Litigiu privind funcționarii publici statutari. Decizia 371/2008. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
SECȚIA CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA NR. 371/ DOSAR NR-
Ședința publică din 30 mai 2008
PREȘEDINTE: Marcela Comșa- - - JUDECĂTOR 2: Georgeta Bejinaru Mihoc
- - - - președinte de secție
- - - JUDECĂTOR 3: Silviu
- grefier
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de recurentul chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B împotriva sentinței civile nr.254/CA din 2 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Brașov - secția comercială și de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr-, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici statutari.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din 20 mai 2008, când părțile au lipsit, așa cum rezultă și din încheierea de ședință din acea zi, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie și când instanța, pentru a da părților posibilitatea să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 27 mai 2008 iar apoi, având în vedere imposibilitatea constituirii completului de judecată față de lipsa doamnei judecător - -, aceasta fiind aflată în concediu legal, a amânat pronunțarea la data de 30 mai 2008.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Constată că prin sentința civilă nr.254/CA/02.04.2008 a Tribunalului Brașov - secția comercială și de contencios administrativ au fost dispuse următoarele:
A admis acțiunea formulată de reclamanții, A, (), și, toți cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la cabinet de avocat, în B,-,. 304,. B,. 3, cod. -, în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Internelor și Reformei Administrative, cu sediul în B, nr. 1A, sector 1, Inspectoratul Județean de Poliție B, cu sediul în B,-, jud. B și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, prin, cu sediul ales la Direcția Generală a Finanțelor Publice B, în municipiul B, bd. - -, nr. 7, jud. B, așa cum a fost precizată și cererea de intervenție formulată de, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la cabinet de avocat, în B,-,. 304,. B,. 3, cod. - și în consecință:
A obligat pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Inspectoratul Județean de Poliție B la plata sporului de fidelitate potrivit art. 6 din OG. nr.38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor pentru anul 2005 sume actualizate cu rata inflației la data efectuării plății, potrivit perioadei lucrate, pentru reclamanții, (), și intervenienta.
A obligat pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Inspectoratul Județean de Poliție B la plata drepturilor bănești reprezentând prima de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pentru anii 2004, 2005, 2006 actualizată cu rata inflației la data efectuării plății, potrivit perioadei lucrate, pentru reclamanții, și și pentru intervenienta.
A obligat pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Inspectoratul Județean de Poliție B la plata sporului de fidelitate potrivit art. 6 din OG. nr. 38/2003 privind polițiștilor pentru anul 2005 sume actualizate cu rata inflației la data efectuării plății, potrivit perioadei lucrate, pentru reclamanții,.
A obligat pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Inspectoratul Județean de Poliție B la plata drepturilor bănești reprezentând prima de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pentru anii 2004, 2005, 2006 actualizată cu rata inflației la data efectuării plății, potrivit perioadei lucrate, pentru reclamanții, A, și.
A obligat Ministerului Internelor și Reformei Administrative să cuprindă în bugetul propriu sumele necesare plăților și obligă Ministerul Economiei și Finanțelor Publice să vireze Ministerului Internelor și Reformei Administrative aceste sume.
A luat act de renunțarea de către reclamanții, A, și la petitul privind sporul de fidelitate.
A respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: Reclamanții sunt polițiști în cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului
În fapt, reclamanții sunt angajați în cadrul Inspectoratul Județean de Poliție B de la diferite date până în prezent, având calitatea de funcționari publici cu statut special, aspect ce rezultă din adeverințele depuse la dosar.
În drept, instanța a apreciat că în cadrul raportului de serviciu existent între reclamanți și pârâți pe perioada lucrată de către aceștia, in intervalul 2004-2006, pârâților le incumbă obligația corelativă drepturilor prevăzute de prevederile art. 37 alin. 2 și art. 6 din OG nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, care stabilește că " la plecarea în concediul de odihnă polițistul primește o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu" și că "pentru activitatea desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, în calitate de militar, polițist, funcționar public și personal contractual, polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului de interne", astfel că în ipoteza cererii reclamanților deobligare la platasumelor reprezentând prima de concediu pentru anii 2004, 2005, 2006 și a sumei reprezentând sporul de fidelitate pentru anul 2005, pârâții au calitate procesuală pasivă, revenindu-le obligația corelativă acestor drepturi.
