Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 480/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA COMERCIALĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
Decizie nr. 480/
Ședința publică din 12 mai 2009
Completul compus din:
- - Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursului promovat de reclamanții, G, împotriva sentinței civile nr. 190 din 3 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică s-a prezentat pârâta-intimată Agenția județeană pentru ocuparea forței de muncă H, prin director executiv, cu delegația depusă la dosar, lipsă fiind restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a expus referatul asupra cauzei de către grefier, constatându-se că recursul este declarat în termenul procedural și timbrat legal, cu taxă judiciară de timbru în cuantum de câte 19,5 lei și timbre judiciare în valoare de 8 lei. De asemenea, se constată că pârâta intimată a depus întâmpinare.
Reprezentantul intimatei declară că nu are cereri de formulat, împrejurare de care instanța ia act, închide procedura probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul intimatei solicită respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică pentru motivele expuse detaliat în întâmpinare.
CURTEA,
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr.190 din 3 februarie 2009 Tribunalului Harghitas -a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 1 aprilie 2004 - 1 decembrie 2005, invocată de instanță din oficiu, și s-a respins acțiunea reclamanților formulată în contradictoriu cu pârâta H, în considerentele hotărârii atacate fiind reținute următoarele:
S-a constatat că pentru drepturile salariale solicitate pentru perioada invocată, termenul de prescripție a fost împlinit, întrucât reclamanții aveau dreptul să solicite drepturile salariale pe o perioadă de 3 ani retroactiv de la data nașterii dreptului la acțiune.
Cu privire la fondul cauzei, s-a reținut că reclamanții sunt funcționari publici, salarizarea acestora fiind reglementată de art.31 din Legea nr.188/1999, republicată, însă în ceea ce privește suplimentul postului și suplimentul treptei, cuantumul acestor sporuri nu a fost prevăzut de lege.
S-a mai arătat că, deși aplicarea acestor dispoziții a fost suspendată succesiv, la 1 ianuarie 2007 această suspendare a încetat, dar, fără a nega dreptul reclamanților la plata acestor suplimente, instanța a apreciat că nu este în măsură să determine întinderea acestor drepturi, deoarece s-ar substitui celorlalte puteri legislative, ceea ce ar încălca principiul separației puterilor în stat prevăzut de art.1 alin.4 din Constituție. In acest sens a fost invocată Decizia nr.820/2008 a Curții Constituționale, care a statuat lipsa competenței instanțelor judecătorești de a înlocui acte normative cu norme create pe cale judiciară.
Impotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, criticând hotărârea atacată ca nelegală prin prisma dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă, susținând, în esență, că, odată cu încetarea suspendării acordării acestor drepturi, respectiv în ianuarie 2007, reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea acestora și că în mod nelegal au fost înlăturate dispozițiile privind drepturile acestora, invocând în acest sens dispozițiile art.37 din nr.OG6/2007. Au mai arătat că, în aceeași ordine de idei, în raport de art.1 din Protocolul 1 adițional la. aceștia nu pot fi privați de aceste drepturi circumscrise noțiunii de "bun" în înțelesul protocolului.
Prin întâmpinare, pârâta Has olicitat respingerea recursului, arătând că în mod just s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și că reclamanții au beneficiat de drepturile conferite prin dispozițiile art.31 din Legea nr.188/1999, în măsura în care s-au prevăzut în legea bugetului de stat.
Examinând hotărârea atacată prin prisma acestor considerente, precum și din oficiu, potrivit art.3041Cod procedură civilă, curtea constată următoarele:
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța apreciază că în mod corect aceasta a fost admisă, dat fiind faptul că, într-adevăr, reclamanții puteau solicita drepturile inclusiv în justiție chiar în timpul în care aplicarea dispozițiilor ce vizau aceste drepturi au fost suspendate, pentru că dreptul acestora la acțiune s-a născut odată cu instituirea drepturilor de către legiuitor prin actele normative în materie.
