Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 4311/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 4311
Ședința publică de la 27 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Daniela Vijloi
JUDECĂTOR 2: Costinel Moțîrlichie
JUDECĂTOR 3: Gabriela Carneluti
Grefier - -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul PRIMARUL COMUNEI - împotriva sentinței nr. 1310 din 27 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit recurentul pârât PRIMARUL COMUNEI -, intimații reclamanți, -, intimatul pârât CONSILIUL LOCAL - și intimații intervenienți, G,.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează că recursul a fost declarat în termen legal și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, iar recurentul pârât a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform dispozițiilor art.242 alin.2 Cod proc. civ.
Curtea a apreciat cauza în stare de soluționare și a trecut la deliberări.
CURTEA
Asupra cauzei de față:
Prin sentința nr. 1310 din 27 aprilie 2009, Tribunalul Gorja respins ca neîntemeiată cererea reclamanților privind acordarea sporurilor solicitate prin acțiunea introductivă.
A admis în parte acțiunea reclamanților, și în contradictoriu cu pârâții Primarul Comunei - și Consiliul Local - privind acordarea suplimentului postului și treptei de salarizare, așa cum a fost precizată.
A admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins cererea cu acest obiect pentru perioada 1.01.2004 - 1.02.2006, ca fiind prescrisă.
A obligat pârâtele să acorde reclamanților suplimentul postului în procent de 25% din salariul de încadrare și suplimentul treptei de salarizare în procent de 25 % din salariul de încadrare, în funcție de data angajării fiecărui reclamant, datorate pentru perioada 2.02.2006 - 27.04.2009 - data pronunțării sentinței, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data plății efective.
A respins cererea reclamanților având acest obiect pentru viitor.
A admis, în parte, cererea de intervenție principală formulată de către intervenienții în nume propriu -, -, și, în contradictoriu cu pârâtele Primarul Comunei - și Consiliul Local - privind acordarea suplimentului postului și treptei de salarizare, așa cum a fost precizată.
A admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins ca prescrisă cererea intevenienților pentru perioada 1.01.2004 - 1.02.2006.
A admis, în parte, cererea și a obligat pârâții să acorde intervenienților suplimentul postului în procent de 25% și suplimentul treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de încadrare, în funcție de data angajării fiecărui intervenient, datorate pentru perioada 2.02.2006 - 27.04.2009, data pronunțării sentinței, ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data plății efective.
A respins cererea având acest obiect pentru viitor.
A respins cererea intervenientului G privind acordarea indemnizației de conducere și aluat act de renunțarea acestuia la judecarea cererii de intervenție privind acordarea suplimentului postului și celui corespunzător treptei de salarizare.
La pronunțarea acestei sentințe, instanța de fond a reținut că reclamanții au calitatea de funcționari publici, astfel că dreptul comun în materie îl reprezintă Legea 188/1999 și nu Codul Muncii, întrucât funcționarul public are raporturi de serviciu conform instituției de drept public și nu are raporturi de muncă conform instituției de dreptul muncii, ce se stabilesc ca urmare a încheierii unui contract individual de muncă între salariat și angajator.
În conformitate cu dispozițiile art. 31 din aceeași lege, pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu care se compune din salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare, prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.
În ceea ce privește adaosul salarial corespunzător sporurilor solicitate, acestea nu sunt datorate de către pârâți în măsura în care actul normativ care reglementează drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici nu a prevăzut acordarea acestor sporuri, cu atât mai mult cu cât în art. 117 din Legea 188/1999 se menționează că prevederile acestei legi se completează cu prevederile legislației muncii în măsura în care dispozițiile respective nu contravin legislației specifice funcției.
Întrucât funcționarii publici nu își desfășoară activitatea în temeiul unui contract de muncă, aceștia nu au posibilitatea negocierii sporurilor și altor drepturi cu angajatorul, ei aflându-se în raport de serviciu rezultat dintr-un act administrativ de numire în funcție, legiuitorul substituind sistemul de salarizare și acordare atât a sporurilor, cât și a altor drepturi ce se cuvin acestora.