Pe fondul acestei cereri, instanța a considerat că, deși prin efectul legilor bugetului de stat ulterioare OG 38/2003,exercițiuldreptului de a încasa prima de concediu, prevăzut de prevederile art. prevederile art.37 al. 2 din OG nr.38/2003,a fost suspendat până la sfârșitul anului 2006, iar prin efectul OUG 118/24.11.2004 privind acordarea unor drepturi salariale personalului Ministerului Administrației și Internelor - art. 2,exercițiuldreptului de a încasa sporul de fidelitate, prevăzut de prevederile art. prevederile art.6 din OG nr.38/2003,a fost suspendat în anul 2005, totuși această împrejurare nu echivalează cu stingerea drepturilor, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării prerogativelor sale în intervalul de timp pentru care s-a suspendat exercițiul drepturilor.
Dreptul la prima de concediu și, respectiv, la sporul de fidelitate, continuă să existe până la momentul adoptării unei dispoziții legale exprese contrare, deoarece, în materia dreptului muncii, este pe deplin aplicabil principiul derivând din "teoria a drepturilor câștigate", astfel încât nu poate fi acceptată ipoteza unei abrogări implicite a unei prevederi legale care a instituit un drept. Cum raportul de serviciu al funcționarului public este similar unui raport de muncă în ceea ce privește drepturile legale, acest principiu este pe deplin aplicabil și în situația funcționarilor publici.
Ca atare, orice restrângere adusă acestor drepturi, categorie în care intră și suspendarea, poate avea loc numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 53 din Constituție (fostul art. 49 ). Or, nici una dintre legile prin care s-a suspendat exercitarea drepturilor la prima de vacanță și la sporul de fidelitate nu întrunește cerințele impuse de textul legii fundamentale, nefiind adoptate pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor sau pentru desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Prevederile legale prin care s-a suspendat acordarea primei de concediu în perioada 2001-2006 și a sporului de fidelitate in anul 2005 au avut caracter temporar, iar în prezent nu mai sunt în vigoare, astfel încât nu mai pot forma obiectul controlului de neconstituționalitate, conform Legii nr. 47/1992, republicată.
Instanța, analizând textele în discuție, în aplicarea principiului prevăzut de art. 3 Cod civil, a apreciat că dispozițiile privind suspendarea nu au produs niciun efect sub aspectul existenței dreptului la prima de concediu și la sporul de fidelitate, și deci, nu au avut drept consecință suprimarea acestuia în materialitatea sa pentru perioada în care au fost în ființă. Această suspendare nu poate echivala cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său.
Deși nu se poate nega dreptul legiuitorului de a suspenda aplicarea anumitor dispoziții legale, acest drept trebuie exercitat cu respectarea cerințelor impuse de art. 56 și 64 din Legea nr. 24/2000.
Succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut referire impune să se rețină că dreptul la primă pentru concediul de odihnă al polițiștilor în baza OG nr. 38/2003, instituit prin art. 37 alin.2, a fost introdus în această lege încă de la adoptarea sa și și-a produs efectele începând din2007, continuând să existe și în prezent, fiind prevăzut de același art. 37 al. 2 din același act normativ. La fel, dreptul la sporul de fidelitate al polițiștilor, instituit prin art. 6, fost introdus în OG 38/2003 încă de la adoptarea sa și și-a produs efectele începând din01 ianuarie 2004, continuând să existe și în prezent, și producând consecințe și in anul 2005.
Așa fiind și cum, în raport cu principiul activității legii civile, ce decurge din art. 15 din Constituție și din art. 1 din Codul civil, dispozițiile art. 37 al. 2 din OG nr. 38/2003 fiind în vigoare în toată această perioadă, rezultă că dreptul la prima pentru concediul de odihnă acordat polițiștilor prin acest text a existat în perioada anilor 2004, 2005, 2006, fiind în ființă în întreaga perioadă menționată și, fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția anterioară [art. 41 alin. (2) din Constituția revizuită în 2003], nu s-a constatat că ar fi neconstituționale. În baza aceluiași raționament, si dreptul la sporul de fidelitate prevăzut de art. 6 din OG 38/2003 a existat și trebuie să producă consecințe pentru anul 2005.
