Persecutați politic - Acordare drepturi. Decizia 2352/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR -
ROMANIA
CURTEA DE APEL
SECȚIA A VIII-A contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
Decizia civilă nr. 2352
SEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA - 2009
CURTEA DIN:
PREȘEDINTE: Ion Eugenia
JUDECĂTOR 2: Petrovici Cristina
JUDECĂTOR 3: Ungureanu Doina
GREFIER: - -
*************
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta - pârâtă DIRECȚIA DE MUNCĂ ȘI PROTECȚIE SOCIALĂ împotriva sentinței civile nr. 653 din data de 11.06.2009 pronunțată de Tribunalul Ialomița in dosarul nr. - in contradictoriu cu intimata - reclamantă.
Dezbaterile in fond și concluziile părților au avut loc in ședința publică din data de 9 noiembrie 2009, fiind consemnate in incheierea de ședință de la acea data, care face parte integrantă di prezenta, cand Curtea, avand nevoie de timp pentru a delibera a amanat pronunțarea pentru astăzi 16 noiembrie 2009, cand a hotarat următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița, sub nr. -, reclamanta a chemat în judecată pe pârâta Direcția de Muncă și Protecție Socială () I solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la emiterea unei hotărâri, prin care să i se acorde drepturile stabilite pentru persoanele cu domiciliu obligatoriu.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, prin cererea nr. 1889/08.05.2009, a solicitat autorității pârâte acordarea drepturilor stabilite de Decretul-lege nr. 118/1990 pentru persoanele cu domiciliu obligatoriu, aferente perioadei de 4 ani și 7 luni (18.06.1951-19.01.1956), în care a fost strămutată din județul T în comuna, raionul S, Regiunea B, unde i s- stabilit domiciliu obligatoriu, însă cererea i-a fost respinsă, pe motiv că Hotărârea nr. 128/13.09.1990 emisă de Comisia de aplicare Decretului-lege nr. 118/1990 I nu poate fi revocată.
Reclamanta precizat că prin Hotărârea nr. 128/13.09.1990 i s- stabilit numai indemnizația de strămutat, iar în conformitate cu OUG nr. 214/1999 i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, cu mențiunea expresă art. 3 lit. c), care, în opinia legiuitorului, înseamnă domiciliu obligatoriu și lit. d) înseamnă strămutarea în altă localitate.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe disp. Decretului-lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999, cu modificările și completările ulterioare.
Prin întâmpinarea formulată la data de 02.06.2009, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, invocând, în esență, următoarele:
Reclamanta pretinde emiterea unei noi hotărâri pentru acordarea drepturilor conferite de art. 1 alin. 1 lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, deși s- stabilit calitatea de beneficiară a prevederilor art. 1 alin. 1 lit. d) și e) din Decretul-lege nr. 118/1990 pentru care primește, lunar de la Casa Județeană de Pensii I, indemnizația prevăzută de acest act normativ, conform Hotărârii nr. 128/13.10.1990.
Reclamanta tinde, în fapt, la revizuire drepturilor, operațiune cu un evident caracter retroactiv și nepermis față de Deciziile nr. 55/2000 și nr. 56/2000 pronunțate de Curtea Constituțională, prin care s- dispus că hotărârile de stabilire drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, emise anterior datei de 31.07.1997, sunt acte administrative cu caracter jurisdicțional care nu mai pot fi revocate.
Direcția de Muncă și Protecție Socială nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu emis hotărârile fostei Comisii, acestea fiind pronunțate de fosta Comisie independentă de aplicare prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990, pentru care nu este succesoare în drepturi.
Un solicitant nu poate primi indemnizații atât pentru alin. 1 lit. d) cât și pentru alin. 1 lit. e) din Decretul-lege nr. 118/1990, întrucât strămutarea unei persoane pe motive politice include automat și domiciliu obligatoriu.
În acest sens este voința legiuitorului care, prin art. 3 alin. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, a acordat indemnizație dublă persoanelor strămutate față de cele care s-au aflat numai cu domiciliu obligatoriu.
Casa Județeană de Pensii I are competența legală de pune în plată drepturile conferite de Hotărârea nr. 128/13.10.1990, prin care reclamantei i s-a recunoscut calitatea de beneficiară prevederilor art. 1 alin. 1 lit. d) și e) din Decretul-lege nr. 118/1990.
Pe baza probei cu înscrisuri administrată în cauză, Tribunalul Ialomița pronunțat Sentința civilă nr. 653/F/11 iunie 2009, prin care dispus admiterea cererii și obligarea pârâtei să emită hotărâre prin care să acorde reclamantei și drepturile stabilite pentru persoanele cu domiciliu obligatoriu, conform art. 3 alin. 2 rap. la art. 1 alin. 1 lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990.
Pentru hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Din Decizia de pensionare nr. 44260/18.03.1991 rezultă că reclamanta este beneficiara indemnizației prevăzută de art. 3 alin. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, reținându-se calitatea acesteia de persoană strămutată, în perioada 18 iunie 1951-19 ianuarie 1956.
