Persecutați politic - Acordare drepturi. Decizia 2395/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR -
ROMANIA
CURTEA DE APEL
SECȚIA A VIII-A contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR.2395
SEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA - 2009
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: Petrovici Cristina
JUDECĂTOR 2: Patraș Bianca Laura
JUDECĂTOR 3: Ion
GREFIER:
*************
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta - pârâtă DIRECȚIA DE MUNCĂ ȘI PROTECȚIE SOCIALĂ I, împotriva sentinței civile nr.547 din data de 28.05.2009 pronunțată de Tribunalul Ialomița Secția Civilă, in dosarul nr. -, in contradictoriu cu intimata - reclamantă .
La apelul nominal făcut in ședință publică a răspuns intimata - reclamantă reprezentată de avocat cu delegație la dosar, lipsind recurenta - pârâtă DIRECȚIA DE MUNCĂ ȘI PROTECȚIE SOCIALĂ
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Se depun din partea intimatei - reclamante, prin avocat, concluzii scrise.
Nemaifiind cereri de formulat, sau excepții de invocat, Curtea constată cauza in stare de judecată acordând cuvântul pe recurs.
Intimata - reclamantă, prin avocat, solicită respingerea recursului, menținerea sentinței atacate pe care o apreciază temeinică și legală. Consideră că nu poate fi reținută critica adusă hotărârii în sensul că, calitatea de strămutat include automat și pe cea de persoană cu domiciliul obligatoriu, întrucât domiciliul obligatoriu presupune a locui în spațiul unei singure comunități nefiindu-li-se permis a avea o altă reședință într-o altă localitate. Totodată, în perioada de aproximativ 5 ani de zile, reclamantul, deși a avut rude în vestul României, nu a putut participa la funeraliile acestora.
Ca argument, invocă și reglementarea în texte de lege distincte, respectiv lit. d pentru domiciliul obligatoriu și lit. e cu privire la strămutare. Mai mult, Legea nr.53/1993 prevede indemnizații diferite pentru cele două situații.
Solicită Curții a constata cu privire la practica judiciară depusă de către recurentă că aceasta nu se mulează pe speța de față, având ca obiect o contestație în anulare. Solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița, sub nr. -, reclamanta chemat în judecată pe pârâta Direcția de Muncă și Protecție Socială () I solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia să emită o hotărâre prin care să-i acorde drepturile prevăzute de art. 3 alin. 2 rap. la art. 1 alin. 1 lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, în considerarea calității de persoană căreia s- instituit domiciliul obligatoriu, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a solicitat autorității pârâte emiterea unei hotărâri prin care să îi recunoască drepturile ce decurg din calitatea sa de persoană cu domiciliu obligatoriu, în mod distinct de drepturile ce decurg din calitatea de persoană strămutată, însă cererea i- fost respinsă, pe motiv că cele două situații se suprapun, în sensul că strămutarea include automat și domiciliul obligatoriu.
Reclamanta precizat că, în baza documentelor pe care le- depus, Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, constituită în baza OUG nr. 214/09.12.1990, emis Decizia nr. 1542/06.12.2001, recunoscându- calitatea menționată expres de art. 3 lit. c) din lege, care înseamnă domiciliul obligatoriu, alături de lit. d) care înseamnă strămutare în alte localități.
Reclamanta adăugat că, în prezent, este beneficiara unei indemnizații de persoană strămutată, în baza art. 3 alin. 1 rap. la art. 1 alin. 1 lit. e) din Decretul-lege nr. 118/1990, astfel cum fost completat, drepturi ce au fost stabilite prin Hotărârea nr. 108/13.09.1990, pe care nu contestă.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe disp. art. 1073 și urm. din Codul civil și art. 8 alin. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990.
Prin întâmpinarea formulată la data de 14.05.2009, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală, invocând, în esență, următoarele:
Prin Hotărârea nr. 108/13.09.1990 reclamantei i s-a stabilit calitatea de beneficiară a drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, fiind încadrată la art. 1 alin. 1 lit. d) și e), pentru care primește, lunar de la Casa Județeană de Pensii I, indemnizația prevăzută de acest act normativ.
