Refuz acordare drepturi conform nr.oug 214/1999( calitatea de luptator în rezistența anticomunistă). Sentința 82/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- - 18.06.2009
SENTINȚA CIVILĂ NR.82
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 15.02.2010
PREȘEDINTE: Adina Pokker
GREFIER:- -
S-a luat în examinare acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B, DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T și chematul în garanție MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, având ca obiect refuz acordare drepturi conform nr.OUG214/1999.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că s-a depus la dosar prin registratura instanței, la data de 07.01.2010 din partea reclamantului cerere de repunere pe rol a cauzei indicând temeiul de drept al acțiunii ca fiind Legea nr.221/2009.
Instanța, față de temeiul de drept al acțiunii, indicat expres de către reclamant, invocă din oficiu excepția de necompetență materială în soluționarea acțiuni și reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra acțiunii de contencios administrativ de față constată:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, Secția Comercială și de contencios administrativ, sub nr-, la data de 25.09.2008, reclamantul a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și T, să se constate caracterul politic al condamnărilor antecesoarei (mama), decedată la data de 09.05.1977 și instanța să oblige Statul Român să recunoască public activitatea de genocid a regimului comunist instaurat în România prin Guvernul Dr. la 6 martie 1945, genocid realizat prin încarcerarea intelectualității române, a foștilor membri ai partidelor politice și a persoanelor care nu se înregimentau politic în Partidul Român sau care, fără dovezi, erau acuzate că au alte convingeri decât cele comuniste, precum și prin deportarea în a familiilor înstărite și a tuturor celor ce nu agreau regimul comunist; să oblige Statul Român la plata despăgubirilor cauzate pentru suferințele fizice și psihice la care au fost supuși toți membrii familiei acestora prin deportarea în și confiscarea tuturor bunurilor acestora, precum și pentru toate persecuțiile pe care le-au suportat după revenirea la domiciliu, refuzându-li-se dreptul la muncă, la educație și la condiții de viață decente, pentru suferința cauzată de înfometarea, înfrigurarea și înfricoșarea acestora și prin situarea lor în poziția de dușmani ai societății, izolându-i de societate, creându-li-se o situație de paria, fiind tot timpul în atenția autorităților, care îi urmăreau prin informatori, despăgubiri care au fost apreciate la suma de 1.000.000 euro; să se dispună obligarea pârâților la plata despăgubirilor în valoare totală de 1.000.000 Euro, cu titlu de daune, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei nr.200/1951, precum și suferințele cauzate de aceasta măsură administrativă nedreaptă, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că deportarea este o politică a regimurilor totalitare care au dobândit o amploare de masă în în timpul dictaturii staliniste. În România, după ocuparea țării de către sovietici, aceste practici au fost activate în anul 1951, când peste 12791 de familii respectiv 40320 de persoane au fost deportate din vestul țării, în câmpia ului, din sud - est printre care și familia reclamantului.
La data de 18.06.1951, reclamantul și mama sa au fost obligați să plece din casele lor, fiind deportați din localitatea, județul T în "Câmpina ului" loc., jud. În urma lor a rămas o întreagă gospodărie, respectiv casa mobilată, grădina cultivată, animale, păsări, unelte de agricultură, hectare de pământ cu recolta de pe el, aceștia luând doar câteva lucruri.
Prin măsura administrativă luată i-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată în mod implicit acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Este adevărat că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice și psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacții. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-și aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.
Din acest motiv, cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să se încerce să se stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
echitabilă cuprinde două componente și anume: reparația daunelor materiale și o compensație acordată pentru prejudiciul moral. Dat fiind că în speță în privința prejudiciului moral se remarcă faptul că acesta nu poate fi disociat de cel material, întrucât au condiții cauzale asemănătoare, reclamanții apreciază că se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a distinge între cele două feluri de prejudiciu.
Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voința de a oferi o satisfacție care poate contrabalansa efectul vătămării și fără ca această satisfacție să aibă o reală corespondență cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului din punctul de vedere al victimei.
Este de netăgăduit ca orice măsură abuzivă și luată pe nedrept produce celor în cauză, suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege și că, din acest punct de vedere, se produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale.
