocolul 1 adițional. Această speranță legitimă este conturată ca valoare patrimonială de dreptul prevăzut de lege care este clar, se referă la componentele salariului, a fost suspendat, iar apoi a devenit din nou actual și nu există controverse legate de interpretarea și aplicarea normelor de drept interne.
În concluzie, și prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul reclamanților din prezenta cauză poate fi calificat drept " bun " protejat de art 1 Protocolul 1 adițional la Convenția ratificată de România, pentru toate considerentele anterior expuse acțiunea reclamantului fiind admisibilă.
Fiind vorba despre un drept actual, în ființă, cererea privind acordarea acestui drept și pe viitor este întemeiată, în mod corect prima instanță obligând pârâtul la plata acestora până la intervenirea vreunei modificări de drept sau de fapt a situației juridice conturată de legislație precum și de calitatea de funcționar public.
Astfel cum s-a arătat anterior, ceea ce reclamantul urmărește prin acțiunea obiect al analizei este obligarea pârâtului la îndeplinirea unei obligații corelative unui drept al funcționarilor publici, obligație pe care pârâta refuză să o execute. Faptul că de la momentul nașterii dreptului și până în prezent legiuitorul nu a reglementat modul de cuantificare a celor doua componente ale salariului nu poate conduce la respingerea acțiunii reclamanților, dar nici la adăugarea la lege de către instanță prin stabilirea unui cuantum fie aleatoriu, fie prin analogie, considerentele hotărârii atacate neoferind vreun criteriu al alegerii cuantumului de 25%. Astfel cum s-a statuat într-o decizie de speță a Curții Constituționale ( nr 820/2008 ), prin asimilare, dacă s-ar cuantifica de către judecător, in lipsa unor dispoziții și criterii legale, cuantumul acestor componente ale salariului funcționarilor publici, s-ar ajunge la crearea de norme legale, la substituirea acestora, fapt ce ar încălca principiul separației puterilor în stat consacrat de art 1 al 4 din Constituția României, dar și dispozițiile art 61 al 1 ale aceluiași act.
Hotărârea atacata este la adăpost de orice critică și sub aspectul actualizării drepturilor bănești acordate fiind în conformitate cu dispozițiile art 1088 din codul civil. De asemenea, se impune și recalcularea contribuțiilor datorate în raport de salariul constituit și prin cuprinderea celor două suplimente.
Ca urmare, sub acest aspect, al stabilirii unui cuantum pentru fiecare dintre cele două componente ale salariului funcționarilor publici, recursul formulat de Comisariatul Județean C al Gărzii de Mediu va fi admis în parte față de dispozițiile art 304 pct 9 și 304/1 cod procedură civilă, urmând ca hotărârea primei instanțe să fie modificată în sensul înlăturării stabilirii cuantumului celor doua suplimente.
Vor fi menținute restul dispozițiilor sentinței civile atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul formulat de pârâta Garda Națională de Mediu-Comisariatul Județean C împotriva sentinței civile nr 150/17.02.2009 pronunțată de Tribunalul Covasna în dosarul nr - pe care o modifică în parte, în sensul că,
Înlătură din cuprinsul sentinței civile dispozițiile privind cuantumul de 25% al suplimentului postului și al suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
Menține restul dispozițiilor sentinței civile atacate.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 19.05.2009.
Președinte JUDECĂTOR 2: Clara Elena Ciapă
- - - - -
Grefier
CU OPINIA SEPARATĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR, în sensul admiterii recursului formulat de pârâta Garda Națională de Mediu-Comisariatul Județean C împotriva sentinței civile nr 150/17.02.2009 pronunțată de Tribunalul Covasna în dosarul nr -, modificării în parte a sentinței civile atacate cu consecința admiterii în parte a acțiunii și a constatării că reclamanții, în calitate de funcționari publici au dreptul la un salariu compus și din suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, corespunzător art. 31 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 și respingerii celorlalte pretenții ale reclamanților.
JUDECĂTOR 3: Silviu
- -
Opinia separată
Recursul declarat de pârâtul Comisariatul Județean C al Gărzii Naționale de Mediu este în parte întemeiat, dar numai cu privire la dispoziția instanței de fond de obligare a pârâtului la plata către reclamantul a suplimentului postului și suplimentului treptei de salarizare, dar nu și în privința recunoașterii dreptului reclamantului la suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare ca părți componente ale salariului, potrivit dispozițiilor art.31 lit.c și d din Legea nr.188/1999 republicată și modificată.
