Refuz acordare drepturi conform legii nr. 189/2000. Încheierea 63/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR-
ÎNCHEIERE CIVILĂ NR. 63/2009
Ședința publică din data de 16 februarie 2009
Instanță constituita din:
PREȘEDINTE: Augusta Chichișan
GREFIER: - -
S-a luat în examinare, după declinare de la Tribunalul Cluj, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta împotriva pârâtei CASA JUDEȚEANĂ DE PENSII C având ca obiect refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000.
La apelul nominal făcut în cauză s-a prezentat reclamanta, lipsă fiind pârâta
Procedura de citare este îndeplinită.
Acțiunea promovată este scutită de plata taxelor de timbru.
S-a făcut referatul cauzei după care, reclamanta depune la dosarun înscrisși arată că prin acțiunea introdusă contestă atât hotărârea nr. 878/19.03.2003 emisă de Casa Județeană de Pensii C cât și faptul că i se reține lunar suma de 70 lei și solicită recunoaștere drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, arătând că și surorii sale i s-a recunoscut calitatea de refugiat.
Curtea, din oficiu, invocă excepția necompetenței materiale a Curții de APEL CLUJ în soluționarea cererii în raport de lămuririle date de reclamantă.
Reclamanta lasă la aprecierea instanței, dar arată că mai are o cauză, tot cu Casa de Pensii pe data de 26 februarie 2009.
Curtea, lasă cauza în pronunțare pe excepția invocată.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.2256 din 24 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, a fost admisă excepția necompetentei materiale invocată din oficiu de către instanță si în consecință a fost declinată competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta împotriva pârâtei Casa Județeană de Pensii C în favoarea Curții de APEL CLUJ - Secția de contencios administrativ.
Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că prin acțiunea din 14.10.2008, reclamanta a contestat decizia emisă de către pârâtă prin care i s-a retinut o sumă de bani ca urmare a anulării hotărârii prin care i s-a stabilit calitatea sa de strămutat, hotărâre pe care de asemenea a înțeles să o conteste.
Tribunalul constatat că nu este competent să soluționeze această acțiune. Astfel, cauzele privind stabilirea calității de strămutat sunt de competenta Curții de Apel potrivit dispozițiilor din Legea 189/2000. Or, în speța de față cererea principală o constituie anularea hotărârii prin care s-a revenit asupra atribuirii calității de strămutat reclamantei, iar cererea secundară este cea cu privire la suma de bani reținută ca urmare a acestei hotărâri.
In consecință, s-a dispus declinarea judecării cauzei Curții de APEL CLUJ.
Investită prin sentința pronunțată de Tribunalul Cluj Curtea analizând cererea formulată de reclamanta și probatoriul administrat a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de APEL CLUJ și în analiza acestei excepții a reținut următoarele:
Reclamanta prin acțiunea introductivă de instanță a solicitat chemarea în judecată a pârâtei casa de Pensii Județeană C deoarece prin decizia nr.-/19.01.2006 a decis reținerea sumei de 8163 lei fără a comunica un exemplar din hotărârea nr.8787/17.11.2006.
Prin sentința civilă nr.302 din 23 mai 2007 pronunțată de Curtea de APEL CLUJ în dosarul nr-, a fost respinsă acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta împotriva pârâtei Casa Județeană de Pensii
Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că prin hotărârea nr. 8.787 din 19.03.2003 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 189/2000 a fost admisă cererea formulată de reclamanta - și, pe cale de consecință, i-au fost acordate drepturile prevăzute de actul normativ menționat.
Ulterior, în considerarea disp. art. 10 din Legea nr. 189/2000, prin hotărârea emisă la 17.11.2006 a fost anulat actul anterior emis pe motiv că localitatea de plecare în refugiu era liberă.
Reclamanta susține că această din urmă hotărâre este nelegală întrucât a dovedit că familia sa a fost refugiată și ca atare întrunește condițiile cerute de Legea nr. 189/2000 pentru acordarea drepturilor prevăzute de aceasta.
Potrivit prev. art. 1 din nr.OG 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoanele care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6.09.1940 până la 6.03.1945 au suferit persecuții etnice, aflându-se în una din cele 6 situații expres prevăzute de lege, respectiv au fost strămutate în altă localitate de domiciliu, au fost deportate .
Totodată, potrivit art. 6 din nr.OG 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ aprobate prin nr.HG 127/2002, dovada încadrării în situațiile prev. de art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Din normele enunțate rezultă că pentru a beneficia de drepturile compensatorii prevăzute de lege este necesar a se face dovada persecuției materializate în una din variante, inclusiv refugiere, respectiv părăsire a localității de domiciliu, cu acte oficiale, iar în lipsă prin orice mijloc de probă, inclusiv proba testimonială precum și dovada că persecuția a provenit de la regimurile instaurate în România.
În speță, reclamanta nu face dovada că familia sa a fost nevoită să părăsească localitatea de domiciliu din cauza persecuției etnice. Din depozițiile martorilor audiați rezultă că localitatea de domiciliu a reclamantei se afla la graniță, că în această localitate a fost refugiată o parte din populația plecată din teritoriul ocupat, că în această localitate nu au fost instalate autorități maghiare și nici nu au existat persecuții etnice.
