Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 93/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECTIA COMERCIALA, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR.93/2008
Sedința publică din data de 17 ianuarie 2008 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Delia Marusciac
JUDECĂTORI: Delia Marusciac, Liviu Ungur Lucia Brehar
- -
GREFIER: - -
S-au luat în examinare recursurile formulate de pârâta CASA NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE B și chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR - prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B, împotriva sentinței civile nr.156 din data de 18.09.2007 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Bistrița N în contradictoriu cu reclamanții-intimați C, -, HG, -, - -, și, având ca obiect refuz acordare drepturi Legea nr. 189/2000.
La apelul nominal, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul formulat de recurenta CASA NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE B este legal timbrat cu 2 lei taxă judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar.
Recursul formulat de chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR - prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B este scutit de plata taxelor de timbru.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că în data de 11.01.2008 s-a înregistrat la dosar din partea reclamanților-intimați întâmpinare.
În data de 16.01.2008 s-a înregistrat la dosar din partea intimatei o cerere, prin care solicită luarea cauzei după ora 10.00 ( fila 73 ).
Curtea, încuviințează cererea înregistrată la dosar și fixează ora 10.30.
Reluând cauza, se prezintă intimata - cu împuternicire de reprezentare în instanță, dată și din partea reclamanților lipsă - și intimata, lipsă fiind celelalte părți.
Părțile prezente arată că nu solicită administrarea de noi probe.
Curtea, apreciază ca fiind suficiente probele administrate pentru justa soluționare a cauzei și nefiind cereri de formulat sau excepții de invocat, acordă cuvântul părților prezente pentru susținerea recursului.
Intimata solicitând respingerea ambelor recursuri ca nefondate, menținerea sentinței civile pronunțată de Tribunalul -N ca fiind temeinic motivată și pe deplin legală, potrivit motivelor arătate prin întâmpinare, fără cheltuieli de judecată.
Intimata achiesează concluziilor puse de colega sa, solicitând respingerea recursurilor și menținerea hotărârii recurate, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr. 156/CA/2007 din 18.09.2007 pronunțată în dosarul nr- de Tribunalului Bistrița Na fost admisă acțiunea reclamanților C, -, HG, -, - -, și împotriva pârâtelor CASA DE ASIGURĂR DE SĂNĂTATE A JUDEȚULUI B-N și CASA NAȚIONALĂ DE SĂNĂTATE B, pârâtele fiind obligate să achite reclamanților sumele cuvenite cu titlu de primă de vacanță pentru anul 2006, așa cum au fost ele menționate în dispozitivul sentinței atacate, sume ce vor fi indexate cu rata inflației până la plata efectivă.
Totodată, prima instanță a admis și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta împotriva MINISTERULUI ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și a fost obligat chematul în garanție să vireze pârâtului fondurile necesare achitării drepturilor bănești cuvenite.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că pârâta are calitate procesuală pasivă având în vedere disp. art. 270 alin. 1 lit. a din Legea nr. 95/2006, care statuează că pârâta are ca primă atribuție gestionarea fondului aprobat prin președintele împreună cu casele de asigurări județene.
De asemenea, prima instanță a apreciat ca nefondată și excepția neîndeplinirii procedurii prealabile prev. de Legea nr. 554/2004 deoarece în speță nu se contestă un act administrativ individual care să poată fi revocat, în sensul disp. art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.
Referitor la fondul cauzei, instanța de fond a constatat că reclamanții sunt funcționari publici în cadrul Casei de Asigurări de Sănătate B-N, iar în conformitate cu art. 33 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, reclamanții au dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Această prevedere legală a fost suspendată în perioada 2001 - 2006, ultima suspendare fiind dispusă prin art. 5 alin. 5 din Legea nr. 379/2005, având ca obiect bugetul de stat pe anul 2006, dreptul la prima de vacanță devenind actual la data de 01.01.2007, când a expirat orice suspendare dispusă anterior.
În consecință, instanța de fond a considerat ca lipsită de efecte suspendarea acordării primei de vacanță și a apreciat ca întemeiată cererea reclamanților, dispunând în consecință.