Pe de altă parte, dispozițiile prevăzute în legile bugetelor pe anii 2004-2006 și dispozițiile art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 118/24.11.2004, neconținând vreo referire la eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu și, respectiv, la sporul de fidelitate, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia ori la prelungirea termenului de punere în aplicare, nu pot fi considerate nici ele că ar înlătura însăși existența lui.
Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anii 2004 - 2007.
Suspendarea ulterioară a dreptului la prima de concediu, pe fiecare din anii următori, a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară, pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă, iar acesta a continuat să fie prevăzut și ulterior perioadei în care s-a suspendat aplicarea lui, nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada respectivă deoarece s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă lanudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada celor 7 ani, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, nu pot fi limitate decât în situația în care nu mai este în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv, aspect statuat cu forță juridică obligatorie, de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia 23/2005 dată în interesul legii, în privința interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, referitoare la prima de concediu de odihnă pentru magistrați, prin invocarea prevederilor legilor bugetului de stat pe anii 2003, 2004 și 2005 [art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003 și art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004], ce confereau același drept categoriei magistraților judecători și procurori și personalului auxiliar de specialitate.
Ca urmare, ordonatorilor principali de credite și, după caz, ordonatorilor de credite de inferior le revine obligația să plătească polițiștilor, pentru anii 2004-2006, primele de concediu de odihnă cuvenite acestora în conformitate cu art. 37 al. 2 din OG nr. 38/2003, privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor.
Raportat considerentelor expuse, tribunalul a admis acțiunea formulată de reclamanții, A, (), și, în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Inspectoratul Județean de Poliție B și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, așa cum a fost precizată și cererea de intervenție formulată de și a obligat pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Inspectoratul Județean de Poliție B la plata sporului de fidelitate potrivit art. 6 din OG. nr. 38/2003 privind polițiștilor pentru anul 2005 sume actualizate cu rata inflației la data efectuării plății, potrivit perioadei lucrate, pentru reclamanții, (), și intervenienta, a obligat pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Inspectoratul Județean de Poliție B la plata drepturilor bănești reprezentând prima de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pentru anii 2004, 2005, 2006 actualizată cu rata inflației la data efectuării plății, potrivit perioadei lucrate, pentru reclamanții, și și pentru intervenienta, a obligat pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Inspectoratul Județean de Poliție B la plata sporului de fidelitate potrivit art. 6 din OG. nr. 38/2003 privind polițiștilor pentru anul 2005 sume actualizate cu rata inflației la data efectuării plății, potrivit perioadei lucrate, pentru reclamanții, a obligat pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Inspectoratul Județean de Poliție B la plata drepturilor bănești reprezentând prima de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pentru anii 2004, 2005, 2006 actualizată cu rata inflației la data efectuării plății, potrivit perioadei lucrate, pentru reclamanții, A, și a obligat Ministerului Internelor și Reformei Administrative să cuprindă în bugetul propriu sumele necesare plăților și obligă Ministerul Economiei și Finanțelor Publice să vireze Ministerului Internelor și Reformei Administrative aceste sume. Având în vedere faptul că în materia raporturilor de serviciu, similar raporturilor de muncă, se prezumă punerea în întârziere a angajatorului, odată cu data nașterii dreptului, sarcina probei revenindu-i acestuia raportat la data nașterii prejudiciului.
Instanța a apreciat că voința legiuitorului a fost exprimată în mod evident prin suspendarea exercițiului dreptului pe perioada în care bugetul de stat s-a aflat în dificultate, fără a recurge la instituția abrogării, după care, în Legea nr. 486 din 27 decembrie 2006 bugetului de stat pe anul 2007 nu s-a mai prelungit suspendarea exercitării acestui drept, astfel încât nu se poate aprecia că prin obligarea pârâtului la plata unor drepturi prevăzute de lege s-ar aduce atingere legilor bugetului de stat pentru acei ani, întrucât tocmai recunoașterea dreptului la sumele reprezentând prima de concediu și sporul de fidelitate, pe cale judiciară, creează obligația pârâtului de a face demersurile necesare, în calitatea lor de ordonator de credite, pentru obținerea sumelor necesare executării obligației.
