Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 53/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA NR. 53/CA
Ședința publică din 02.02.2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Gheorghe Aurelia G -
JUDECĂTOR 2: Obreja Manolache Iustinian
JUDECĂTOR 3: Roșculeț
Grefier -
Pe rol fiind judecata cauzei de contencios administrativ și fiscal privind pe recurentul Ministerul Justiției, cu sediul în B,-, sector 5, în contradictoriu cu, recurs împotriva sentinței civile nr. 16/CA/ din 10 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se dă citire referatului cauzei de către grefier, referat din care rezultă că prin registratura instanței s-au depus la dosar adresa nr.574/A/30.01.2009 a Curții de APEL IAȘI și adresa nr. 1831/23.01.2009 a Ministerului Finanțelor Publice - P
Instanța constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
Curtea de Apel,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la nr-, reclamanții, -, au chemat în judecată pe pârâții Tribunalul Iași, Curtea de APEL IAȘI, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând obligarea pârâților la plata drepturilor salariale reprezentând diferența dintre salariul prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție și cel prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentelor economico-financiare și administrative ale celorlalte instanțe pentru perioada 01.11.2004-01.11.2007, actualizate cu rata inflației la data plății efective, respectiv pentru perioada 01.08.2005-01.11.2007 pentru, -, respectiv pentru perioada 10.07.2007-01.11.2007 pentru, obligarea pârâților să plătească reclamanților drepturile salariale precizate mai sus și pentru viitor, până la elaborarea unui sistem nediscriminatoriu de salarizare a funcționarilor publici și obligarea de a include în bugetul de stat sumele datorate.
În motivarea cererii de chemare în judecată reclamanții au arătat că, în fapt, sunt funcționari publici în cadrul departamentelor economico - financiare și administrative ale Curții de APEL IAȘI.
Potrivit art. 125 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Înalta Curte de Casație și Justiție, curțile de apel, tribunalele au în structură câte un departament economico-financiar și administrativ, condus de un manager economic.
Recrutarea și atribuțiile managerului economic, indiferent dacă funcționează la Înalta Curte de Casație și Justiție B ori la celelalte instanțe, sunt reglementate unitar în articolele 126 - 128 ale Legii nr. 304/2004.
De asemenea, și ceilalți funcționari publici din cadrul departamentelor economico - financiare și administrative sunt recrutați și au aceleași atribuții, indiferent dacă funcționează la Înalta Curte de Casație și Justiție ori curți de apel ( art. 126 alin 4, art. 130 alin 2).
Au arătat reclamanții că, deși își desfășoară activitatea în cadrul unor departamente cu atribuții similare (indiferent de gradul de jurisdicție al instanței, activitatea departamentului economico - administrativ are același conținut), reclamanții beneficiază de o salarizare diferită, discriminatorie, față de cea prevăzută pentru aceeași categorie de personal, dar care funcționează la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Astfel, începând cu data de 01 noiembrie 2004, salarizarea funcționarilor publici din cadrul departamentului economico - financiar și administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost stabilită în Anexa 1 Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2004 privind unele măsuri în domeniul funcției publice, în timp ce funcționarii publici din cadrul departamentelor celorlalte instanțe au fost salarizate conform Anexei 3.
Ulterior, aceeași situație discriminatorie, prin înscrierea unei categorii în Anexa 1 și a celeilalte în Anexa 3 s-a perpetuat, conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 92/2004, privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, Ordonanței Guvernului nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, Ordonanței Guvernului nr. 6/2007 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2007.
Reclamanții au mai arătat că, spre deosebire de activitatea judecătorului, structurată în funcție de competența materială a instanței, activitatea lor nu cunoaște astfel de diferențieri, toate departamentele economico - financiare și administrative îndeplinind aceleași atribuții prevăzute unitar în art. 127, 130 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 (oricând un funcționar public de la oricare instanță judecătorească s-ar putea transfera într-un post similar la Înalta Curte de Casație și Justiție, fără a i se solicita mai multe condiții de îndeplinit decât cele pe care deja le îndeplinea).
Reclamanții au susținut că, deși au fost recrutați și au aceleiași atribuții ca și personalul analog al Înaltei Curți de Casație și Justiție, beneficiază de un salariu evident mai scăzut.