La stabilirea cuantumului se va avea în vedere însă și concret viața celui în cauză, perioada cât au fost obligați să nu părăsească zona - de peste 5 ani, împrejurarea că, în comunitatea din care făceau parte, i-a fost afectată reputația, iar prin deportarea abuzivă a fost supus la suferințe fizice și psihice, i s-a știrbit onoarea, demnitatea și i s-a îngrădit libertatea, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege și a fost lipsit de posibilitatea de a-și continua activitatea anterioară și de a obține venituri corespunzătoare, deci atât pierderea suferită, cât și beneficiul nerealizat, precum și o anumită compensare a posibilităților pe care victima le avea anterior deportării și acelea care i-au fost accesibile ulterior.
Față de aceste considerente, reclamantul solicită să se rețină că cererea de acordare a daunelor orale și materiale este întemeiată, însă la stabilirea întinderii acestora să se aibă în vedere consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamanți și membrii familiilor lor.
În drept, au fost invocate art.1075 Cod civil, Constituția României, Ordonanța nr.9/1998, Legea nr.173/2006, nr.OG214/1999, Legea nr.146, art. 15 lit. "t".
Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice T, a formulat întâmpinare, solicitând ca pe cale de excepție să se constate necompetența materială a instanței de contencios administrativ, netimbrarea acțiunii la valoare, lipsa calității procesuale pasive a Direcției Generale a Finnanțelor Publice T și inadmisibilitatea acțiunii, arătând în principal faptul că prin prezenta acțiune nu se atacă un act administrativ ci acesta reprezintă o acțiune în despăgubiri, competența aparținând instanței civile.
La termenul de judecată din data de 24.11.2008, prin încheierea nr.977, instanța de judecată a scos cauza de pe rolul Secției Comerciale și de Contencios Administrativ și a înaintat cauza Secției Civile, fiind reînregistrată, la data de 20.10.2008 sub nr-, cu motivarea că în speță nu sunt incidente dispoziții speciale care să reglementeze competența instanței de contencios administrativ.
La data de 30.10.2009, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a depus prin registratura instanței, completare la întâmpinarea însoțită de o cerere de chemare în garanție a Ministerului Internelor și Reformei Administrative pentru ca în situația în care va cădea în pretenții această instituție chematul în garanție să fie obligat la despăgubiri față de reclamant.
La termenul de judecată din data de 02.03.2009, tribunalul a invocat, din oficiu, în baza dispozițiilor art.158 Cod procedură civilă, art. 6 alin. 2 din nr.OUG214/1999; art.6 alin.2 și art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004, excepția necompetenței materiale a Tribunalului Timiș în soluționarea prezentei pricini iar prin sentința civilă nr.815/02.03.2009 s-a declinat competența în favoarea Curții de APEL TIMIȘOARA - secția contencios administrativ.
Pentru a hotărî astfel s-a reținut faptul că în speța de față, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile nr.OUG214/1999.
La art.6 (2) se arată că împotriva deciziei Comisiei pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, precum și în cazul refuzului nejustificat de a rezolva cererea, persoana interesată poate introduce plângere la instanța de contencios administrativ competentă potrivit legii.
La art.3 din nr.OUG214/29.12.1999 se definesc măsurile administrative abuzive care sunt măsuri luate de organele fostei miliții sau securității ori de alte organe, ca urmare a săvârșirii unor fapte prevăzute la art.2 în baza cărora s-a dispus (strămutarea în altă localitate, deportarea în străinătate (litera d) și e) din art.3 al actului normativ invocat), ceea ce conduce la ideea că într-adevăr așa cum a fost formulată acțiunea reclamantului sunt incidente dispozițiile nr.OUG214/29.12.1999.
Cum Comisia alcătuită în conformitate cu nr.OUG214/29.12.1999 este abilitată a soluționa cererea introdusă de reclamant pe cale administrativă; împotriva deciziei comisiei se poate introduce plângere la instanța de contencios administrativ competentă potrivit legii.