Neexistând o reglementare specială în ceea ce privește acordarea acestor sporuri, (cu excepția celor două suplimente) precum și a tichetelor de masă, se constată că există o lipsă a dreptului vătămat și nu se poate invoca încălcarea principiului egalității de șanse întrucât funcționarul public este o instituție a dreptului public, iar salariatul este o instituție a dreptului muncii, și pe cale de consecință, celui dintâi i se aplică normele speciale cuprinse în Constituție, în Legea 188/1999, în alte reglementări de drept administrativ, și doar în completare normele de drept al muncii, numai în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice.
În art. 2 alin 2 din Legea 188/1999 se stabilește faptul că funcționarul public este persoană numită în condițiile legii într-o funcție publică, prezenta lege reglementând raporturile juridice dintre funcționarii publici și stat, stabilindu-se în art. 31 faptul că pentru activitatea desfășurată are dreptul la un salariu, beneficiind de prime și alte drepturi, în condițiile legii, precizându-se că salarizarea acestora se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici. Astfel că, instanța de judecată nu se poate substitui legiuitorului în cazul salarizării funcționarului public sau părților în cazul negocierii în condițiile Codului Muncii, întrucât s-ar încălca principiile constituționale ce reglementează separația puterilor în stat cât și drepturile fundamentale ale omului în general și dreptul la muncă în special.
Raporturile de serviciu ale funcționarilor publici se în urma încheierii unui contract de drept public, în cazul căruia libertatea contractuală a părților este în mare parte suplinită de către legiuitor, și nu a unui contract individual de muncă, în accepțiunea Codului Muncii.
Atribuțiile și responsabilitățile funcționarilor publici nu pot fi negociate în mod individual, deoarece ele sunt stabilite de lege sau regulamente aprobate, salariile fiind fixate de lege și se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare, pre grade și trepte profesionale, în raport cu funcția deținută, nivelul studiilor, vechimea în specialitate, la care se adaugă indemnizațiile, majorările, sporurile și premiile prevăzute de legislația specifică funcției publice.
S-a apreciat că nu se poate reține că ar exista un tratament diferențiat, deoarece Curtea Constituțională a statuat prin mai multe decizii de admitere, referitoare la excepția de neconstituționalitate a diferitelor prevederi din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, că " Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art.1 alin.4 din Constituție, precum și prevederile art.61 alin.1 în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării."
Legea nr.188/1999 constituie dreptul comun pentru toate categoriile de funcționari public, iar Codul Muncii este aplicabil prioritar raporturilor juridice de muncă întemeiate pe un contract individual de muncă.
Deși similar cu regimul salariaților, regimul juridic de drept comun aplicabil funcționarilor publici prezintă numeroase particularități, cea mai importantă derivând din actul de investire într-o anumită funcție publică.
Din această perspectivă, deși în cazul funcționarului public există un acord de voințe întrucât numirea unei persoane în calitatea de funcționar public se realizează numai cu consimțământul său, nu ne aflăm în prezența unui contract individual de muncă, în accepțiunea Codului Muncii, ci a unui contract de drept public sau de drept administrativ, astfel cum a fost defini în doctrină, în cazul căruia libertatea contractuală a părților este în cea mai mare parte, așa cum s-a menționat mai sus, suplinită de legiuitor, nefiind posibilă negocierea individuală și liberul arbitru al pârâtei, în acordarea sau neacordarea acestor sporuri.
S-a apreciat că sporurile solicitate se pot atribui doar personalului contractual care desfășoară activități în condițiile și criteriile ce impun acordarea acestor sporuri, iar reclamanta nu face parte din acest personal.
Întreaga legislație referitoare la salarizarea funcționarilor publici din perioada solicitată, nu a prevăzut acordarea acestor sporuri, prin norme imperative sau dispozitive, astfel că instanța nu poate acorda o suplimentare de drepturi nereglementate de legiuitor și nu se poate încălca principiul "ubi lex non distinguit, nec nos", acolo unde legea nu distinge, nici noi n-avem voie să distingem, întrucât printr-o astfel de interpretare se încalcă principiul enunțat de Curtea Constituționale în decizia menționată mai sus.