De altfel, dreptul reclamanților de a obține plata primelor de concediu este confirmat și de OUG146/2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate. Având in vedere apariția acestui act normativ, nu se poate susține că prezenta acțiunea ar fi rămas fără obiect, sub aspectul petitului privind prima de concediu. OUG146/2007 vine să confirme, o dată in plus, dreptul de a obține primele de concediu, reprezentând manifestarea de voință a statului de a-și executa, de bună-voie, obligația corelativă acestui drept. Dar, de vreme ce OUG146/2007 prevede acordarea primei de concediu pe perioada restantă in tranșe, obținerea unei hotărâri judecătorești dă posibilitatea reclamantei să obțină întreaga sumă într-o singură tranșă, prin punerea in executare a hotărârii.
În cauză a declarat recurs pârâtul - chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B, solicitând instanței de recurs modificarea sentinței în sensul admiterii excepțiilor pe care le-a ridicat la fond și respingerii în totalitate a acțiunii reclamanților.
În susținerea recursului Ministerul Economiei și Finanțelor a motivat următoarele:
În mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor pentru următoarele considerente:
Ministerul Economiei și Finanțelor nu trebuie confundat cu Statul Român și cu bugetul de stat; rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget precum și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată în Legea finanțelor publice (nr.72/1996, art. 21-27, în vigoare până la data de 01.01.2003 și nr. 500/2002 care intră în vigoare la 01.01.2003, art. 19-35).
Ministrul Economiei și Finanțelor este ordonator principal de credite așa cum este Ministrul Administrației și Internelor, Ministrul Economiei și Finanțelor neputând fi obligat la plata și acordarea de drepturi pentru salariații altor instituții.
Atribuții în angajarea, salarizarea, acordarea drepturilor reclamanților au Ministerul Administrației și Internelor și ceilalți pârâți raporturile de muncă există între reclamanți și instituțiile pârâte, fără ca Ministerul Economiei și Finanțelor sa fie implicat în vreun fel.
Ca practică juridică recurentul a susținut că în spețe asemănătoare instanțele judecătorești din B au scos din cauză Ministerul Economiei și Finanțelor pentru lipsa calității procesuale pasive, aceeași soluție fiind dată și de alte instanțe din țară.
De asemenea, n mod corect instanța de fond a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formu-lată de Ministerul Internelor si Reformei Administrative.
Recurentul învederează instanței de recurs că așa cum este reglementată în art.60-63 Cod procedură civilă instituția chemării în garanție reprezintă acea formă de participare a terților la activitatea judiciară care conferă uneia din părți posibilitatea de a solicita introducerea în cauză a acelor persoane ce ar avea obligația de garanție sau de despăgubire în ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul, deci această instituție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau de despăgubire care nu exista în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor; cererea de chemare în garanție este o acțiune pe care reclamantul sau pârâtul o poate introduce în procesul civil împotriva unei alte persoane pentru ca aceasta să participe la apărarea sa, iar în cazul pierderii procesului pentru a obține, prin aceeași hotărâre, obligarea chematului în garanție la plata sumelor reținute cu titlu de salarii.
Temeiul unei astfel de cereri trebuie să îl constituie obligația de garanție ce îi revine chematului în garanție în baza legii sau a contractului ori a unei obligații de restituire, condiții care nu se regăsesc în cauza de față.
Între Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Administrației și Internelor nu există nici o obligație de garanție, iar simplul fapt că ordonatorul principal de credite nu a acordat în mod nejustificat indemnizațiile cuvenite de drept reclamantului, nu îi conferă acestuia nici o garanție egală din partea Ministerului Economiei și Finanțelor pentru eventualele sume ce ar trebui să le plătească într-un raport de muncă izvorând din contractul de muncă; ministrul finanțelor publice, ministrul administrației și internelor sunt ordonatori principali de credite, iar conform art.23 alin.3 din Legea nr.72/1996, privind finanțele publice (în vigoare până la data de 01.01.2003 și nr.500/2002 care intră în vigoare la 01.01.2003, art.19-35)"creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite"];Guvernul este cel răspunzător de realizarea prevederilor bugetare și repartizarea ordonatorilor principali de credite sume de la bugetul de stat conform destinațiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetară anuală.