Nu se contestă faptul că reclamanții au calitatea de funcționari publici și că în ceea ce privește salarizarea lor, li se aplică prevederile Legii nr. 188/1999, republicată și dispoziții cuprinse în acte normative speciale. De asemenea, este adevărat că art. 31 alin. 1 lit. " c și d" din Legea nr. 188/1999 prevede suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, dar, acordarea lor nu este posibilă din cauză că acestea nu sunt cuantificate fiind astfel imposibilă calcularea lor pentru a putea fi considerate ca părți componente ale salariului funcționarilor publici. lor prin dispoziții date în aplicarea legii, este atributul puterii legiuitoare, iar în situația dată, aceea a existenței unui drept virtual, dacă s-ar dispune acordarea acestora într-un cuantum stabilit de instanță după diverse criterii, s-ar nesocoti dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 820/2008. De asemenea, în condițiile date nu poate fi obligat nici angajatorul la plata unor sume de bani care este practic imposibil de calculat și în plus, a dispune prin hotărâre acordarea pur și simplu a unor drepturi virtuale, necuantificate prin lege, ar însemna să se pronunțe o hotărâre ce nu poate fi efectiv executată, din motive ce nu pot fi imputate instanței și nici măcar angajatorul. Aceste aspecte au fost avute în vedere și la adoptarea unei soluții de principiu de către Înalta Curte de Casație și Justiție, știut fiind că reglarea divergențelor de jurisprudență este apanajul jurisdicției supreme.
În contextul celor arătate, solicitarea reclamanților, de a li se plăti retroactiv și pentru viitor drepturi salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în calitatea lor de funcționari publici, este neîntemeiată, astfel că, văzând și prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța va respinge recursul reclamanților, urmând a păstra ca legală și temeinică hotărârea atacată, întrucât nu au fost identificate motive care să atragă reformarea acesteia, ca urmare a examinării și din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de, G, toți cu domiciliul ales în M C,-, județul H, împotriva sentinței nr.190 din 3 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
IREVOCABILA.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12 mai 2009.
PRESEDINTE, JUDECĂTOR 1: Nemenționat
-
GREFIER,
pt., fiind în concediu,
semnează prim grefier
Red./Tehnored.
Jud.fond:
2 ex.
24.06.2009
OPINIE SEPARATA
că ar fi fost oportună invocarea, din oficiu, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici raportat la art. 41 paragraf 1, art. 44 paragraf 2, art. 46 paragraf 1 și art. 53 din Constituție, în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. 2 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.
În acest sens, relev următoarele argumente:
Acțiunea formulată în cauză privește dispozițiile art. 31 alin. 1 lit. c) (denumit suplimentul postului) și lit. d) (denumit de același legiuitor ca fiind suplimentul corespunzător treptei de salarizare) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarului public. De menționat că, integral, art. 31 alin. 1 are următoarea formulare (importantă în ecuația excepției de neconstituționalitate a celor două litere c și d din același articol): " (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
Aliniatul 3 al aceluiași articol prevede textual că "Salarizarea funcționarilor publici se face în continuare în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici".
Esențial de precizat, în acest context, este faptul că legiuitorul, deși și-a asumat obligația de a adoptalegea privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, încă prin modificările și completările aduse de art. XIII din Legea nr. 161/2003, nici până azi nu a stabilit acest sistem unitar de salarizare care să cuprindă cele patru componente ale salariului amintite de art. 31 (fostul art. 29 din Legea nr. 188/1999 în prima formă republicată).
În schimb, legiuitorul a apelat la un apelativ, respectiv la acte normative anuale prin care a fost prevăzut acest sistem de salarizare (în orice caz, sistemul nu era în acest complex de acte normative anuale unul unitar) pentru funcționarii publici.