Obiectul cererii de chemare în judecată nu se referă la drepturile stabilite prin decizia de pensionare,ci la emiterea unei hotărâri pentru a i se stabili drepturile decurgând din calitatea de persoană cu domiciliul obligatoriu, astfel că susținerile referitoare la incidența în cauză dispozițiilor Deciziilor nr. 55 și 56 din 2009 pronunțate de Curtea Constituțională nu sunt fondate.
Din adresa nr. 87715/06.08.1990, eliberată de Ministerul d Interne - Filiala Arhivelor Statului I și din Hotărârea nr. 128/13.09.1990 Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 din județul rezultă că reclamanta a avut restricție domiciliară în comuna, sat, în perioada 18 iunie 1951-19.01.1956, situație necontestată de pârâtă.
Potrivit art. 1 alin. 1 lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, constituie vechime în muncă timpul cât persoană, după 6 martie 1945, pe motive politice, a avut domiciliu obligatoriu, iar potrivit lit. e) perioada cât persoană fost strămutată,
Art. 3 al aceluiași act normativ stabilește în mod diferențiat cuantumul celor două indemnizații lunare pentru fiecare dintre situațiile stabilite la art. 1 alin. 1 lit. d) și e).
Esențial în interpretarea acestor două articole este faptul că situațiile sunt prevăzute distinct și limitativ la art. 1 fără a se face mențiunea că situațiile prevăzute la lit. d) și e) se exclud reciproc.
În aceste condiții, tribunalul apreciat că pârâta făcut o interpretare greșită a disp. art. 1 alin. 1 lit. d) și e) și art. 3 din Decretul-lege nr. 118/1990, prejudiciind reclamanta de un drept acordat de lege, care a fost emisă în vederea acoperirii prejudiciului suferit ca urmare constatării calității de persoană cu domiciliul obligatoriu.
Împotriva Sentinței civile nr. 653/F/11.06.2009, pronunțată de Tribunalul Călărași, a declarat recurs, în termen legal, pârâta Direcția de Muncă și Protecție Socială I, susținând că este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:
1. Hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a disp. art. 1 alin. 1 lit. d) și e) coroborate cu art. 3 alin. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, întrucât reclamantei i s-a acordat un drept pe care aceasta nu îl are, calitatea de strămutat incluzând automat și pe cea de persoană cu domiciliul obligatoriu.
Recurenta a arătat, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, că legiuitorul nu a intenționat că acorde aceleiași persoane atât indemnizația pentru persoană strămutată cât și indemnizația pentru persoană cu domiciliul obligatoriu, pentru că, dacă ar fi avut această intenție, ar fi spus- expres în textul Decretului-lege nr. 118/1990.
Recurenta a adăugat că persoană se poate afla numai într-una dintre situațiile reglementate de art. 1 și nu în mai multe dintre aceste situații, astfel că nu poate primi decât indemnizație conform situației în care s- aflat.
2. Prin soluția pronunțată, instanța de fond a creat reclamantei situație mai bună decât persoanelor prevăzute la art. 1 alin. 1 lit. a) și b), acordându- două indemnizații față de numai una pentru persoanele condamnate, cu situație de fapt mai grea, ceea ce nu este de admis, nefiind în spiritul Decretului-lege nr. 118/1990.
3. Într-o cauză similară, Curtea de Apel Bucureștia respins contestația formulată, așa încât, pentru se evita discriminarea interzisă de art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, instanța de recurs trebuie să aplice corect legea.
În concluzie se solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, respingerea acțiunii, în temeiul art. 304 și art. 3041Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată la data de 19.10.2009, intimata-reclamantă solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate, ca fiind legală și temeinică.
La data de 15.10.2009, recurenta a formulat completare la recurs, prin care invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a I, motivat de faptul că nu această instituție emis Hotărârea nr. 128/13.09.1990, ci fosta Comisiei independentă de aplicare Decretului-lege nr. 118/1990 a cărei succesoare în drepturi nu este.
Prin completarea la recurs au fost invocate și alte critici privitoare la soluția instanței de fond de admitere a cererii reclamantei, cu nerespectarea însă disp. art. 303 alin. 1 Cod procedură civilă potrivit cărora, recursul se motivează prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.
În aceste condiții, Curtea a invocat, din oficiu, în ședință publica din data de 09.11.2009, excepția tardivității completării motivelor de recurs.
Această excepție urmează fi admisă, având în vedere că hotărârea instanței de fond fost comunicată recurentei la data de 22.06.2009, iar completarea motivelor de recurs a fost înregistrată la instanță la data de 15.10.2009, după expirarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 201 Cod procedură civilă pentru declararea recursului, termen care, în cauza dedusă judecății, curge de la data comunicării hotărârii.
Privitor la excepția lipsei calității procesuale pasive pârâtei invocată prin completarea la motivele de recurs, Curtea reține că examinarea acesteia poate fi realizată în tot cursul judecății, fiind excepție absolută, ce poate fi invocată chiar de instanță, din oficiu, în orice stare pricinii.