Doctrina juridică (, Participarea părților în procesul civil) a statuat că cererea de chemare în garanție nu poate fi admisă în cadrul acțiunilor personal nepatrimoniale și nici în litigiile de muncă, pe același considerent că raporturile de muncă există între instituția angajatoare, alta decât Ministerul Economiei și Finanțelor și angajați-reclamanții din litigiu.
Pentru considerentele dezvoltate mai sus cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor este inadmisibilă. În mod greșit instanța de fond a admis cererea de chemare în garanție dispunând obligarea Ministerul Economiei și Finanțelor la virarea fondurilor de bani necesare achitării diferențelor de drepturi de natura salarială, reactualizate, ce fac obiectul cererii introductive.
Cu privire la fondul cauzei, recurentul solicită instanței de recurs să observe netemeinicia considerentelor instanței de fond. Astfel, solicită a se reține că hotărârea pronunțată de Tribunalul Brașov este criticabilă, acțiunea fiind în mod evident neîntemeiată, că reclamanții nu au dreptul la plata drepturilor bănești reprezentând prima de vacanță aferentă anilor 2004 - 2006 și sporul de fidelitate pentru anul 2005, ce urmează a fi actualizate cu rata inflației și dobânda legală, astfel cum s-a solicitat.
n pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice, instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere următoarele:
În motivarea deciziilor pronunțate cu privire la prima de concediu (nr.214/2005, 37/2005, 148/2005), Curtea Constituțională a statuat că: "beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, cum este și prima de concediu, nu constituie un drept constituțional fundamental, iar prevederile invocate din Constituție nu sunt incidente în privința reglementării lor. În consecință legiuitorul este în drept să le acorde, să le modifice ori să înceteze acordarea lor, precum și să stabilească perioada în care le acordă."
Astfel art.41 alin.2 din Constituție prevede că salariații au dreptul la instituirea unui salariu minim brut pe țară, repaus săptămânal și concediu de odihnă plătit. Prin urmare, contrar celor arătate mai sus, drepturile salariale suplimentare, cum sunt primele, sporurile sau adaosurile, prevăzute în acte normative, nu constituie drepturi fundamentale consacrate în Constituție, care nu ar mai putea fi modificate sau chiar anulate.
Întrucât, prin art.3 alin.2 din nr.OG33/2001, aprobată și modificată prin Legea nr.386/2001 art.12 alin.4 din Legea de stat pe anul 2002 nr.743/2001, art.10 alin.3 din Legea bugetului de stat pe anul 2003 nr.631/2002, art.9 alin.7 din Legea bugetului de stat pe anul 2005 nr.511/2004, prevederile din actele normative în vigoare referitore la primele de concediu au fost suspendate succesiv până la 31.12.2005, iar prin art.5 alin.5 din Legea nr.379/2005 s-a menținut starea de suspendare a acestor dispoziții până la 31.12.2006, reclamantul nu a beneficiat de primele de concediu la care era îndreptățit.
Prin Decizia nr.37/25.01.2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 221/16.03.2005, Curtea Constituțională a României a respins, ca devenită inadmisibila, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.9 alin.7 din Legea bugetului de stat pe anul 2004 nr.507/2003, ca urmare a faptului că, la data pronunțării Curții Constituționale asupra acestei excepții, aceste dispoziții legale nu mai erau în vigoare. Prin aceeași decizie, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de constituționalitate a dispozițiilor art.8 alin.7 din Legea bugetului de stat pe anul 2005 nr.511/2004.
S-a arătat că dreptul la concediu de odihnă plătit, ca măsură de protecție socială garantată de prevederile constituționale, nu se confundă cu dreptul la prima de concediu, astfel că nu se poate reține încălcarea prevederilor Constituției.
Nu se poate reține că suspendarea s-a răsfrânt asupra unei componente a dreptului salarial la prima de concediu, având ca efect fragmentarea plății concediului de odihnă în integralitate ( salariu* primă de concediu) și prin aceasta, încălcarea obligației angajatorului de a asigura plata concediului de odihnă în integralitate.
Constituția enumeră drepturile fundamentale, conținutul acestora fiind reglementat de legi speciale în acord cu prevederile constituționale, deoarece legea fundamentală a unui stat nu poate cuprinde o reglementare exhaustivă a acestora. În legislația în vigoare aplicabilă reclamantului se face distincție clară între indemnizația pentru concediu de odihnă și prima de concediu, reglementându-le ca fiind două drepturi distincte.