Raportat la aspectele menționate mai sus, instanța de fond a apreciat că nu poate fi reținută poziția pârâtei, întrucât în primul rând nu se poate substitui legiuitorului în cazul salarizării funcționarului public, această poziție putând fi acceptată doar în cazul personalului contractual ce se găsesc în raporturi de muncă cu aceasta și căruia i se aplică în mod direct legislația muncii. De altfel, această din urmă categorie de personal are dreptul de a primi aceste sporuri, beneficii ce nu reprezintă un drept, ci o vocație, ce se poate realiza doar în condițiile în care sunt prevăzute în buget sume cu această destinație și acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă sau prin contractul individual de muncă.
Existența fondurilor salariale necesare acordării acestor sporuri nu este suficientă, deoarece sporul de confidențialitate și de mobilitate se acordă în condițiile stabilite prin contractele colective de muncă, în urma negocierii dintre angajatori și organizațiile sindicale, astfel că pârâta nu are poziția angajatorului care are capacitatea financiară de a suporta costurile și acordarea lor nu este lăsată la aprecierea sa, cu atât mai mult cu cât nu are competența de a solicita alocarea și virarea fondurilor bugetare necesare in acest scop.
Toate aceste dispoziții legale au prevăzut salarizarea acestei categorii de personal până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, fără să instituie obligația acordării tichetelor de masă cu atât mai mult cu cât Legea nr. 142/1998 care reprezintă cadrul general de acordare a acestui drept și, în consecință, dreptul comun privind acordarea tichetelor de masă, are norme cu caracter dispozitiv și nu cu caracter imperativ, stabilindu-se atât condițiile de acordare a acestui drept cât și criteriile și clauzele concrete privind acordarea alocației individuale de hrană, iar pentru autoritățile și instituțiile publice toate aceste aspecte urmează să fie prevăzute prin legea bugetului de stat, lege ce se aprobă anual și în care nu a fost prevăzute până la data pronunțării hotărârii de față.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia 14/18.02.2008, a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că acordarea tichetelor de masă reprezintă o vocație și nu un drept, ce se poate realiza doar în condițiile în care sunt prevăzute în buget sume cu această destinație, iar pentru personalul contractual acordarea acestora fiind condiționată de negocierea prin contractele colective de muncă.
În titlul II din Codul Muncii se definește contractul individual de muncă care este contractul în temeiul căruia o persoană fizică denumită salariat se obligă să presteze muncă pentru și sub autoritatea unui angajator care poate fi persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu, acest contract, conform art.16, încheindu-se în baza consimțământului părților, prin negociere, astfel că în afara clauzelor esențiale prevăzute la art. 17 între părți pot fi negociate și cuprinse în contractul individual de muncă și alte clauze specifice.
Ca atare, funcționarii publici nu își desfășoară activitatea în temeiul unui contract de muncă,ei aflându-se în raporturi de serviciu rezultate din actul administrativ denumire în funcție, astfel încât nu au calitatea de salariați în sensul dreptului muncii și ceea ce particularizează raportul de muncă al funcției publice este faptul că funcționarii publici este purtător al puterii publice.
Statutul juridic al fiecărei categorii de personal este configurat de normele legale referitoare la încheierea, executarea, suspendarea și încetarea raportului juridic de muncă în care se află respectiva categorie, astfel că nerespectarea acestora ar atrage nulitatea absolută a tuturor clauzelor raportului juridic de muncă care nu sunt stabilite cu respectarea legislației specifice fiecărei categorii de personal.
De asemenea, începând cu data de 31.12.2008 se interzice acordarea tichetelor de masă de către instituțiile publice, conform dispozițiilor art.8 din OUG nr.223/2008, iar în bugetul pârâtei nu au fost prevăzute sume pentru acordarea acestora, ceea ce ar determina încălcarea dispozițiilor art.1 alin.2 din legea nr.142/1998.
Raportat la principiul "speciala generalibus derogant", reclamanții nu au invocat faptul că li s-ar aplica în mod prioritar raporturilor de serviciu Legea nr. 138/1999 și OUG 63/2003, având în vedere faptul că sporul de dispozitiv nu a fost prevăzut tuturor funcționarilor publici ci doar personalului civil cuprins în statele de organizare conform art. 15 din Legea nr. 138/1999 și art. 16 din OUG nr. 63/2003, în sensul că personalul MAI se compune din funcționari publici, polițiști - funcționari publici cu statut special, cadre militare în activitate, personal contractual, precum și militari, jandarmi și polițiști de frontiera angajați pe baza de contract.