Astfel, pentru anii 2003 - 2008 inclusiv, au fost adoptate astfel de acte normative, după cum urmează:
Ordonanța de urgență 123/2003, adoptată de Legea 164/2004, cuprindea un capitol dedicat exclusivreglementării privind salarizarea funcționarilor publici(capitolul II din acest act normativ), cu referire la salariul de bază, la premii, sporuri și alte drepturi. Din lectura acestui act normativ, se observă că niciuna din secțiunile pe componentele salariului funcționarilor publici nu a avut în vedere cele două suplimente de la lit. c și d ale art. 29 alin. 1 (actualul art. 31 alin. 1 din Legea nr. 188/1999). Oricum, prin Legea nr. 164/2004, intrată în vigoare la data de 22 mai 2004, art. 29 alin. 1 (actualul art. 31 alin. 1) a fost suspendat în întregime prin punctul 7 al articolului 1 din Legea 164/2004, suspendarea privind doar anul 2004, deși, evident, era absurd să fie suspendat tocmai salariul de bază (lit. a) și sporul de vechime (lit. b), componente salariale care au fost aplicate de ordonatorii de credite, mai puțin celelalte două componente. Oricum, însăși Curtea Constituțională prin Decizia nr. 185/12.02.2009 a constatat, în mod corect, că pentru toate cele patru componente ale salariului, art. 29 alin. 1 (actualul art. 31 alin. 1) a fost în vigoare în perioada 01.01.2004 - 22.05.2004, inclusiv, deci, în ce privește componentele salariale de la lit. c și d;
II. Prin Ordonanța de Urgență nr. 92/2004 (adoptată cu anumite modificări și completări fără legătură cu prezenta cauză de Legea 76/2005), privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pe anul 2005, legiuitorul a specificat clar că acest act normativ este unul temporar, în sensul în care el privește drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici doar pentru anul 2005 (art. 1). Art. 44 din acest act normativ reia dispozițiile de suspendare ale aceluiași articol 29 alin. 1 (în întregime) pentru anul 2005. De specificat că dincolo de suspendarea propriu - zisă a aplicării componentelor salariale prevăzute de lit. c și d ale art. 29 alin. 1 (actualul art. 31 alin. 1), nici de această dată legiuitorul nu a concretizat aceste drepturi, prin prevederea modului de aplicare ca și a cuantumului concret a celor două componente salariale;
III. Prin Ordonanța Guvernului 2/2006, aprobată prin Legea 417/2006 (fără modificări și completări în ce privește cele două drepturi salariale relevante în speța de față), se prevede, iarăși, că actul normativ este unul temporar, doar pentru anul 2006 (art. 1 alin. 1), dar și că acest act normativ prevede sistemul de salarizare al funcționarilor publici, constând în salariul de bază, sporurile, premiile, stimulentele și alte drepturi (aliniatul 2 al art. 1). Capitolul II din OG2/2006 concretizează, ca și dispoziții concrete a ipotezei consacrate de aliniatul 2 al art. 1, pe fiecare componentă salarială modul de aplicare (cuantum, calcul fix sau procentual etc.), însă, din nou, ca și în cazul OUG92/2004, legiuitorul nu prevede dispoziția, ca și componentă a oricărei norme juridice, a ipotezei consacrate de art. 29 alin. 1 lit. c și d din Legea 188/1999 în prima ei formă republicată (actualul art. 31 alin. 1). Este adevărat că prin art. 48 al OG2/2006 se suspendă cele două drepturi prevăzute de lit. c și d până la 31.12.2006. În orice caz, din nou Curtea Constituțională observă în mod just că în perioada 01.01.2006 - 23.01.2006 cele două drepturi prevăzute de lit. c și d ale art. 29 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 în prima formă republicată erau aplicabile (actualul art. 31 alin.1), având în vedere data intrării în vigoare a OG2/2006;
IV. Ordonanța 6/2007 (adoptată de Legea 232/2007, cu modificări și completări ce nu au relevanță în cauză; de asemenea, a mai fost modificată de OG9/2008, fără miză în ce privește drepturile obiect al prezentei cauze), numită cu emfazăprivind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, reflectă chiar în denumirea infrastructurii textului normativ că, și de această dată, legiuitorul nu a înțeles să adopte legea unitară de salarizare, așa cum singur s-a obligat prin Legea 161/2003, ci a apelat la un substitut, la un surogat printr-un act normativ temporar, cu aplicabilitate doar până la adoptarea legii unitare de salarizare a funcționarilor publici (art. 1 alin. 1), lege care nici până la data soluționării prezentului recurs nu a fost adoptată. La fel, sistemul de salarizare este văzut în componentele sale, respectiv salariul de bază, sporuri, premii și alte drepturi, însă legiuitorul a adăugat și suplimentele, fără să le numească care sunt acelea (aliniatul 2 al art. 1). Cu toate că, pentru prima dată în actele normative temporale, anuale, legiuitorul consacră (de fapt reia) ipoteza normei juridice în ce privește suplimentele (în cazul de față, cele două suplimente prevăzute de art. 31 alin. 1 lit. c și d, ca și componente ale salariului