Pe de altă parte, art.24 alin.1 din Legea nr.24/2000 reglementează posibilitatea suspendării unui act normativ printr-un alt act normativ de același nivel sau superior. Conform art. 24 alin.2 și alin.3 din Legea nr.24, la expirarea duratei de suspendare, actul normativ afectat de suspendare reintră de drept în vigoare, daca nu a intervenit prelungirea suspendării cu aplicare de la data expirării. Prin urmare, suspendarea aplicării dispozițiilor aplicabile reclamantului, prin legile bugetului de stat pe anii 2001-2006 are o baza legală.
Suspendarea aplicării acestor dispoziții legale nu echivalează cu o restrângere a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.
Recurentul mai precizează că legea bugetului de stat reprezintă norma de finanțare a resurselor bugetare și a repartizării acestora pe destinații. Potrivit Legii nr.500/2002 privind finanțele publice cu modificările ulterioare nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii, pe de-o parte, iar pe de altă parte, nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget dacă nu există o bază legală pentru aceasta.
Cu privire la obligarea pârâților la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de fidelitate, învederează instanței de judecată că solicitările reclamantului sunt neîntemeiate.
Astfel, potrivit dispozițiilor din textul art.6 din nr.OG38/2003, cu modificările la zi, sporul la care se referă reclamantul se acordă în condițiile stabilite prin ordin al ministrului de interne. Rezultă că acest spor în cazul în care se acordă se face în funcție de condițiile stabilite special prin ordin al ministrului de interne.
Prin art.2 alin.2 din nr.OUG118/2004 se suspendă aplicarea dispozițiilor art.6 din nr.OG38/2003 pentru perioada 1.01.2005 - 31.12.2005.
Mai învederează instanței de judecată faptul ca potrivit art.64 al.1 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative se prevede ca în cazuri speciale aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un alt act normativ de același nivel sau de nivel superior. În această situație se vor prevedea, în mod expres, data la care se produce suspendarea, precum și durata ei determinată, iar la al.2 se menționează expres că la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare.
Recurentul pârât Ministerul Economiei și Finanțelor apreciază că instanța de fond în mod greșit a dispus plata drepturilor solicitate cu aplicarea indicelului de inflație, în situația în care Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără baza legală pentru respectiva cheltuială.
Neaplicarea indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu prevederile art.14 alin. 2 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice cu modificările ulterioare, nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii, pe de o parte, iar pe de altă parte, nici o cheltuială nu poate fi înscrisă in buget dacă nu există o bază legală pentru aceasta.
Totodată, în conformitate cu prevederile art.29 alin.3 din Legea nr.55/2002 privind finanțele publice "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinația precisă și limitată" iar potrivit art.47 "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol". Prin urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Întrucât Ministerul Economiei și Finațelor este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat. Din aceste motive, recurentul pârât apreciază că obligarea pârâtei la plata sumelor solicitate ar reprezenta stabilirea în sarcina instituției pârâte a unei obligații imposibile.
Plata sumelor reprezentând indicele de inflație se poate face numai prin intervenția legiuitorului.
Deci Ministerul Economiei și Finanțelor, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflației, nu are la dispoziție alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege.
Mai mult, consideră recurentul, aplicarea indicelui de inflație apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și execute obligația asumată.
În cauză pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamant, eventuala obligare a acestora la plata acestor sume, cu aplicarea indicelui de inflație, fiind lipsită de cauză juridică.
În consecință, față de dispoziția instanței privind plata către reclamanți a drepturilor pretinse, cu aplicarea indicelui de inflație, recurentul apreciază că aceste obligații nu sunt întemeiate și nu se justifică.
Examinând sentința atacată și actele și lucrările dosarului prin prisma art.304 ind.1 Cod procedură civilă și prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:
1. În privința calității procesuale pasive, de pârât, a Ministerului Economiei și Finanțelor: Prima instanță a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative, admițând însă acțiunea reclamanților în contradictoriu cu Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Inspectoratul Poliției și Județului B și Ministerul Economiei și Finanțelor, dar obligând Ministerul Economiei și Finanțelor numai la virarea către pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative a sumelor de bani necesare pentru plata drepturilor bănești recunoscute reclamanților prin hotărârea judecătorească, dispoziție care a fost corect dată de instanță, prin reținerea calității de pârât a Ministerului Economiei și Finanțelor și, corelativ, respingerea cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative.