Conform art.47 din legea nr.138/1999: "Personalul civil din ministerele și instituțiile centrale prevăzute la art. 1 beneficiază de drepturile salariale reglementate în legislația aplicabilă în sectorul bugetar și de unele drepturi salariale prevăzute în prezenta lege."
În articolul 49 din aceeași lege se arată că:" Personalul civil din ministerele și instituțiile centrale prevăzute la art. 47, care desfășoară activități în condiții similare cu cele ale cadrelor militare, beneficiază de primele, sporurile și indemnizațiile acordate acestora, potrivit prevederilor aplicabile cadrelor militare în activitate."
De asemenea, în art.50 se precizează că:"Pensionarii militari și civili angajați în unități din sectoarele de apărare naționala, ordine publica și siguranța naționala sau în funcții cu atribuții în acest domeniu, din cadrul instituțiilor publice, beneficiază de sporul de vechime pentru vechimea totală în munca, precum și de celelalte drepturi prevăzute de lege."
În art.51 se menționează că:" Funcțiile specifice pentru personalul civil din structurile de apărare naționala, ordine publica și siguranța naționala sunt prevăzute în anexa nr. 6.5
În ceea ce privește sporul de dispozitiv în procent de 25% aplicat la salariul de bază, nu este un spor expres prevăzut printr-un act normativ care reglementează sistemul de salarizare al funcționarilor publici.
În consecință, sporul de dispozitiv se poate acorda doar personalului care desfășoară activități în condițiile și criteriile ce impun acordarea acestor sporuri, iar reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii acestor cerințe legale, nedepunând înscrisuri doveditoare care să ateste și să justifice acordarea acestui spor.
Pentru aceleași argumente de fapt și de drept ce se circumscriu nedovedirii prin nici un fel de probe administrate, tribunalul va respinge și cererile pentru acordarea sporului pentru condiții vătămătoare și indemnizația de 15% precum și cererea de intervenție principală așa cum a fost precizată, formulată de intervenientul G privind acordarea indemnizației de conducere în procent de 45 % începând cu 01.01.2005 și în continuare, sume actualizate cu indicele de inflație, având în vedere că există disponibilități financiare la nivelul bugetului local, pârâții putând ordonanța la plată sumele solicitate cu acest titlu și pentru care prin întâmpinarea depusă la dosar au fost de acord cu efectuarea plăților, ne mai impunându-se instituirea acestei obligații prin hotărâre judecătorească.
Cu privire la capătul de cerere privind acordarea sumelor reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, ambele în procent de 25% din salariul de bază, tribunalul a reținut că reclamanții și intervenienții în nume propriu sunt funcționari publici ai pârâtei și drepturile solicitate au fost inițial reglementate prin Legea nr. 188/1999 în art. 29 al.1 lit. c și d, cu 1 ianuarie 2007 în temeiul art. I pct. 30 și art. XIII din Legea nr. 251/2006. art. 29 lit. d devenind "suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
În forma actuală, republicată a Legii nr. 188/1999, art. 29 devenit art. 31, pentru activitatea desfășurată salariații publici având dreptul la un salariu care se compune din salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul gradului, fără ca cele din lit. c și d să fie cuantificate.
Conform art. 44 din OUG 92/2004, aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 188 R, cu modificările ulterioare a fost suspendată și în baza art. 48 din OG 2/2006, începând cu 23 ianuarie 2006, s-a suspendat aplicarea acelorași dispoziții până la 31 dec. 2006.
Având în vedere prevederile textului enunțat - art. 29 al. 1 lit. c și d (în prezent art.31) din Legea nr. 188/1999 funcționarii publici au dreptul să primească prin efectul legii suplimentul postului și cel al gradului, chiar dacă prin ordonanțe de urgențe acordarea dreptului a fost suspendată temporar. Dreptul subzistă deci și după încetarea suspendării devine actual, partea fiind repusă în dreptul respectiv cu efect retroactiv.