funcționarului public), totuși, inexplicabil și neconstituțional, în opinia instanței, legiuitorul în capitolul II al OG6/2007 nu prevede dispoziția normei, adică nu concretizează ipoteza drepturilor prevăzute de lit. c și d ale art. 31 alin. 1, în sensul aplicării acesteia prin prevederea pozitivă a cuantumului, modului de calcul (fix sau procentual ori altă modalitate de calcul) etc. a celor două suplimente, obiect al cauzei de față, deși celelalte componente salariale beneficiază de dispoziția normei, cum ar fi salariul de bază, sporul de vechime, premii și alte drepturi. Mai mult, așa cum iarăși corect observă Curtea Constituțională în Decizia 185/2009, acest act normativ temporar nici nu suspendă cele două drepturi prevăzute de lit. c și d ale art. 31 alin. 1 din Legea 188/1999 rep. așa cum au făcut actele normative temporare anterioare, ceea ce înseamnă că aceste drepturi ar trebui aplicate începând cu 01.01.2007;
O importanță deosebită, în contextul de față, o areDecizia nr. 185/12.02.2009 a Curții Constituționale,decizie al cărui conținut a fost, în parte, arătat anterior. Esențial este că în ce privește aplicabilitatea celor două drepturi, respectiv a celor două componente salariale prevăzute de lit. c și d ale art. 31 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 republicată, Curtea Constituțională însăși recunoaște în considerentele acestei decizii că în diferite perioade, au aplicabilitate drepturile salariale prevăzute de art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea 188/199 rep. după cum urmează: 01.01.2004 - 22.05.2004, 01.01].2006 - 23.01.2006 și 01.01.2007 până la zi;
VI. La data de 13.05.2009, așa cum rezultă din publicarea pe site-ul propriu al Ministerului Public (http://www.mpublic.ro/recursuri/2009_civil/rc_13_05_2009.htm), acesta a sesizat cu recurs în interesul legii Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la hotărâri contradictorii pronunțate de instanțele judecătorești în materia acestor două drepturi salariale, Procurorul General opinând că ar fi corecte acele soluții care au respins astfel de acțiuni, argumentul esențial fiind acela că deși ipoteza normei există, pentru cele două drepturi, la art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea 188/1999 rep. totuși pe argumentul nudum jus (?!) pentru faptul că legiuitorul nu a prevăzut dispoziția normei, adică cuantumul concret al drepturilor, modul de calcul determinat sau determinabil, soluțiile instanțelor de acordare a sporurilor ar încălca principiul separației puterilor în stat, prevăzut de art. 1 paragraf 4 din Constituție, în sensul în care s-ar substitui legiuitorului în măsura în care acesta din urmă nu a înțeles să prevadă dispozitivul normei celor două drepturi, adică să le concretizeze.
Concluzii preliminare:
a) Deși legiuitorul s-a obligat, conform Legii nr. 161/2003, să adopte legea unitară de salarizare a funcționarilor publici, totuși până la data soluționării prezentului recurs acesta nu și-a respectat propria obligație legislativă, apelând, în schimb, la legi anuale de salarizare;
b) Până la 31.12.2006 inclusiv, legiuitorul a suspendat cele două drepturi prevăzute de art. 31 alin. 1 lit. c și d (art. 29 alin. 1 lit. c și d în prima formă republicată a Legii 188/1999). Cu toate acestea, chiar și în acest interval de timp, așa cum corect a stabilit însăși Curtea Constituțională prin Decizia 185/2009, aceste drepturi au fost aplicabile în perioadele 01.01.2004 - 22.05.2004, respectiv 01.01.2006 - 23.01.2006;
c) Începând cu 01.10.2007 drepturile în cauză nu au mai fost suspendate, astfel că, potrivit aceleiași Decizii 185/2009 a Curții Constituționale, aceste drepturi sunt aplicabile;
d) Ipoteza normei este prevăzută la art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea 188/1999 rep. însă dispoziția normei, adică modul de aplicare concret a ipotezei prin prevederea cuantumului bănesc, a modului de calcul, legiuitorul nu a prevăzut-o ca și în cazul celorlalte două componente salariale ale art. 31 alin. 1 lit. a și b (salariul de bază și sporul de vechime) prin actele normative anuale;
e) Deși Curtea Constituțională a prevăzut că aceste drepturi bănești, componente ale salariului, consacrate prin ipoteza normei la art. 31 alin. 1 lit. c și d, sunt aplicabile (pe două perioade în 2004 și 2006, și de la 01.10.2007 până la zi), instanțele judecătorești au o practică neunitară, cu cel puțin 4 tipuri de soluții, astfel cum a reflectat și Procurorul General în recursul în interesul legii promovat la data de 13.05.2009. Sigur, până la data la care urmează să se pronunțe Înalta Curte de Casație și Justiție asupra recursului în interesul legii, decizia urmând a avea forță obligatorie pentru viitor de la data publicării în Monitorul oficial al României, instanțelor ordinare le revine obligația (dificilă) de a se pronunța asupra stării de drept și de fapt amintite mai sus.