Reclamanta tinde, în fapt, la revizuire drepturilor, operațiune cu un evident caracter retroactiv și nepermis față de Deciziile nr. 55/2000 și nr. 56/2000 pronunțate de Curtea Constituțională, prin care s- dispus că hotărârile de stabilire drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, emise anterior datei de 31.07.1997, sunt acte administrative cu caracter jurisdicțional care nu mai pot fi revocate.
Direcția de Muncă și Protecție Socială nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu emis hotărârile fostei Comisii, acestea fiind pronunțate de fosta Comisie independentă de aplicare prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990, pentru care nu este succesoare în drepturi.
Un solicitant nu poate primi indemnizații atât pentru alin. 1 lit. d) cât și pentru alin. 1 lit. e) din Decretul-lege nr. 118/1990, întrucât strămutarea unei persoane pe motive politice include automat și domiciliu obligatoriu.
În acest sens este voința legiuitorului care, prin art. 3 alin. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, a acordat indemnizație dublă persoanelor strămutate față de cele care s-au aflat numai cu domiciliu obligatoriu.
Invocarea Deciziei nr. 1542/06.12.2001, prin care reclamantei i- fost acordată calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, deoarece fost strămutată nu are relevanță în cauză, întrucât constatarea acestei calități presupune, între altele, acordarea drepturilor prevăzute de art. 7 alin. 1 lit. b) din OUG nr. 214/1999, cu modificările și completările ulterioare, drepturi pe care reclamanta le primește de la Casa Județeană de Pensii I și care i-au fost stabilite prin Hotărârea nr. 108/13.09.1990.
Casa Județeană de Pensii I are competența legală de pune în plată drepturile conferite de Hotărârea nr. 108/13.09.1990, prin care reclamantei i s-a recunoscut calitatea de beneficiară prevederilor art. 1 alin. 1 lit. d) și e) din Decretul-lege nr. 118/1990 și de da un răspuns legal referitor la modul în care se acordă indemnizația pentru cele două situații (strămutat și domiciliu obligatoriu).
Pe baza probei cu înscrisuri administrată în cauză, Tribunalul Ialomița pronunțat Sentința civilă nr. 547/F/28 mai 2009, prin care dispus: admiterea acțiunii, obligarea pârâtei prin Comisia de aplicare Decretului-lege nr. 118/1990, modificat, să emită o hotărâre prin care să acorde reclamantei drepturile stabilite pentru persoanele cu domiciliu obligatoriu, conform art. 3 alin. 2 rap. la art. 1 alin. 1 lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 și obligarea pârâtei la plata către reclamantă sumei de 1000 lei reprezentând onorariu de avocat.
Pentru hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Excepția lipsei calității procesuale pasive pârâtei este nefondată, întrucât reclamanta nu contestă modul de executare Hotărârii nr. 108/13.09.1990, ci solicită, ca urmare a modificării dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990, să i se recunoască și drepturile stabilite de lege și izvorâte din statutul de persoană cu domiciliul obligatoriu.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta arătat că nu înțelege să atace Hotărârea nr. 108/13.09.1990 și nici să solicite revizuirea acesteia, astfel că apărarea pârâtei, în sensul că se tinde la revizuirea hotărârii nr. 108/1990, cerere de neadmis în raport de deciziile pronunțate de Curtea Constituțională, se situează în afara obiectului prezentului litigiu.
Prin Hotărârea nr. 108/13.09.1990, emisă de fosta Comisie din cadrul autorității pârâte, reclamantei i s- reținut calitatea de persoană cu domiciliul obligatoriu și persoană strămutată, însă i s-a acordat indemnizația cuvenită din această ultimă calitate, prevăzută de art. 3 din Decretul-lege nr. 118/1990, astfel cum reclamanta susține atât prin cererea introductivă, cât și prin concluziile orale formulate în instanță, prin avocat.