În plus, relevă martorii, că au cunoscut pe reclamantă și sora acesteia, că acestea au rămas în localitatea de domiciliu în perioada 1940 - 1945. Mai arată martorii că în aceea perioadă datorită nevoilor materiale ale războiului o parte din populație a fost plecată din localitate.
Martora arată că mama reclamantei a plecat din pentru că soțul lucra în altă localitate.
Se poate așadar observa din acte că familia reclamantei nu a fost refugiată, că părăsirea domiciliului nu s-a datorat persecuției etnice ci nevoilor materiale determinate de război.
Ca atare raportat la cele rezultate din acte, nu se poate reține că în cauză este întrunită cerința prev. de art. 1 din Legea nr. 189/2000.
Prin urmare nefiind dovedită întrunirea cerinței prevăzută de lege, acțiunea reclamantei a fost respinsă.
Prin decizia civilă nr.4017 din 23 octombrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr-, a fost respins recursul declarat de împotriva sentinței civile nr.302 din 23 mai 2007 Curții de APEL CLUJ.
Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că potrivit art.1 din Ordonanța Guvernului nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 suferit persecuții etnice, aflându-se în una din situațiile expres prevăzute de lege.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victime și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.
Totodată potrivit art.6 Ordonanța Guvernului nr.105/1999 și art.4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin HG nr.127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art.1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Recurenta a încercat să-și dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale.
Din înscrisurile depuse la dosar, apar neconcordanțe între locul nașterii și data refugierii reclamantei, iar aceste documente oficiale nu dovedesc refugierea din localitatea de domiciliu în altă localitate.
Simpla mutare a recurentei dintr-o localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuții etnice.
În scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este necesar, ca cel puțin unul dintre martori să dovedească, cu acte, că s-a aflat în aceea situație cu reclamantul.
Or, simplele declarații ale martorilor din care rezultă că aceștia cunosc situația recurentei nu pot fi luate în considerare mai ales că nici unul dintre aceștia nu a probat afirmațiile cu acte oficiale.
Așadar, înscrisurile și declarațiile martorilor pe care recurenta reclamantă le invocă, nu respectă cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.
În aceea perioadă, în România, nu se instaurase nici un regim opresiv, care să persecute etnic, strămutând forțat anumite persoane dintr-o localitate în alta.
Din actele dosarului rezultă că localitatea de domiciliu a reclamantei se afla la graniță, iar în acea localitate a fost refugiată o parte din populația plecată din teritoriul ocupat, că în această localitate nu au fost instalate autorități maghiare și nici nu au existat persecuții etnice.
Situația creată pentru reclamantă și familie s-a datorat evenimentelor politico-militare existente la aceea vreme.
Așa fiind, cum recurenta nu a făcut dovada în nici un fel că ar fi fost refugiată și că acest lucru ar fi fost consecința unor persecuții din motive etnice, în mod corect instanța de fond a respins acțiunea.
În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art.312 pr.civ. recursul a fost respins.
Hotărârile menționate au relevat că asupra pretențiilor reclamantei referitoare la determinarea calității de beneficiar al Legii nr.189/2000, instanțele investite în mod legal în conformitate cu prevederile art.7 alin.4 din Legea nr.189/2000 au fost pronunțate hotărâri intrate în autoritatea de lucru judecat.
Reclamanta prin acțiunea înregistrată sub nr- a înțeles să investească Tribunalul Cluj cu soluționarea unei contestații promovate împotriva deciziei nr.142.387 din 19 ianuarie 2007 emisă de Casa Județeană de Pensii C - Casa Locală de Pensii T iar analizarea acestor pretenții ale reclamantei apreciem că se realizează în conformitate cu exigențele art.154 alin.1 din Legea nr.19/2000.
Curtea a apreciat în acest context că nu sunt incidente în prezenta cauză dispozițiile art.7 alin.4 din Legea nr.189/2000 ci acelea ale prevederilor art.154 alin.1 din Legea nr.19/2000, tribunalul apărând ca fiind instanța competentă, nefiind întrunite exigențele normei legale care să atragă competența materială a Curții de Apel ca instanță îndreptățită să soluționeze cauza în primă instanță.
Constatând existența conflictului negativ de competență potrivit dispozițiilor art.22 pr.civ. Curtea va dispune înaintarea prezentei cauze Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului ivit.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția necompetenței materiale a Curții de APEL CLUJ, ridicată din oficiu.
Declină competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, Secția mixtă de Contencios Administrativ și Fiscal de Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale.
Constată ivit conflictul negativ de competență și trimite cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Cu drept de recurs în termen de 5 zile de la pronunțare.
Pronunțată în ședința publică din 16.02.2009.
PREȘEDINTE GREFIER
- - - -
Red./
2 ex./25.02.2009
Președinte:Augusta ChichișanJudecători:Augusta Chichișan