Potrivit art. 6 alin 2 din Codul muncii (raportat la art. 1 alin. 2), pentru toți salariații se garantează retribuție egală pentru muncă și pregătire profesională egală.
Prin aplicarea acestui criteriu discriminatoriu de salarizare, se încalcă flagrant art. 20 din Constituția României, art. 6 alin. 2 din Codul muncii, art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și o serie întreagă de norme comunitare în materia raporturilor de muncă și drepturilor salariale (Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, Carta social europeană revizuită).
Relevantă în speța de față și obligatorie pentru instanța de judecată națională (art. 46 din Convenției Europene a Drepturilor Omului este practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie). Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, legat de art. 14 privind interzicerea discriminării, a apreciat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage și compatibile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Instanța europeană a decis în mod constant că pentru ca o asemenea încălcare să se producă trebuie stabilit ca persoane plasate în situații analoage sau comparabile în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă (, 18 februarie, Fredin c/, parag. 60, 23 iunie 1993, Hoffman c/, parag. 31, 28 septembrie 1995 Scalambrino c/Italie, 22 octombrie 1996 autres c/, parag.75).
În același sens, Curtea Constituțională a României, prin decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69, din 16 martie 1994, stabilit că "un tratament diferențiat nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și autorităților publice". De asemenea, prin decizia nr. 135 din 5 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996, Curtea Constituțională a reținut că "principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite" (decizia nr. 20/2000, Monitorul Oficial al României nr. 72/2000, DH 2000, p. 44).
În aceste condiții, discriminarea fiind constatată și prin Hotărârea nr. 262 din 21 iunie 2007 Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, trebuie înlăturată prin admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
Reclamanții au mai susținut că prin admiterea primului capăt de cerere se repară prejudiciul care le-a fost creat până în prezent (prejudiciul fiind cert și actual), iar prin admiterea celui de-al doilea capăt de cerere se repară prejudiciul care, deși este viitor, este cert că se va produce, fiind susceptibil de evaluare (lunar, fiecare reclamant este prejudiciat cu o sumă certă și determinată).
S-a arătat că, deși plata drepturilor salariale se efectuează de către Ministerul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, prin intermediul Curții de Apel, ordonator secundar, ori al Tribunalului, ordonator terțiar, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice este cel care ordonează acțiunile ce sunt în responsabilitatea sa cu privire la sistemul bugetar.
De asemenea, Ministerul Finanțelor Publice elaborează bugetul de, îl rectifică și alimentează fondurile Ministerului Justiției, fiind astfel justificată calitatea procesuală pasivă a tuturor pârâților, cu precizarea că citarea Consiliului Național de Combaterea Discriminării are loc conform art. 21 alin. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, pentru opozabilitate.
Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare arătând că acțiunea este neîntemeiată și solicitând respingerea acesteia.
În motivarea întâmpinării se arată că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excedează cadrului legal stabilit prin Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare și nu intră în sfera competenței Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Din examinarea cuprinsului Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 rezultă că atribuțiile Consiliului și controlul exercitat de acest organ nu privesc modul de reglementare a unor relații sociale prin lege ori alte acte normative, folosindu-se sintagme cum sunt "exercitarea următoarelor drepturi" - art. 1 alin. 2 "exercitarea drepturilor enunțate 4" - art. 1 alin. 3 "restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege" - art. 2 alin. 1 "comportament discriminatoriu", persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei".
În mod evident, exercitarea unor drepturi se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor. În afara legii, nu se poate vorbi de discriminare, în sensul Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Prin urmare, modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori reglementarea de legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin Ordonanța Guvernului nr. 137/2000.
Interpretarea corectă a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare impune această concluzie.
S-a arătat că Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privește acte sau fapte de discriminare, iar prin hotărârile sale, Consiliul se pronunță asupra unor acte sau fapte, acțiuni ori omisiuni prin care se restrânge exercițiul, în condiții de egalitate, al unor drepturi recunoscute de lege, iar nu asupra unor reglementări cuprinse în legi sau ordonanțe.
În ceea ce privește fondul cauzei, a arătat că existența unor situații analoage sau comparabile trebuie analizată nu doar prin prisma calității de funcționar public (manager economic), ci din punctul de vedere al conținutului concret al atribuțiilor de serviciu, complexității acestora, responsabilităților funcției.
Situațiile deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin aceasta să se încalce principiul egalității, ce nu semnifică uniformitatea.