În privința cererii de chemare în garanție formulată de pârâta împotriva Ministerului Finanțelor Publice, instanța de fond a avut în vedere prev. art. 60 și urm. pr.civ. astfel că a admis-o, iar în conformitate cu disp. art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, acest minister coordonează acțiunile cu privire la sistemul bugetar, dispune măsurile necesare pentru aplicarea politicii fiscale bugetare și aprobă clasificațiile bugetare precum și a modificărilor acestora emițând norme metodologice, precizări și instrucțiuni prin care se stabilesc practicile și procedurile pentru încasarea veniturilor, angajarea, lichidarea și plata cheltuielilor.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recursuri pârâta CASA NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE B și chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI B-
În recursul formulat de chematul în garanție s-a solicitat admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, cerere formulată de pârâtul Casa Națională de Asigurări de Sănătate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, chematul în garanție a arătat că Ministerul Economiei și Finanțelor nu trebuie confundat cu bugetul de stat, rolul acestui minister este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată de art. 21-27 din Legea nr. 72/1996, respectiv dispozițiile Legii nr. 500/2004, în speță Ministerul Internelor și Reformei Administrative, este ordonatorul principal de credite.
Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi obligat la plăți pentru salariații altor instituții sau ministere deoarece atribuții în angajarea și salarizarea reclamanților au ceilalți pârâți, între aceste părți existând raporturi de serviciu.
Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitatea de angajator și, în consecință, nu are nici obligația de a plăti reclamantului drepturile bănești solicitate.
Obiectul cererii de chemare în garanție este obligarea chematului în garanție, Ministerul Economiei și Finanțelor, de a vira fondurile necesare achitării sumelor reprezentând drepturi bănești solicitate de reclamant de la ceilalți pârâți, însă, așa cum este reglementată de art. 60-63 Cod procedură civilă instituția chemării în garanție reprezintă acea formă de participare a terților la activitatea judiciară care conferă uneia dintre părți posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar avea obligație de garanție sau de despăgubire în ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul, deci această instituție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau de despăgubire care nu există în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor.
Între Ministerul Economiei și Finanțelor și ceilalți pârâți nu există nici o obligație de garanție pentru eventualele sume ce ar trebui să le plătească aceștia într-un raport de muncă izvorând din contractul de muncă: atât cât și Casa de Asigurări de Sănătate B-N sunt ordonatori principali de credite, iar conform Legii finanțelor publice, creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetului de stat anual nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite.
În recursul declarat, în termenul legal, de pârâta CASA NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE PUBLICĂ s-a solicitat respingerea hotărârii atacate și a acțiunii formulată de către reclamanți ca fiind netemeinică și nefondată.
Totodată, pârâta a mai invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive în conformitate cu prev. art. 266 și 267 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în sănătate, arătând că este instituție publică autonomă, iar casele de asigurări sunt instituții cu personalitate juridică, cu bugete proprii în subordinea
Pârâta a mai invocat și excepția neîndeplinirii procedurii prealabile prev. de Legea nr. 554/2004, susținând că a respectat disp. art. 1 alin. 1 din actul normativ invocat, iar potrivit art. 7 alin. 1 din legea contenciosului administrativ cu modificările și completările ulterioare, cel care se consideră vătămat într-un drept al său se va adresa în termen de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ autorității emitente, reclamanții neîndeplinind această procedură.
Pe fondul cauzei pârâta a arătat că a respectat prevederile actelor normative în vigoare, respectiv prev. art. 34 alin 2 din Legea nr. 188/1999, art. 18 din Legea nr. 10/1972 și art. 38 din Legea nr. 53/2003, dreptul reclamanților la prima de concediu nefăcând obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limită, suspendarea fiind dispusă prin acte normative adoptate de autoritățile statului, astfel că aceste prime de vacanță nu au fost acordate deoarece s-a respectat legislația în vigoare.
Față de recursurile formulate în cauză, reclamanții au formulat întâmpinare solicitând respingerea acestora ( 68).
Analizând recursurile formulate din prisma motivelor invocate, Curtea le-a apreciat ca fiind nefondate din următoarele considerente.
