Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 4762/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 4762
Ședința publică de la 16 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Robert Emanoil Condurat
JUDECĂTOR 2: Costinel Moțîrlichie
JUDECĂTOR 3: Alina
Grefier
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta
împotriva sentinței nr.566 din 23 septembrie 2009, pronunțată de Tribunalului O l t, în dosar nr-.
La apelul nominal au lipsit recurenta reclamantă
și intimata pârâtă PRIMĂRIA.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care s-a trecut l-a solutionarea cauzei.
CURTEA:
Asupra recursului de față:
Prin sentința nr.566 din 23 septembrie 2009, Tribunalul Olta respins acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâta PRIMĂRIA.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin art. 31 din legea nr. 188/1999 se reglementează salarizarea funcționarilor publici cu precizarea că aceasta se face conform prevederilor legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Până în prezent nu a fost adoptată o asemenea lege și anual prin ordonanțe ale Guvernului au fost reglementate drepturile salariale și alte drepturi ale acestei categorii profesionale, respectiv OUG nr. 92/2004, OG nr. 2/2006 și OG nr. 6/2007.
In cadrul acestor acte normative au fost enumerate sporurile, premiile, primele și alte drepturi de natură salarială ce se acordă funcționarilor publici precum și cuantumul acestora prin stabilirea unui procent din salariul de bază. Procentul celor două suplimente salariale nu a fost stabilit prin nici o lege, astfel încât orice cuantificare a acestora este arbitrară.
Pentru a fi posibilă cuantificarea celor două suplimente menționate în lege, ca părți componente ale salariului funcționarului public, este necesar legiferarea, respectiv emiterea unor dispoziții date în aplicarea și în executarea art. 31 alin. 1 lit. c și d din legea nr. 188/1999 R, atribuție ce revine fie legiuitorului printr-un act normativ cu forță juridică de lege, fie Guvernului prin adoptarea unei hotărâri date în executarea prevederilor cuprinse în această lege.
În condițiile în care modalitatea de calculare a suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare nu are reglementare legală, acordarea acestor drepturi într-un cuantum arbitrar încalcă și dispozițiile deciziei Curții Constituționale nr. 820/3 iulie 2008, cât și competența instanței de judecată, care nu se poate substitui puterii legislative.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Reclamanta a arătat în motivele de recurs că instanța de fond a interpretat eronat actul dedus judecății și a pronunțată o sentință cu aplicarea greșită a legii.
A susținut recurenta că drepturile solicitate au fost prevăzute expres în art.31 din Legea 188/1999 iar prima instanță i-a respins în mod neîntemeiat cererea de chemare în judecată motivat de faptul că nu ar fi fost adoptată o lege care să reglementeze drepturile salariale.
Recurenta a arătat că a avut loc o încălcare prevederilor art.1 din Protocolul Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Examinând recursul formulat, Curtea îl găsește nefondat, așa cum se va arăta în continuare.
Reclamanta are calitatea de funcționar public, fiind salarizat în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamantă în petitul cererii lor fiind fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamanta este în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr.820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art.1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea reclamantei privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamantă nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de APEL CRAIOVA în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, se apreciază că reclamanta nu a făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în baza art. 312 alin.1, va respinge recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta împotriva sentinței nr.566 din 23 septembrie 2009, pronunțată de Tribunalului O l t, în dosar nr-,in contradictoriu cu intimata Primaria.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 16 2009
Președinte, - - - | Judecător, - - | Judecător, - |
Grefier, |
red.jud.-
tehnored.2 ex.
23 2009
jud.fond
Președinte:Robert Emanoil ConduratJudecători:Robert Emanoil Condurat, Costinel Moțîrlichie, Alina