Această excepție este neîntemeiată, întrucât litigiul dedus judecății vizează refuzul pârâtei de soluționare cererii nr. 1889/08.05.2009, formulată de reclamanta, în sensul emiterii unei hotărâri prin care să- fie acordată indemnizația prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990, pentru persoanele care au avut domiciliul obligatoriu, refuz apreciat de reclamantă ca fiind unul nejustificat.
În raport de obiectul litigiului, este evidentă legitimarea procesuală pasivă pârâtei I, susținerile acesteia fiind neîntemeiate.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în continuare:
Prin Hotărârea nr. 128/13.09.1990, emisă de Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 I, s-a admis cererea formulată de reclamanta, înregistrată sub nr. 147/04.09.1990, prin care s- solicitat acordarea indemnizației cuvenite pentru perioada în care a avut domiciliul obligatoriu și s- dispus, în baza art. 3 alin. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, acordarea unei indemnizații lunare de 916 lei.
Pentru a hotărî astfel, Comisia a reținut că reclamanta a avut domiciliul obligatoriu în comuna, sat, în perioada 18.06.1951-19.01.1956.
La emiterea hotărârii au fost avute în vedere înscrisurile depuse în susținerea cererii, respectiv: certificatul nr. 87715/06.08.1990 eliberat de Arhivele Statului - Filiala I și certificatul de căsătorie seria - nr. -, eliberat de Consiliul Popular al comunei nr. 138/21.09.1966.
Prin urmare, este neîntemeiată susținerea intimatei-reclamante, în sensul că indemnizația de care beneficiază este cea cuvenită în considerarea calității de persoană strămutată, în baza art. 3 alin. 1 rap. La art. 1 alin. 1 lit. e) din Decretul-lege nr. 118/1990.
Calitatea de strămutat nu include în mod automat și pe cea de persoană cu domiciliul obligatoriu, cele două situații fiind reglementate distinct de art. 1 lit. d) și e) din Decretul-lege nr. 118/1990.
Există posibilitatea ca persoană să fi fost strămutată în altă localitate, dar să nu i se fi instituit domiciliul obligatoriu, după cum poate exista situația în care persoană să aibă domiciliul obligatoriu, fără să fi fost strămutată în altă localitate.
Cu toate acestea, Curtea apreciază că refuzul pârâtei I de emitere unei hotărâri, prin care reclamantei să-i fie acordate drepturile prevăzute de art. 3 alin. 2 rap. la art. 1 alin. 1 lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, pentru perioada 1951-1956, cât a avut domiciliul în comuna, sat, nu este un refuz nejustificat, în sensul art. 2 alin. 1 lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, întrucât reclamanta este beneficiara unei indemnizații prevăzute de art. 3 din Decretul-lege nr. 118/1990, conform Hotărârii nr. 128/13.09.1991 pentru perioada în care a avut domiciliu obligatoriu, respectiv 1951-1956, în baza cererii nr. 147/04.09.1990.
Nici la data intrării în vigoare Decretului-lege nr. 118/1990 și nici ulterior, urmare a modificărilor aduse acestui act normativ prin Legea nr. 232/2006, reclamanta nu solicitat Comisiei pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 I, acordarea indemnizației cuvenite în considerarea calității de persoană strămutată, ci numai acordarea indemnizației pentru perioada în care avut domiciliul obligatoriu.
Faptul că în Hotărârea nr. 128/13.09.1990 se reține că reclamanta se află în situația prevăzută de art. 1 alin. 1 lit. d) și e) din Decretul-lege nr. 118/1990 nu conduce la concluzia că indemnizația lunară de 916 lei fost stabilită în considerarea calității de persoană strămutată, întrucât atât cererea reclamantei, cât și situația de fapt reținută de Comisiei vizează perioada 1951-1956, în care a avut domiciliu obligatoriu în comuna, sat.
În concluzie pentru considerentele menționate, Curtea constată că în mod eronat instanța de fond a reținut că acțiunea promovată de reclamantă este întemeiată și urmează să dispună, în baza disp. art. 312 alin. 3 rap. la art. 304 pct. 9 și art. 3041Cod procedură civilă, admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția tardivității completării motivelor de recurs, cu excepția motivului de ordine publică, invocată din oficiu.
Admite recursul formulat de recurenta - pârâtă DIRECȚIA DE MUNCĂ ȘI PROTECȚIE SOCIALĂ, cu sediul în S,-, județul I, împotriva sentinței civile nr. 653/F, din data de 11.06.2009, pronunțată de Tribunalul Ialomița în dosarul nr. -, în contradictoriu cu intimata - reclamantă, cu domiciliul în comuna, cod poștal -, județul
Modifică în tot sentința atacată, în sensul că, respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 16.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.IE
Tehnored.CB/ 4 ex.
07.01.2010
Tribunalul Ialomița
Judecător fond:
Președinte:Ion EugeniaJudecători:Ion Eugenia, Petrovici Cristina, Ungureanu Doina