Așa cum s-a precizat mai sus, instanțelor ordinare le revine obligația de a se pronunța asupra unor astfel de cauze, cu respectarea principiului esențial al funcționării justiției (ceea ce, de fapt, îi și dă atributul deindependență)de a nu denega de dreptate pe cel care se adresează justiției. În acest sens, Curtea Constituțională în chestiunea specifică, dedusă judecării prezentei cauze, a precizat just și corect prinDecizia 185/12.02.2009că cele două drepturi bănești, componente ale salariului funcționarului public, respectiv cele prevăzute de lit. c și d ale art. 31 din Legea 188/199 rep.sunt aplicabilepe perioada 01.01.2004 - 22.05.2004, 01.01.2006 - 23.01.2006, 01.01.2007 până inclusiv la data la care a fost sesizată Curtea Constituțională prin prezenta excepție.
În același timp, instanțele ordinare sunt obligate să nu interfereze cu alte puteri constituite în stat, respectând astfel dispozițiile art. 1 paragraf 4 din Constituția României, respectiv de a nu legifera, în cazul de față, în sensul de a nu prevedea eledispoziția normativă, adică aplicareaipotezei normativea celor două drepturi bănești prin prevederea cuantumului și a modului de calcul a acestui cuantum. De altfel, ar fi și absurd ca instanțe diferite, pe lângă excesul de putere pe care l-ar realiza, să prevadă cuantumuri diferite și moduri de calcul diferite (cum din păcate s-a întâmplat în practică) pentru aceeași categorie profesională, respectiv a funcționarilor publici.
De amintit, în acest context al excepției de neconstituționalitate invocate din oficiu, este faptul că teoria generală a dreptului prevede, printre clasificările normelor juridice, că după gradul de precizie normele se împart îndeterminateșirelativ determinate, distincția fiind făcută întrenormele de trimitereși celeîn alb(a se vedea,Teoria generală a dreptului,Ed., 2000, pp. 198 - 199). primele norme, respectivnormele de trimitere,pentru că aliniatul 3 al art. 31 din Legea nr. 188/1999 rep. prevede că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, astfel că ipoteza normei se află la art. 31 alin. lit. c și d, care prevăd drepturile bănești, iar dispoziția normei urma să fie prevăzută într-un alt act normativ, lucru pe deplin posibil potrivit art. 37 din 24/2000 rep. privind tehnica legislativă. De altfel, așa cum s-a precizat mai sus, legiuitorul a prevăzut concret dispoziția normei de la literele a și b ale art. 31 alin. 1 în actele normative succesive temporare precizate anterior.
Cu alte cuvinte, în cazul de față există ipoteza normei, prin precizarea componentelor salariale la art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 rep. există și referirea pe care legiuitorul o face la aliniatul 3 al aceluiași text normativ, însă, din rațiuni pe care instanța ordinară nu le poate cenzura, legiuitorul nu a prevăzut dispoziția normei (cuantumul salarial, modul de calcul etc.) ipotezei normei și nici trimiterea pe care legiuitorul să o fi făcut în actele normative temporare (cu excepția actelor normative prin care au fost suspendate ipoteza normei, însă nici aceste acte nu prevăd dispoziția normei).