Conform art.19 din Legea nr.500/2002 Ministerul Finanțelor Publice are următoarele atribuții: pregătește proiectele legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție; aprobă clasificațiile bugetare și modificările acestora, analizează propunerile de buget; asigură monitorizarea execuției bugetare; blochează sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite etc.
De asemenea, potrivit HG208/2005 (vechea reglementare) și HG nr.386/2007 (noua reglementare) privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a elabora proiectul de buget de stat și proiectul de rectificare a bugetului de stat, precum și de a aproba includerea diferitelor propuneri de cheltuire a banilor publici formulate de ceilalți ordonatori principali de credite, iar potrivit art.3 alin1 lit.A pct.10, are atribuția de a deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator principal de credite în cadrul fiecărui exercițiu bugetar, ceea ce presupune o limitare evidentă a libertății de acțiune a ordonatorilor principali de credite sub aspectul plății unor drepturi salariale care nu fuseseră incluse în bugetul anual sau rectificarea bugetară a acelui ordonator principal de credite, plăți impuse pe calea hotărârilor judecătorești.
Pe de altă parte, conform art. 19 din Legea nr.500/2002 Ministerul Economiei și Finanțelor are printre atribuțiile sale și pe acelea de: a pregăti proiectele legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție; de a aproba clasificațiile bugetare și modificările acestora, de a analiza propunerile de buget; de a asigura monitorizarea execuției bugetare; de a bloca sau de a reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite etc.
Ordonatorii de credite repartizează creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare potrivit art. 21 din aceeași lege și au o serie de responsabilități prevăzute de art. 22.
De asemenea, legea mai stabilește că proiectele legilor bugetare se elaborează de Guvern prin Ministerul Finanțelor Publice (art.28 din Legea nr.500/2002). Chiar dacă aceste proiecte au la bază și propunerile de cheltuieli ale ordonatorilor principali de credite puterea de decizie o are conform legii Ministerul Finanțelor Publice, care poate să cuprindă sau nu în proiectul legii bugetului cheltuielile propuse de ordonatorii principali de credite. De asemenea doar acesta are posibilitatea de a propune rectificarea bugetară pentru repartizarea unor fonduri suplimentare pentru punerea în executare a dispozițiilor hotărârilor judecătorești.
Recurentul nu a fost obligat pentru a plăti el drepturile salariale unor persoane angajate la instituții subordonate altui ordonator de credite (în speță Ministerul Internelor și Reformei Administrative), ci a fost obligat să asigure aceste sume în conformitate cu atribuțiile ce-i revin conform Legii privind finanțele publice, să le vireze pârâților pentru a se putea achita drepturile bănești cuvenite reclamantului.
Ministerul Internelor și Reformei Administrative nu poate cere direct rectificarea bugetului său și alocarea unor fonduri suplimentare, aceasta trebuie să se realizeze prin intermediul Ministerului Finanțelor Publice.
Pentru aceasta s-a admis acțiunea și în contradictoriu cu recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru ca pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să cuprindă în proiectul legii de buget sau în propunerea de rectificare și aceste sume pentru ordonatorul principal de credite Ministerul Internelor și Reformei Administrative.
Pe fondul cauzei, instanța de recurs constată că hotărârea și motivarea primei instanțe sunt corecte și lămuritoare referitor la admiterea acțiunii reclamantului privind plata primei de concediu și a sporului de fidelitate: întrucât reclamanții intimați sunt polițiști în cadrul Inspectoratului Poliției Județului B, iar art.37 alin.2 din nr.OG38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor prevede că la plecarea în concediu de odihnă polițistul primește o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, este neîndoielnic faptul că acestora li se cuvine prima de concediu. De asemenea, art.6 din nr.OG38/2003 prevede că polițiștilor li se acordă spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pentru activitatea desfășurată în sectorul de ordine publică, apărare națională și siguranță națională în calitate de militar, polițist, funcționar public și personal contractual, în condițiile stabilite prin ordin al Ministrului de Interne.