Consiliul Național de Combatere a Discriminării a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, excepție care a fost respinsă având în vedere că reclamanții au precizat că citarea acestuia are loc conform art. 21 alin 3 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 doar pentru opozabilitate, reclamanții neavând nici un fel de pretenții față de acesta.
Prin sentința civilă nr. 16//10.01.2008, Tribunalul Iașia admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și a respins acțiunea formulată de reclamanții, -, în contradictoriu cu acest pârât ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Tribunalul Iașia admis acțiunea de contencios administrativ și fiscal formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Iași, Curtea de Apel Iași, Ministerul Justiției și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, obligându-i pe primii trei să plătească reclamanților, și drepturile salariale reprezentând diferența dintre salariul prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție și cel prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentelor economico-financiare și administrative ale celorlalte instanțe pentru perioada 01.11.2004-01.11.2007, actualizate cu rata inflației la data plății efective.
Prin aceeași sentință, Tribunalul Iașii -a obligat pe pârâții Tribunalul Iași, Curtea de APEL IAȘI și Ministerul Justiției să plătească reclamantelor și - drepturile salariale reprezentând diferența dintre salariul prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentului economico-financiar și administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție și cel prevăzut pentru funcționarii publici din cadrul departamentelor economico-financiare și administrative ale celorlalte instanțe pentru perioada 01.08.2005-01.11.2007, actualizate cu rata inflației la data plății efective, precum și reclamantei pentru perioada 10.07.2007-01.11.2007, cu actualizare potrivit ratei inflației la data plății efective.
Pârâții au fost obligați să plătească reclamanților și pentru viitor drepturile salariale precizate mai sus, până la elaborarea unui sistem nediscriminatoriu de salarizare a funcționarilor publici.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că stabilirea și acordarea diferitelor drepturi bănești aferente unui raport de muncă sau de serviciu, constituie un atribut exclusiv ce aparține angajatorului. Un raport de drept procesual se poate lega valabil numai între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății, concretizat în drepturi salariale. În speță, calitatea de angajator, respectiv subiect pasiv al raportului obligațional dedus judecății revine doar Tribunalului Iași, Curții de APEL IAȘI și Ministerului Justiției. Ministerul Economiei și Finanțelor nu are obligații directe față de reclamant de plata drepturilor solicitate. Faptul că Ministerul Finanțelor Publice elaborează bugetul de, îl rectifică și alimentează fondurile Ministerului Justiției sunt atribuții prevăzute de lege și nu este în măsură să îi confere acestuia calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că reclamanții au avut în ultimii trei ani introducerii acțiuni calitatea de funcționari publici în cadrul departamentelor economico - financiare și administrative ale Curții de APEL IAȘI, cu excepția lui și - care au dobândit această calitate la data de 01.08.2005 și a lui care a dobândit această calitate la data de 10.07.2007.
Deși aceștia desfășoară activitatea în cadrul unor departamente cu atribuții similare (indiferent de gradul de jurisdicție al instanței, activitatea departamentului economico - administrativ are același conținut), reclamanții beneficiază de o salarizare diferită față de cea prevăzută pentru aceeași categorie de personal, dar care funcționează la Înalta Curte de Casație și Justiție. Potrivit art. 125-128 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, organizarea și funcționarea departamentelor economico - financiare și administrative din cadrul instanțelor judecătorești este uniformă pentru Înalta Curte de Casație și Justiție ca și pentru curți de apel ori tribunale, toate departamentele economico - financiare și administrative îndeplinind aceleiași atribuții prevăzute unitar în art. 127, 130 alin. 2 din Legea nr. 304/2004.
S-a arătat că, deși recrutarea acestora se face în condiții identice, salarizarea este diferită.
Astfel, începând cu data de 01.11.2004, salarizarea funcționarilor publici din cadrul departamentului economico - financiar și administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost stabilită în Anexa 1 Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2004 privind unele măsuri în domeniul funcției publice, în timp ce funcționarii publici din cadrul departamentelor celorlalte instanțe au fost salarizate conform Anexei 3.