În această situație, în care nefiresc și în afara oricărei logici juridice norma juridică este ruptă, în care practic această normă, deși prevăzută ca ipoteză, nu poate fi aplicată în mod concret nici de instanța ordinară care este sesizată cu acțiuni în justiție privind aceste drepturi bănești, în opinia mea, rămasă minoritară,art. 31 alin. 1 lit. c și d, precum și aliniatul 3 al art. 31 din Legea 188/1999 rep.în raport cu raționamentele de mai sus, sunt neconstituționale în măsura în care legiuitorul nu a prevăzut în același act normativ, respectiv Legea 188/1999 rep. sau într-un alt act normativ dispoziția normativă, respectiv aplicarea concretă a ipotezei normei prin prevederea cuantumului și a modului de calcul ale acestor drepturi bănești, din perspectiva următoarelor texte constituționale (cu precizarea, încă odată, că instanța ordinară, în această opinie, ce sesizează cu excepția de neconstituționalitate Curtea Constituțională, nu poate să încalce principiul esențial al independenței justiției, respectiv cel legat de a nu "denega dreptatea", deci de a nu refuza să judece o cauză pe motiv că nu există dispoziție legală):
apreciez căeste încălcat art. 21 paragraf 1 din Constituție, care prevede că"orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereslor sale legitime"în sensul în care dacă ar avea în vedere ca posibilă soluție, cum de altfel s-a și întâmplat în practica judiciară, respingerea acțiunii pe motiv că legiuitorul nu a prevăzut dispoziția normei, respectiv cuantumul drepturilor bănești și modul lor de calcul, atunci accesul la justiție, datorită tocmai acestei denegări de dreptate, ar fi unul iluzoriu și golit de conținut;
II. apreciez căeste încălcat art. 41 paragraf 2 din Constituția României. Acest text constituțional prevede că salariații au dreptul la măsuri de protecție socială, măsuri care privesc, printre altele, și prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale. Or, se recunoaște de legiuitor, implicit, prin ipoteza normei de la lit. c și daa rt. 31 din Legea nr. 188/1999 rep. că funcționarii publici își prestează munca în condiții deosebite sau speciale, iar măsura de protecție socială se concretizează în cele două suplimente, componente ale salarizării, măsuri de natură să compenseze efortul suplimentar depus în munca specifică prestată. Însă, prin lipsa dispozitivului acestei norme juridice, deci lipsa cuantumului concret și a modului de calcul al acestuia pentru fiecare drept în parte, firesc că măsura de protecție socială nu este îndeplinită, deși ea este asumată ca atare prin ipoteza normei la art. 31 alin. 1 lit. c și d, precum și la aliniatul 3 al aceluiași articol, acesta din urmă precizând că legea unitară de salarizare va prevedea dispozitivul normei;
III. apreciez căeste încălcat art. 44 paragraf 1 din Constituția României,care prevede că dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garante, conținutul și limitele acestor drepturi urmând a fi stabilite de lege. Or, tocmai legiuitorul a încălcat, prin neîndeplinirea obligației sale pozitive de a consacra alături de ipoteza normei și dispoziția acesteia, norma constituțională. Efectual este evident acela că prin neîndeplinirea obligației pozitive a fost încălcat dreptul constituțional la proprietate a reclamantei în cauza de față;
IV. apreciez căau fost încălcate paragrafele 1 și ale art. 53 din Constituția României.Așa cum s-a precizat mai sus, obligația pozitivă a statului este aceea de a adopta normele juridice în așa fel încât ele să poată fi aplicate, motiv pentru care structura normei trebuie să conțină elementele esențiale, respectiv ipoteza și dispoziția normei. Prin faptul că statul nu a prevăzut dispoziția, respectiv nu a prevăzut cuantumul și nici modul de calcul al drepturilor salariale consacrate în ipoteza normei din art. 31 alin. 1 lit. c și d, Legea 188/1999 rep. legiuitorul a procedat la restrângerea exercițiului dreptului bănesc recunoscut fără justificarea prevăzută limitativ în paragrafele 1 și 2 ale art. 53 din Constituție, adică fără să justifice în vreun fel dacă există una din situațiile prevăzute de constituant.
Pentru toate aceste motive, consider că instanța de recurs nu poate soluționa recursul, în măsura în care acest recurs se respinge, întrucât ar fi în situația interzisă de art. 3 Cod civil, adică ar fi în măsura în care ar refuza să judece sub cuvânt că nu există normă legală. Din această perspectivă consider că ar fi fost oportună sesizarea Curții Constituționale, conform argumentelor mai sus - arătate.
JUDECATOR -
Red.
Tehnored.
15.07.2009
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