La momentul la care s-au acordat aceste drepturi, Decretul-lege nr. 118/1990 prevedea singură indemnizație pentru toate situațiile în care s-au aflat cei îndreptățiți și care sunt descrise la art. 1 alin. 1 din acest act normativ.
În forma actuală, art. 3 alin. 1 și 2 din Decretul-lege nr. 118/1990 prevede indemnizații diferite pentru situațiile de persoană strămutată și cea de persoană cu domiciliul obligatoriu.
Nu poate fi imputat reclamantei faptul că, prin Hotărârea nr. 108/13.09.1990 se face aplicarea disp. art. 1 alin. 1 lit. d) și e) din Decretul-lege nr. 118/1990, însă cuantificarea drepturilor, potrivit art. 3 din același act normativ, se face numai pentru persoana strămutată.
Nu se poate reține susținerea pârâtei potrivit cu care perioadele de strămutare ale reclamantei se suprapun cu perioada de domiciliu obligatoriu și că, într-o astfel de situație, se datorează doar singură indemnizație, întrucât din conținutul art. 3 din Decretul-lege nr. 118/1990 (în redactarea inițială, dar și în cea ulterioară), rezultă că drepturile reglementate de acest text se acordă pentru fiecare an de strămutare, respectiv an de domiciliu obligatoriu.
În acest sens, tribunalul făcut trimitere la Deciziile civile nr. 292/13.02.2007 și nr. 192/22.01.2009 pronunțate de Curtea de Apel București.
Împotriva Sentinței civile nr. 547/F/28.05.2009, pronunțată de Tribunalul Ialomița, a declarat recurs, în termen legal, pârâta Direcția de Muncă și Protecție Socială I, susținând că este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:
1. Hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a disp. art. 1 alin. 1 lit. d) și e) coroborate cu art. 3 alin. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, întrucât reclamantei i s-a acordat un drept pe care aceasta nu îl are, calitatea de strămutat incluzând automat și pe cea de persoană cu domiciliul obligatoriu.
Recurenta a arătat, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, că legiuitorul nu a intenționat că acorde aceleiași persoane atât indemnizația pentru persoană strămutată cât și indemnizația pentru persoană cu domiciliul obligatoriu, pentru că, dacă ar fi avut această intenție, ar fi spus- expres în textul Decretului-lege nr. 118/1990.
Recurenta a adăugat că persoană se poate afla numai într-una dintre situațiile reglementate de art. 1 și nu în mai multe dintre aceste situații, astfel că nu poate primi decât indemnizație conform situației în care s- aflat.
2. Prin soluția pronunțată, instanța de fond a creat reclamantei osituație mai bună decât persoanelor prevăzute la art. 1 alin. 1 lit. a) și b), acordându- două indemnizații, față de numai una pentru persoanele condamnate, cu situație de fapt mai grea, ceea ce nu este de admis, nefiind în spiritul Decretului-lege nr. 118/1990.
3. Într-o cauză similară, Curtea de Apel Bucureștia respins contestația formulată, așa încât, pentru se evita discriminarea interzisă de art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, instanța de recurs trebuie să aplice corect legea.
În concluzie se solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, respingerea acțiunii, în temeiul art. 304 și art. 3041Cod procedură civilă.
Intimata-reclamantă formulat concluzii scrise în cauză, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond, ca fiind legală și temeinică.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Curtea constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Prin Hotărârea nr. 108/13.09.1990, emisă de Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 I, s-a admis cererea formulată de reclamanta, înregistrată sub nr. 127/31.08.1990, prin care s- solicitat acordarea indemnizației cuvenite pentru perioada în care a avut domiciliul obligatoriu și s- dispus, în baza art. 3 alin. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, acordarea unei indemnizații lunare de 816 lei.
Pentru a hotărî astfel, Comisia a reținut că, reclamanta a avut domiciliul obligatoriu în comuna, Județul B, în perioada 18.06.1951-19.07.1955.