Obligativitatea plății, după încetarea suspendării rezultă și din principul general constituțional prevăzut în art. 1 al. 5 din Constituție conform căruia în România respectarea Constituției, a supremației legilor este obligatorie întrucât în ipoteza contrarie drepturile bănești ar rămâne o simplă ficțiune și aceasta ar echivala înlăturării lor, ori în speță drepturile fac parte din categoria celor reglementate în privința muncii și protecției sociale, conform art. 41 din Constituție, ele fiind suspendate și nu înlăturate.
Pe de altă parte, drepturile prev. în art. 29 din Legea nr. 188/1999 trebuie să fie acordate reclamanților întrucât legea produce efecte de la data publicării ei în Monitorul Oficial și până la abrogare, printr-un act normativ cu putere identică.
Conform art. 64 din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, suspendarea are durată determinată, iar la expirarea duratei de suspendare dispoziția afectată reintră de drept în vigoare.
S-a reținut că prin OG 6 din 24 ianuarie 2007 s-au reglementat drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar al Legii de salarizare și altor drepturi ale funcționarilor publici, suplimentul postului și cel corespunzător treptei de salarizare făcând parte din noțiunea de sporuri (art. 31 al.1 din Legea nr. 188/1999, )
Dispozițiile acestui act normativ (OG 6/2007) nu au abrogat Legea nr. 188/1999, făcându-se mențiune în cuprinsul art. 48 că ordonanța se completează cu Legea nr. 188/1999.
Tribunalul a concluzionat că drepturile solicitate de reclamanți și intervenienții în nume propriu sunt componente ale salariului de bază al funcționarului public și refuzul plății acestora încalcă disp. art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, suspendarea succesivă a plății lor privându-i pe funcționarii publici de drepturile licite și legitime dobândite prin efectul legii.
La pronunțarea prezentei sentinței s-a avt în vedere și poziția procesuală a pârâtei, care a depus întâmpinare prin care a învederat că este de acord cu acțiunea reclamanților și intervenienților în nume propriu.
În raport de data sesizării instanței cu cererea dedusă judecății, respectiv 2.02.2009, tribunalul a constatat că reclamanții au solicitat acordarea drepturilor bănești în expresia celor două suplimente începând cu 01.01.2004, ori aceste drepturi au caracter patrimonial.
Din oficiu, instanța în conformitate cu art. 137 Cod pr. civilă a invocat în ședința publică din 27 aprilie 2009 excepția prescripției dreptului la acțiune, raportat la dispozițiile imperative ale art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958.
Potrivit art. 1 ce se coroborează cu textele de lege enunțate, dreptul la acțiune având un caracter patrimonial, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege de trei ani, calculat de la data nașterii dreptului la acțiune.
Cum creanța reclamanților și intervenienților în nume propriu a devenit exigibilă în fiecare lună în momentul efectuării plății, iar reclamanții au investit instanța cu soluționarea prezentei cereri la 2.02.2009, se constată din oficiu că a intervenit prescripția cu privire la drepturile bănești aferente perioadei 01.01.2004 - 1.02.2006, acestea fiind solicitat așadar după împlinirea termenului de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
În ceea ce privește stabilirea procentului, instanța a avut în vedere faptul că legiuitorul a stabilit aceste două suplimente ca fiind cuvenite conform dispozițiilor Legii nr. 161/2003 care a modificat art. 31 din Legea nr. 188/1999, astfel că în favoarea reclamantei s-a născut legitimă privind dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporuri pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Nu se pune în discuție încălcarea sau crearea unor norme cu putere de lege, ci recunoașterea drepturilor reglementate în forma expusă, în condițiile în care până în prezent, legiuitorul nu a făcut posibilă cuantificarea acestor două suplimente ca părți componente ale salariului reclamantei. Se apreciază că a nu determina și implicit a nu soluționa cererea în condițiile în care a fost formulată, echivalează cu încălcarea dreptului de acces la justiție și la un proces echitabil, raportat la faptul că orice persoană are dreptul de accede la o instanță, drept care include și obținerea unei hotărâri judecătorești ce poate fi pusă în executare întrucât ultima etapă și cea mai importantă a unui proces îl reprezintă executarea hotărârii judecătorești.