În opinia separată se constată că prin art.44 din OUG nr.92/2004 și OUG nr.2/2006 s-a suspendat numai executarea dreptului la cele două categorii de suplimente salariale, fără să se înlăture existența acestora. Suspendarea dreptului nu poate echivala cu eliminarea, abrogarea, anularea dreptului consacrat prin lege anterior, suspendarea exercițiului dreptului nu poate conduce la suprimarea dreptului însuși, deoarece ar însemna că voința reală a legiuitorului ar fi extinsă și asupra unei situații pe care acesta nu a avut-o în vedere, încălcând principiul legalității, cu atât mai mult cu cât actele normative prin care a fost dispusă suspendarea acordării celor două suplimente salariale nu mai sunt în vigoare; de altfel, suspendarea aplicării unor dispoziții legale se poate dispune numai cu respectarea cerințelor impuse de art.56 și art.64 din Legea nr.24/2000. OUG nr.92/2004, nefiind în prezent în vigoare și prin natura sa de ordonanță cu aplicare temporară, poate fi criticată pentru neconstituționalitate de către instanțele de judecată, fără a mai fi necesar filtrul controlului posterior de constituționalitate pe care îl exercită Curtea Constituțională potrivit art. 146 lit.d din Constituția României. De asemenea, instanța de recurs constată că în cauză sunt incidente și dispozițiile art.38 din Codul muncii, potrivit cărora drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul unor tranzacții, renunțări sau limitări, acestea fiind protejate de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
Tribunalul Covasnaa constatat corect, în motivarea soluției date, că dreptul reclamantului la cele două suplimente salariale este un drept actual prevăzut în art.31 lit.c și d din Legea nr.188/1999 republicată privind statutul funcționarilor publici, din moment ce această lege este în vigoare, cu acest conținut normativ pentru art.31 lit. c și Legea nr.188/1999 republicată și modificată prevede, însă, în cuprinsul art.31 alin.3 că "salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile Legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici".
În opinia separat se constată că această din urmă lege, de stabilire a sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, nu a fost încă adoptată. În materia salarizării efective a funcționarilor publici este în vigoare în prezent un alt act normativ cu putere de lege, anume OG nr.6/2007 care "reglementează drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare" (art.1). În economia OG nr.6/2007 nu există nicio reglementare explicită pentru acordarea, plata efectivă a suplimentului postului și a suplimentului treptei de salarizare, astfel încât, deși aceste două componente salariale sunt prevăzute de plano în Legea privind statutul funcționarilor publici ca fiind părți ale salariului unui funcționar public, totuși ele nu pot fi acordate efectiv de către instanța de judecată, în sensul ca instanța de judecată nu poate să oblige angajatorul pârât în cauză la plata către funcționarul public reclamant a acestor două suplimente salariale, din moment ce cele două sporuri revendicate nu se regăsesc în legea de salarizare în vigoare, anume OG nr.6/2007. Cu atât mai mult nu pot fi acordate cele două suplimente în cuantum de câte 25% fiecare, cum a procedat instanța de fond, din moment ce acest cuantum nu este prevăzut în nicio lege, ordonanță de guvern sau alt act normativ în materia drepturilor funcționarilor publici.
În cauză sunt incidente dispozițiile art.41 alin.2 din Constituția României, care garantează dreptul salariaților la măsuri de protecție socială în diferite domenii și în alte situații prevăzute de lege, cum este și cazul funcționarilor publici, unde legiuitorul a prevăzut expres acordarea celor două categorii de sporuri menționate în acțiunea introductivă, precum și incidența art.15 alin.1 și 2 din Constituție privind principiul activității legii, respectiv neretroactivitatea legii, astfel încât un drept consacrat prin lege trebuie respectat de autoritățile statale, trebuie pus în viață norma juridică cu putere de lege care a consacrat acel drept sau drepturi, pentru a se respecta principiul activității legii și cel al securității juridice.
Însă, instanța de judecată nu are abilitarea constituțională de a dispune în sectorul rezervat altor puteri publice, fiind imperativă respectarea principiului separației puterilor în stat, potrivit art.1 alin.4 din Constituție, precum și cel de respectare a competențelor autonome și exclusive ale celorlalte puteri constituționale. Însă recunoașterea unor drepturi de natură salarială ce sunt expres reglementate de o lege în vigoare intră în atribuțiile constituționale explicite ale instanțelor de judecată, prevederea plății efective și stabilirea cuantumului acestor drepturi de natură salarială fiind atributul altor autorități publice (legislativ, executiv).
În consecință, în opinia separată apreciem că recursul declarat de pârâta Comisariatul Județean C al Gărzii Naționale de Mediu urmează ar trebui admis în parte, iar sentința atacată ar trebui modificată în sensul că instanța de recurs să constatate dreptul reclamantului la un salariu compus și din suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare corespunzător art.31 lit. c și d din Legea nr.188/1999 republicată și modificată, respingând restul pretențiilor reclamantului.
Judecător
- -
Red. -17.06.2009/p
Dact. T- 19.06.2009/2 ex.
Jud. fond -
Președinte:Lorența ButnaruJudecători:Lorența Butnaru, Clara Elena Ciapă, Silviu