Dat fiind că, comisia este reprezentată în justiție de Ministerul Justiției (ca fiind organul central), competența aparține Curții de APEL TIMIȘOARA - secția contencios administrativ și fiscal.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA - secția contencios administrativ și fiscal la data de 18.06.2009 iar instanța a dispus citarea reclamantului cu mențiunea de a preciza dacă solicită despăgubiri conform Decretului - Lege nr.118/1990 sau conform nr.OUG214/1999, dacă a beneficiat anterior de aceste dispoziții legale, să precizeze valoare în lei a pretențiilor și temeiul de drept al acțiunii, sub sancțiunea aplicării dispozițiilor art.1551Cod procedură civilă, iar prin încheierea pronunțată în 16.11.2009 s-a dispus suspendarea judecării cauzei pentru neconformarea reclamantului față de dispozițiile instanței în baza art.1551Cod procedură civilă.
Cauza a fost repusă pe rol la data de 15.02.2010 la cererea reclamantului care a indicat expres faptul că temeiul de drept al acțiunii acestuia îl reprezintă Legea nr.221/2009.
La termenul de judecată din 15.02.2010 instanța din oficiu a invocat excepția de necompetență materială în soluționarea acestei acțiuni iar în analiza acestei excepții ținând cont și de dispozițiile art.137 alin.1 Cod procedură civilă ce obligă instanța a se pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură sau de fond ce fac inutilă cercetarea în fond a cauzei, se constată următoarele:
Prin acțiunea introductivă reclamantul a solicitat să se constate caracterul politic al condamnărilor antecesoarei cu obligarea Statului Român la plata despăgubirilor cauzate pentru suferințe fizice și psihice la care au fost supuși membri familiei prin deportarea în și confiscarea tuturor bunurilor.
În condițiile în care reclamantul a precizat expres că temeiul de drept al prezentei acțiunii îl reprezintă Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Curtea reține că potrivit art.4 din acest act normativ există posibilitatea pentru persoanele interesate de a formula acțiuni în justiție pentru constatarea caracterului politic al condamnărilor sau al altor măsuri administrative din perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acțiunii care nu se confundă cu cele întemeiate pe aplicarea dispozițiilor nr.OUG214/1999, act normativ care prevede o procedură prealabilă obligatoriu de urmat de persoanele interesate iar actul administrativ emis în urma cererilor astfel formulate este supus controlului la instanța de contencios administrativ competentă.
Prin Legea nr.221/2009 competența acțiunilor în justiție pentru constatarea caracterului politic al condamnărilor sau al altor măsuri administrative din perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 fost stabilită în sarcina instanțelor civile respectiv în sarcina secției civile a tribunalului în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată conform art.4 alin.4 din lege.
Față de cele expuse anterior, Curtea reține că în speță competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului Timiș - secția civilă astfel încât văzând dispozițiile art.159 pct.2 Cod procedură civilă potrivit cărora competența este de ordine publică dacă pricina este de competența unei instanțe de alt grad, în baza dispozițiile art.158 alin.3 Cod procedură civilă va declina competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Timiș - secția civilă.
Constatând ivit conflictul negativ de competență reglementat de art.20 pct.2 Cod procedură civilă instanța în baza art.21 Cod procedură civilă și văzând și dispozițiile art.22 alin.3 Cod procedură civilă va proceda la sesizarea Înaltei Curții de Casație și Justiție pentru pronunțarea unui regulator de competență.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Declină competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamantul în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice T și chematul în garanție Ministerul Administrației și Internelor în favoarea Tribunalului Timiș - secția civilă.
Constată ivit conflictul negativ de competență și sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea unui regulator de competență.
Cu recurs în 5 zile de la pronunțare.
Pronunțată în ședința publică din 15.02.2010
PREȘEDINTE, GREFIER,
- - - -
RED:/19.02.10
TEHNORED:/19.02.10
7.ex./SM/emis 5 com./
Se comunică:
- reclamant -, -, jud. T + T, Proclamația de la T nr.5,. I, Corp B, la av.
- pârât 1- STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B - B,-, Sector 5
- pârât 2 - DIRECȚIA GENERALA A FINANTELOR PUBLICE T - T,-
- chemat în garanție - MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, - B, - nr.1, sector 1
Președinte:Adina PokkerJudecători:Adina Pokker