în garanție reprezintă mijlocul procesual de satisface a pretențiilor pârâtului, în ipoteza în care este obligat la plată față de reclamant.
Legislația muncii, cu referire la raportul de serviciu al funcționarului public, nu interzice utilizarea instituției chemării în garanție, dimpotrivă, atât art. 82 din Legea nr. 168/1999 cât și art. 117 din Legea nr. 188/1999 prevăd că dispozițiile acelor legi se completează cu reglementările de drept comun civile.
Evident, raportul dintre pârât și chematul în garanție nu este unul de dreptul muncii, ca cel dintre reclamant și pârât, ci unul ce decurge din disp. Legii nr. 500/2002 și ale nr.HG 386/2007.
Astfel, potrivit art. 19 lit. a) din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice:"În domeniul finanțelor publice Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: a) coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție;"iar potrivit art. 3 alin. 1 lit. a) pct. 2 din nr.HG 386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor:
"Art. 3 - (1) În realizarea funcțiilor sale, Ministerul Economiei și Finanțelor are, în principal, următoarele atribuții: în domeniul finanțelor publice:
1
2. elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operand rectificările corespunzătoare;"
Având atribuții exclusive în acest domeniu, chematul în garanție este singurul în măsură să propună și apoi să dispună asupra plăților stabilite în favoarea reclamanților, dobândind astfel calitate procesuală pasivă în cauză.
Apărările întemeiate pe disp. art. 15 alin. 1 și 3 din Legea nr. 500/2002 nu prezintă relevanță.
Sumele stabilite în favoarea reclamanților, deși datorate, nu au fost prevăzute în bugetul pârâta
Nici acțiunea introductivă și nici cererea de chemare în garanție nu pot reprezenta cadrul de analiză în vederea stabilirii răspunderilor pentru neprevederea sumelor în buget. Nu aceasta este obiectul cauzei și deci, în mod evident, analiza cerută de recurent ar excede limitelor investirii instanței.
În mod corect s-a constatat că recurentul fost introdus în cauză prin procedura cererii de chemare în garanție instituită pe prev. art. 60 și urm. pr.civ.
Este greșit raționamentul indus de recurent conform căruia cererea de chemare în garanție nu este admisibilă în litigiile de muncă.
În speță, litigiul de față este generat de nerespectarea și nerecunoașterea unui drept recunoscut de lege în beneficiul reclamantei care este funcționar public.
Pe de altă parte, realizarea dreptului solicitat de reclamant presupune plata din bugetul de stat care este conceput și gestionat de Ministerul Finanțelor Publice, așa cum rezultă din economia dispozițiilor Legii nr. 500/2002 și a nr.HG 208/2005.
Constatând legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțată de către instanța de fond, Curtea urmează a respinge recursul formulat de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin B-
În privința recursului formulat de, Curtea reține următoarele:
Așa cum corect a reținut prima instanță, temeiul legal în baza căruia s-a recunoscut reclamanților dreptul de a beneficia, la plecarea în concediu de odihnă, de o primă de concediu egală cu salariul de bază cuvenit pentru perioada de concediu de odihnă este art. 34 alin. 2 din Legea nr. 188/1999.
Este real că aceste prevederi legale au fost suspendate succesiv prin legile bugetului de stat și legile bugetului asigurărilor sociale de stat, însă prin efectul suspendării nu s-a anulat dreptul ci amânată doar realizarea concretă și efectivă a acestuia.
Dispozițiile art. 53 din Constituția României permit legiuitorului să restrângă prin lege exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți condiționat de existența unor situații expres prevăzute în norma constituțională, pe principiul proporționalității, al necesității într-o societate democratică, al nediscriminării și fără a se aduce atingere exercițiului dreptului ori unor libertăți.
Prin urmare, în cauza de față, prin legile bugetului nu s-a procedat la restrângerea exercițiului dreptului de a beneficia de prima de concediu deoarece pentru a se lua o atare măsură, aceasta ar trebui să fie obiectiv justificată de existența cazurilor exprese și limitativ prevăzute în Constituție, precum și justificarea necesității și proporționalității. Ori, o atare justificare nu a fost oferită, iar afirmația că dreptul nu a putut fi realizat condiționat de lipsa fondurilor necesare nu poate constitui un motiv suficient, pertinent și concret pentru a se refuza posibilitatea conferită de lege reclamanților pentru a-l putea exercita și admite în sens contrar, ar însemna că se golească de sens și conținut tocmai dispoziția legală care-l consacră.