Ulterior, aceeași situație diferită, prin înscrierea unei categorii în Anexa 1 și a celeilalte în Anexa 3, s-a perpetuat.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii (raportat la art. 1 alin. 2), pentru toți salariații se garantează retribuție egală pentru muncă și pregătire profesională egală. Textul legal menționat garantează dreptul la un salariu egal, iar statul este obligat să asigure respectarea acestui drept printr-o legislație adecvată, nediscriminatorie.
Tribunalul a reținut, în ceea ce privește susținerile pârâtului Ministerul Justiției în sensul că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excedează cadrului legal stabilit prin Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, că nu pot fi primite deoarece într-un stat de drept este inacceptabil de conceput ca prin legi sau ordonanțe să se încalce principii de drept stabilite prin legi constituționale sau organice ( Codul muncii ) și prin convenții internaționale care au fost ratificate. Modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori reglementarea de legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, discriminarea fiind cu atât mai gravă cu cât ea nu este rezultatul vreunei fapte sau acțiuni, ci a unui text dintr-o lege de o forță juridică inferioară. Faptele de discriminare sunt combătute și interzise și de art. 7 alin. 1 lit. b din Decretul nr. 212/1974 pentru ratificarea Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice.
Instanța a considerat că fără nici o justificare rezonabilă, deși au fost recrutați și au aceleași atribuții ca și personalul analog al Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamanții beneficiază de un salariu mai scăzut, această diferențiere având un caracter inechitabil și discriminatoriu. Prin aplicarea acestui criteriu discriminatoriu de salarizare, se încalcă art. 20 din Constituția României, art. 6 alin. 2 din Codul muncii, art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și normele comunitare în materia raporturilor de muncă și drepturilor salariale (Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, Carta social europeană, revizuită).
Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, legat de art. 14 privind interzicerea discriminării, a apreciat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage și compatibile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Instanța europeană a decis în mod constant că pentru ca o asemenea încălcare să se producă trebuie stabilit ca persoane plasate în situații analoage sau comparabile în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă (, 18 februarie, Fredin c/, parag. 60, 23 iunie 1993, Hoffman c/, parag. 31, 28 septembrie 1995 Scalambrino c/Italie, 22 octombrie 1996 autres c/, parag.75). În același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională a României, prin decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 și decizia nr. 135 din 5 noiembrie 1996.
În aceste condiții, discriminarea fiind constatată și prin Hotărârea nr. 262 din 21 iunie 2007 Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, instanța consideră că acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Iași, Curtea De Apel Iași, Ministerul Justiției este întemeiată și va fi admisă cu consecința reparării prejudiciului creat potrivit art. 2 alin 11 din OG nr. 137/2000 precum și a celorlalte norme arătate mai sus, respectiv atât a prejudiciul care le-a fost creat reclamanților până în acest moment ( prejudiciul fiind cert și actual), cât și a prejudiciul care, deși este viitor, este cert că se va produce, fiind susceptibil de evaluare ( lunar, fiecare reclamant este prejudiciat cu o sumă certă și determinată).
Împotriva sentinței indicate mai sus a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției (Ministerul Justiției și Libertăților ).
În motivarea recursului s-a arătat că sentința tribunalului este nelegală, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 din Codul d e procedură civilă, și a celui de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă.
S-a arătat, în primul rând, că instanța a depășit limitele puterii judecătorești arogându-și atribuții de legiferare prin acordarea unor drepturi neprevăzute de actul normativ în vigoare în materia salarizării funcționarilor publici, Ordonanța Guvernului nr. 60/2007.
S-a mai susținut că nelegală este soluția instanței și din perspectiva pârâților ordonatori de credite la plata pentru viitor a acelorași drepturi salariale, ceea ce înseamnă legiferarea acordării unui drept salarial. A arătat recurentul că instanța nu poate prevedea existența și evoluția acestui drept ulterior, având în vedere posibilitatea încetării sau modificării raporturilor juridice dintre părți, precum și posibilitatea modificării legislației avute în vedere.
În al doilea rând, s-a arătat că existența unei situații comparabile sau analoage trebuia analizată din punctul de vedere al conținutului concret al atribuțiilor de serviciu dat inclusiv de instituția în care funcționarii publici își desfășoară activitatea. Recurentul a invocat o diferențiere a în ceea ce privește felul muncii prestate, în raport de caracterul local sau central al autorității publice, reținând că situațiile deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin aceasta să se încalce principiul egalității, ce nu semnifică uniformitate.