Așa cum corect a reținut instanța de fond, aceste drepturi au fost suspendate prin suspendarea actelor normative care le-au consacrat, suspendare intervenită prin legile bugetului de stat din perioada 2001 - 2006 pentru prima de concediu, respectiv pentru întregul an 2005 pentru sporul de fidelitate care a fost suspendat prin art.2 alin.1 din nr.OUG118/2004. Cu toate acestea, dreptul la prima de vacanță nu a fost desființat, textul de lege care a consacrat acest drept nefiind abrogat între timp, ci doar a fost suspendat exercițiul acestuia. Prin ea însăși, suspendarea nu înlătură existența dreptului, ci amână pentru un timp exercițiul acestuia, determinând concluzia că acel drept ar naște o obligație lipsită de conținut. Această concluzie nu poate fi, însă, primită, deoarece un drept prevăzut de un act normativ cu putere de lege nu poate deveni o obligație lipsită de conținut. Existența acestui drept patrimonial este recunoscută, dreptul recunoscut neputând fi vidat de substanța sa, întrucât ar fi golit de conținut, de valoare practică, de o manieră contrară literei și spiritului constituțional, în special dispozițiilor art.41 alin.2 din Constituția revizuită. Mai mult, prevederea legală care consacră, care recunoaște dreptul la prima de vacanță nu a fost abrogată, așadar dreptul a existat și există în continuare, în măsura în care o normă juridică de forță juridică egală cu aceea care l-a consacrat nu va abroga explicit norma juridică inițială.
Referitor la prescripția dreptului la acțiune al reclamantei, dar și la recunoașterea dreptului în sine de a i se plăti prima de concediu, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat în spețe similare, prin Decizia nr. XXIII/12.12.2005, Decizia nr. XII din 05.02.2007 și Decizia nr. LXXVII din 5 noiembrie 2007, că, fiind vorba despre un drept afectat de termene legale suspensive prescripția extinctivă a dreptului la acțiune al beneficiarilor dreptului la prima de vacanță a fost întreruptă.
De altfel, prin Ordonanța de Urgență nr.146 din 19 decembrie 2007, Guvernul României a optat pentru plata din oficiu a primelor de concediu (numite și prime de vacanță) în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative de salarizare, în perioada 2001 - 2006, legiuitorul recunoscând astfel existența dreptului funcționarilor la primele de vacanță, respectiv legitimitatea și temeinicia categoriilor de cereri prin care se solicită plata acestor prime, precum și împrejurarea întreruperii cursului prescripției extinctive pe perioada suspendării acestor drepturi bănești. Un raționament identic operează cu privire la sporul de fidelitate, care trebuie acordat și plătit efectiv reclamantului, pentru perioada în care a fost suspendat și, desigur, numai pentru perioada pentru care nu a fost plătit, anume anul 2005, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond.
3. Un alt motiv de recurs vizează dispoziția instanței de fond, de plată către intimatul reclamant a sumelor actualizate cu rata inflației aferentă la scadență.
În această privință, Curtea reține următoarele: actualizarea cu indicele de inflație a sumelor datorate, corect acordată de prima instanță, reprezintă un mijloc de reparare a prejudiciului efectiv suferit. cu indicele de inflație contribuie la păstrarea valorii reale a obligației bănești, potrivit dispozițiilor art.1082 Cod civil.
Curtea reține că în mod corect a interpretat prima instanță dispozițiile legale și a soluționat acțiunea introdusă de reclamant.
Pentru considerentele arătate, Curtea în baza art. 312 alin.1 Cod procedura civilă raportat la prevederile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă și art. 304 indice 1 Cod procedură civilă urmează să respingă recursul declarat de pârâtul - chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor și să mențină sentința civilă atacată cu completarea motivării din prezenta decizie.
Pentru aceste motive,
În numele Legii
ECIDE:
Respinge recursul declarat de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B împotriva sentinței civile nr.254/CA/02.04.2008 a Tribunalului Brașov - secția comercială și de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 30.05.2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - - -
GREFIER,
Red./25.06.2008
Dact./27.06.2008
- 2 exemplare -
Jud fond -
-
Președinte:Marcela ComșaJudecători:Marcela Comșa, Georgeta Bejinaru Mihoc, Silviu