Curtea reține că odată ce legiuitorul a recunoscut un drept funcționarului public pentru exercitarea acestuia și atingerea scopului și finalității urmărite este necesar să se creeze și mecanismele necesare, astfel s-ar ajunge la negarea legii și implicit dacă instanțele judecătorești ar valida un astfel de punct de vedere la negarea justiției, ceea ce este de neadmis.
Pe de altă parte, este de semnalat că potrivit jurisprudenței pertinente a Curții Constituționale, drepturile suplimentare cum ar fi primele, sporurile sau adaosurile prevăzute în diferite acte normative nu constituie drepturi fundamentale concrete de Constituție, iar prev. art. 53 din Constituție nu sunt incidente în privința reglementării lor (a se vedea, spre pildă, decizia nr. 37 din 25 ianuarie 2005 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 230 din 18.03.2005).
Critica privind încălcarea de către prima instanță a actelor normative nu este întemeiată și din alte considerente.
Așa cum rezultă fără echivoc din disp. art. 34 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Așa cum a reținut și prima instanță, dispozițiile legale precizate prin care i s-a recunoscut dreptul funcționarului public la beneficiul primei anuale de concediu au fost succesiv suspendate prin art. 3 alin. 1 din nr.OUG 33/2001 - până la 1 ianuarie 2002, termenul de suspendare fiind apoi succesiv prelungit prin art. 7 alin. 3 din Legea nr. 632/2002 până la 31 decembrie 2003, prin art. 7 alin. 3 din Legea nr. 513/2003, până la 32 decembrie 2004, iar prin art. 7 alin. 3 din Legea nr. 512/2004 până la 31 decembrie 2005.
După această dată, legiuitorul nu a mai adoptat nici un act normativ vizând suspendarea exercițiului dreptului și nici abrogarea ori înlăturarea acestuia.
Ca atare, Curtea reține că suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturat existența pentru anii 2001 - 2005.
Dispozițiile legale precizate prin care s-a dispus suspendarea exercițiului dreptului nu mai pot fi supuse cenzurii pe calea excepției de neconstituționalitate în fața instanței de contencios constituțional deoarece prerogativa acesteia se circumscrie exclusiv dispozițiilor legale în vigoare la data învestirii sale. Or, cum legile de suspendare și-au încetat aplicabilitatea, cenzurarea constituționalității acestora revine exclusiv jurisdicțiilor judiciare care vor decide în fiecare caz în parte.
Pentru examinarea acestei chestiuni, Curtea are în vedere și statuările de principiu ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recursul în interesul legii soluționat prin decizia nr. XXIII din 12.12.2005 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 233 din 15.03.2006) unde s-a examinat posibilitatea acordării primei de concediul pentru magistrați conform art. 411alin. 1 din Legea nr. 50/1996 introdus prin nr.OG 83/2000.
Astfel, în decizia precitată, Înalta Curtea reținut cu valoare de principiu că pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă lanudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat ca nu a existat în perioada în care exercițiul dreptului a fost suspendat, iar nu înlăturat. Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență recunoscută, să fie vidat de substanță sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstrucționați de a se bucura efectiv de acestea.
Față de argumentele mai sus expuse, pe care Curtea de Apel le împărtășește întru-totul, se constată că prima instanță a aplicat și interpretat corect dispozițiile legale pertinente în materia litigiului de față, iar motivul de nelegalitate prev. la art. 304 pct. 9.pr.civ. nu este prezent în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de pârâta CASA NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE și chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B- împotriva sentinței civile nr. 156 din 18.09.2007, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Bistrița N pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 17 ianuarie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
- - - - - - -
Red.
Dact. /2 ex./22.01.2008.
Jud.fond: și.
Președinte:Delia MarusciacJudecători:Delia Marusciac, Liviu Ungur Lucia Brehar