La emiterea hotărârii au fost avute în vedere probele depuse în susținerea cererii, respectiv: Adresa nr. -/07.09.1990 și declarațiile date de și.
Prin urmare, este neîntemeiată susținerea intimatei-reclamante, în sensul că indemnizația de care beneficiază în baza Hotărârii nr. 108/13.09.1990, este cea cuvenită în considerarea calității de persoană strămutată, în baza art. 3 alin. 1 rap. La art. 1 alin. 1 lit. e) din Decretul-lege nr. 118/1990.
Acțiunea dedusă judecății vizează refuzul pârâtei de emitere a unei hotărâri prin care reclamantei să-i fie acordate drepturile ce decurg din disp. art. 3 alin. 2 rap. la art. 1 alin. 1 lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, pentru perioada 1951-1955, în care a avut domiciliu obligatoriu, refuz considerat de reclamantă ca fiind unul nejustificat.
Calitatea de strămutat nu include în mod automat și pe cea de persoană cu domiciliul obligatoriu, cele două situații fiind reglementate distinct de art. 1 lit. d) și e) din Decretul-lege nr. 118/1990.
Există posibilitatea ca persoană să fi fost strămutată într-o altă localitate, dar să nu i se fi instituit domiciliul obligatoriu, după cum poate exista situația în care persoană să aibă domiciliul obligatoriu, fără să fi fost strămutată în altă localitate.
Cu toate acestea, Curtea apreciază că refuzul pârâtei I de emitere unei hotărâri, prin care reclamantei să-i fie acordate drepturile prevăzute de art. 3 alin. 2 rap. la art. 1 alin. 1 lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990, pentru perioada 1951-1955, cât a avut domiciliul în județul B, nu este un refuz nejustificat, în sensul art. 2 alin. 1 lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, întrucât reclamanta este beneficiara unei indemnizații prevăzute de art. 3 din Decretul-lege nr. 118/1990, conform Hotărârii nr. 108/13.09.1991 pentru perioada în care a avut domiciliu obligatoriu, respectiv 1951-1955, în baza cererii nr. 127/31.08.1990.
Nici la data intrării în vigoare Decretului-lege nr. 118/1990 și nici ulterior, urmare modificărilor aduse acestui act normativ prin Legea nr. 232/2006, reclamanta nu solicitat Comisiei pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 I, acordarea indemnizației cuvenite în considerarea calității de persoană strămutată, ci numai acordarea indemnizației pentru perioada în care avut domiciliul obligatoriu.
Faptul că în Hotărârea nr. 108/13.09.1990 se reține că reclamanta se află în situația prevăzută de art. 1 alin. 1 lit. d) și e) din Decretul-lege nr. 118/1990 nu conduce la concluzia că indemnizația lunară de 816 lei fost stabilită în considerarea calității de persoană strămutată, întrucât atât cererea reclamantei, cât și situația de fapt reținută de Comisiei vizează perioada 1951-1955, în care a avut domiciliu obligatoriu în județul
În concluzie pentru considerentele menționate, Curtea constată că în mod eronat instanța de fond a reținut că acțiunea promovată de reclamantă este întemeiată și urmează să dispună, în baza disp. art. 312 alin. 3 rap. la art. 304 pct. 9 și art. 3041Cod procedură civilă, admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta - pârâtă DIRECȚIA DE MUNCĂ ȘI PROTECȚIE SOCIALĂ, cu sediul în S,-, județul I, împotriva sentinței civile nr.547/F din data de 28.05.2009, pronunțată de Tribunalul Ialomița Secția Civilă, în dosarul nr. -, în contradictoriu cu intimata - reclamantă, cu domiciliul în S, str. - nr. 74, județul
Modifică în tot sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.IE
Tehnored.CB/ 4 ex.
07.01.2010
Tribunalul Ialomița
Judecător fond:
Președinte:Petrovici CristinaJudecători:Petrovici Cristina, Patraș Bianca Laura, Ion