Faptul că reclamanții și intervenienții în nume propriu nu au putut beneficia de drepturile prevăzute de legiuitor, acest aspect relevă că unica bază de reținut este acordarea acestor suplimente în procentul solicitat prin cererea de chemare în judecată, pentru acordarea unei satisfacții echitabile.
De altfel, drepturile prevăzute prin art.31 din Legea nr.118/1999 sunt drepturi patrimoniale, reclamanții și intervenienții în nume propriu având o speranță legitimă, întărită și de dispozițiile art.31 alin.4 din aceeași lege în care este menționat că salariul funcționarilor publice se face conform dispozițiilor legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare al acestora, iar după cinci ani nu a fost elaborată o astfel de lege (rămânând doar la nivel de proiect ce nu a fost promovat), care ar fi determinat punerea în aplicare cu o claritate și o coerență rezonabile, pentru a se evita pe cât posibil insecuritatea juridică și incertitudinea subiectelor de drept, în cazul de față al funcționarilor publici.
Prevederile art.3 din codul civil arată că judecătorul care va refuza să judece pentru că legea nu prevedea sau că este neîndestulătore este susceptibil de denegare de dreptate, așa încât judecătorul nu va putea respinge acțiunea pe motiv că dreptul consacrat într-o lege nu a căpătat o reglementare suficient de clară, respectiv cuantificarea acestora în procent sau sumă fixă.
Neprevederea în continuare a modalității de calcul a acestor drepturi recunoscute și garantate nu poate înlătura existența lui pentru că s-ar contraveni disp.art.53 din Constituție privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu există, pentru care exercițiului lui fie a fost suspendat, fie nu a fost cuantificat, iar nu înlăturat.
a contrario, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularul drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculat de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege, conform principiului securității juridice.
Referitor la cererea pentru acordarea drepturilor pentru viitor, instanța a apreciat-o ca neîntemeiată, întrucât creanța nu este certă lichidă și exigibilă, acordarea sumelor depinzând de păstrarea calității de funcționar public de către reclamanți și intervenienții în nume propriu și de evoluția cadrului legislativ în materia salarizării acestora.
Împotriva sentinței Tribunalului Gorja declarat recurs pârâtul PRIMARUL COMUNEI -, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivele de recurs s-a susținut că hotărârea instanței de fond încalcă prevederile art.174 alin.4 din Constituție potrivit căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor arătând că prin Decizia Curții Constituționale nr.185/12.02.2009 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. III din Legea nr.251/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr.188/1999.
S-a arătat că procentul celor două suplimente nu a fost stabilit nici prin Legea nr.188/1999 și nici prin acte normative subsecvente, astfel încât orice cuantificare a acestora este arbitrară. Eventuala cuantificare de către instanță, în raport de diverse criterii, reprezintă o nesocotire a Deciziei Curții Constituționale nr.820/3.07.2008.
Examinând recursul formulat de pârâți, Curtea îl găsește fondat, așa cum se va arăta în continuare.
Reclamanții și intervenienții au calitatea de funcționari publici, fiind salarizați în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamanți și intervenienți în petitul cererii lor fiind arbitrar și fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamanții și intervenienții sunt în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr.820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art.1, 2 (alin.3 ) și art.27 alin.1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea reclamanților și intervenienților privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamanți și intervenienți nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de APEL CRAIOVA în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, se apreciază că reclamanții și intervenienții nu au făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâților.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în baza art. 312 alin.1, va admite recursul formulat de pârâtul Primarul Comunei - și va modifica sentința în sensul că va respinge acțiunea și cererea de intervenție.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul PRIMARUL COMUNEI - împotriva sentinței nr. 1310 din 27 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr-.
Modifică sentința în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanții, -, și cererea de intervenție în nume propriu formulată de intervenienții, G,.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 27 Octombrie 2009
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red. jud. -
Tehn. 2ex/06 2009
Jud. fond
Președinte:Daniela VijloiJudecători:Daniela Vijloi, Costinel Moțîrlichie, Gabriela Carneluti