Curtea, examinând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârea atacată, în raport de prevederile legale aplicabile, de criticile recurentului, dar și față de apărările intimaților pârâți și analizând cauza sub toate aspectele, conform art. 304 indice 1 din Codul d e procedură civilă, însă în limitele în care a fost devoluată, constată următoarele:
Potrivit adresei nr. 574/A/30.01.2009 a Curții de APEL IAȘI, reclamanții, -, în perioada 01.11.2004-01.11.2007 au avut calitatea de funcționari publici în cadrul Tribunalului Iași și/sau al Curții de APEL IAȘI.
Începând cu data de 01.11.2004, salarizarea funcționarilor publici din cadrul departamentului economico - financiar și administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost stabilită în Anexa 1 Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2004 privind unele măsuri în domeniul funcției publice, în timp ce funcționarii publici din cadrul departamentelor celorlalte instanțe au fost salarizați conform Anexei 3 aceluiași act normativ.
Ulterior, salarizarea celor două categorii de funcționari publici a continuat să se facă distinct, prin înscrierea unei categorii în Anexa 1 și a celeilalte în Anexa 3, conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 92/2004, privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, Ordonanței Guvernului nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006 și Ordonanței Guvernului nr. 6/2007 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2007.
Aceste prevederi legale nu introduc însă o discriminare între funcționarii publici din cadrul departamentului economico - financiar și administrativ al Înaltei Curți de Casație și Justiție și funcționarii publici din cadrul departamentelor celorlalte instanțe judecătorești, așa cum susțin reclamanții din prezenta cauză.
Împrejurarea că specificul atribuțiilor de ansamblu pe care le au funcționarii publici din cadrul curților de apel și tribunalelor presupune aceeași pregătire de specialitate și experiență, responsabilitate profesională specifică echivalentă, precum și risc identic în exercitarea atribuțiilor de serviciu ca și în cazul funcționarilor publici ce își desfășoară activitatea la Înalta Curte de Casație și Justiție nu constituie un element suficient pentru a se reține că reclamanții s-ar afla într-o situație comparabilă cu cea a personalului din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Instanța consideră că pentru a se putea reține necesitatea unei salarizări unitare este necesar ca cele două categorii profesionale să facă parte din cadrul aceleiași structuri interne administrative a unui organ de stat, ceea ce nu este cazul în prezenta speță deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție alte competențe decât curțile de apel și tribunalele.
Curtea consideră că, în prezenta cauză, diferența de salarizare între cele două categorii de personal este dată de structurarea personalului în funcție de necesitățile realizării competențelor structurii administrative interne a instanțelor din care fac parte. Or, în acest domeniu, al stabilirii competenței și al salarizării funcționarilor publici din cadrul instanțelor judecătorești, statul are un drept larg de apreciere, el fiind cel care, prin organele sale, stabilește atât sfera de competență și ierarhia instanțelor judecătorești, cât și remunerarea activității desfășurate la nivelul fiecărei structuri din cadrul instanțelor judecătorești, un rol esențial avându-l însă locul pe care se află instanța respectivă în ierarhia instanțelor judecătorești.
Pe de altă parte, se constată că în lipsa unui text de lege care să acorde funcționarilor publici din curțile de apel și tribunale o mărire a salariului în condițiile stabilite pentru funcționarii publici din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, a acorda majorarea respectivă pe cale judiciară echivalează cu crearea unor norme de salarizare de către instanța de judecată, ceea ce este inadmisibil.
Față de cele ce preced, Curtea va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților (Ministerul Justiției) împotriva sentinței civile nr. 16//10.01.2008 a Tribunalului Iași, sentință pe care o va modifica în parte, în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamanții, - și în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților (Ministerul Justiției).
Pentru aceste motive,
În numele legii,
Decide:
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților (Ministerul Justiției) împotriva sentinței civile nr. 16//10.01.2008 a Tribunalului Iași, sentință pe care o modifică în parte.
În fond, respinge acțiunea formulată de reclamanții, - și în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților (Ministerul Justiției).
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 02.02.2009.
Președinte judecător judecător
G - --- - -
Grefier
și tehnoredactat:, 2 ex.
Primă instanță: Tribunalul Iași
Judecători:,
Președinte:Gheorghe AureliaJudecători:Gheorghe Aurelia, Obreja Manolache Iustinian, Roșculeț
