Refuz acordare drepturi protecție sociala( persoane cu handicap, protecția copilului). Decizia 2040/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2040
Ședința publică din 18 iunie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Daniela Griga
JUDECĂTORI: Daniela Griga, Floarea Tămaș Liviu Ungur
- -
GREFIER: ---
S-a luat spre examinare - în vederea pronunțării - recursul formulat de către pârâtul MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI ȘI PROTECȚIEI SOCIALE, recursul formulat de către pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, precum și recursul formulat de către pârâta AGENȚIA JUDEȚEANĂ PENTRU PRESTAȚII SOCIALE C, împotriva Sentinței civile nr. 491 din 27 februarie 2009, pronunțate de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată -, privind și pe pârâții intimați DIRECȚIA DE MUNCĂ, SOLIDARITATE SOCIALĂ ȘI FAMILIE, DIRECTORUL EXECUTIV AL DIRECȚIEI DE MUNCĂ, SOLIDARITATE SOCIALĂ ȘI FAMILIE și DIRECTORUL EXECUTIV AL AGENȚIEI JUDEȚENE PENTRU PRESTAȚII SOCIALE C, având ca obiect refuz acordare drepturi protecție socială (persoane cu handicap, protecția copilului) - anulare decizie de stabilire a cuantumului indemnizației pentru creșterea copilului, nr.OUG 148/2005.
dezbaterilor și susținerile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință a termenului din 3 iunie 2009, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când s-a amânat pronunțarea hotărârii pentru data de 10 iunie 2009, apoi pentru data de 11 iunie 2009 și ulterior pentru termenul de astăzi.
CURTEA:
În urma deliberării reține că prin sentința civilă nr.491 din 27 februarie 2009 Tribunalului Cluj, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Direcția de Muncă și Socială C și Directorul Executiv al Agenției Județene pentru Prestații Sociale C, și, în consecință, s-a respins cererea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu acești pârâți.
S-a admis cererea formulată în contradictoriu cu pârâții Agenția Județeană pentru Prestații Sociale C, Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse și Ministerul Economiei și Finanțelor.
S-a dispus anularea deciziei nr. 14537/2008 în ceea ce privește cuantumul indemnizației pentru creșterea copilului.
Pârâții au fost obligați la plata, în favoarea reclamantei, a unei indemnizații pentru creșterea copilului în cuantum lunar de 75% din media veniturilor nete realizate în ultimele 6 luni, începând cu data de 18.02.2008 și până la 31.12.2008, iar pentru perioada 01.01.2009 și până la încetarea concediului, a unei indemnizații în cuantum de 85% din media veniturilor realizate în ultimele 12 luni anterior nașterii copilului, cu dobânda legală pentru perioada dintre data la care reclamanta trebuia să primească indemnizația, respectiv data de 20 fiecărei luni și până la plata integrală a acesteia, indemnizație care să fie totodată actualizată potrivit indicelui de inflație de la data scadenței și până la plata efectivă.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să efectueze demersurile necesare în vederea alocării ordonatorilor de credite a sumelor solicitate.
Examinând, cu prioritate, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Direcția de Muncă și Socială C și Directorul Executiv al Agenției Județene pentru Prestații Sociale C, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, din următoarele considerente:
Începând cu data de 01.11.2008, Direcția de Muncă și Protecție Socială a fost reorganizată, în urma acestui proces de reorganizare rezultând 2 instituții cu personalitate juridică distinctă, respectiv Direcția de Muncă și Socială, cu atribuții în sfera relațiilor de muncă și a conflictelor de muncă și Agenția Județeană pentru Prestații Sociale, cu atribuții în domeniul administrării și gestionării prestațiilor sociale. Or, indemnizația de maternitate fiind o prestație socială, calitate procesuală pasivă în cauză are Agenția Județeană pentru Prestații Sociale
Examinând actele și lucrările dosarului, tribunalul a constatat că cererea formulată este întemeiată, din următoarele considerente:
Reclamanta este judecător la Tribunalul Cluj și, începând cu data de 18.02.2008, beneficiază de concediu pentru creșterea copilului până la 2 ani. Prin Decizia nr. 14537/2008 s-a stabilit acordarea în favoarea reclamantei a unei indemnizații lunare de 600 lei, care urmează a se acorda în perioada 10-20 fiecărei luni. Reclamanta a contestat această decizie, contestație care a fost respinsă prin Decizia nr. 33/09.04.2008, motivat de faptul că persoanele prevăzute la art. 1 din OUG nr. 148/2005 beneficiază de indemnizația în cuantum unic de 600 lei prevăzută la art. 2 din OUG nr. 148/2005, fără a fi condiționată stabilirea cuantumului indemnizației de veniturile realizate pe o perioadă anterioară datei nașterii copilului.
Decizia 14537/2008 este nelegală cu privire la cuantumul indemnizației, din următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 1 din Protocolul 12 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificat de România prin Legea nr. 103/2006, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație; nimeni nu va fi discriminat de către o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate la paragraful 1.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor au a fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Prin urmare, dacă se constată că o dispoziție legală internă contravine Declarației Universale a Drepturilor Omului, se va da prioritate reglementărilor internaționale, în detrimentul celor interne, fără a fi necesară sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate. În consecință, tribunalul a apreciat că trebuie aplicate dispozițiile art. 1 din Protocolul 12 la CEDO în mod direct, o acțiune în contencios administrativ bazată pe existența unei discriminări fiind admisibilă.
Raportând cele enunțate mai sus la prezenta speță, tribunalul a constatat că dispozițiile OUG nr. 148/2005, care stabilesc o indemnizație unică pentru creșterea copilului, bazată exclusiv pe principiul solidarității, fără a ține cont de principiul contributivității, sunt profund discriminatorii. Astfel, așa cum rezultă din jurisprudența CEDO în materie, dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile. Or, este evident că prin dispozițiile OUG nr. 148/2005, care prevăd un cuantum unic al indemnizației pentru creșterea copilului, indiferent de nivelul de contribuție al diferitelor categorii sociale, s-a creat o situație dezavantajoasă magistraților beneficiari ai indemnizației, categorie din care face parte și reclamanta față de alți beneficiari, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, chiar dacă indemnizație pentru creșterea copilului nu mai este reglementată de Legea nr. 19/2000, aceasta reprezintă o prestație de asigurări sociale. Or, prestațiile de asigurări sociale au la bază prin excelență principiul contributivității, principiu care nu a fost însă respectat în speță.
De altfel, această discriminare a fost constatată și de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, sens în care a fost emisă Hotărârea nr. 446/27.08.2007, anterior deci emiterii deciziei nr. 14537/2008, astfel încât cu atât mai mult autoritățile statului nu pot invoca faptul că dispozițiile OUG nr. 148/2005 ar fi nediscriminatorii.
Prin urmare, dispozițiile OUG nr. 148/2005 fiind discriminatorii, având în vedere și dispozițiile paragrafului 2 din art. 1 din Protocolul nr. 12 la CEDO care interzic discriminarea de către autoritățile publice, decizia nr. 14537/2008 apare ca fiind nelegală, motiv pentru care tribunalul va admite cererea formulată și va dispune în consecință.
În ceea ce privește cuantumul indemnizației de maternitate la care reclamanta este îndreptățită, pentru perioada 18.02.2008-31.12.2008 tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 79 alin. 4 din Legea nr. 303/2004 care, deși abrogate, în lipsa unei legislații care să poată fi aplicată prin analogie, sunt în măsură să înlăture discriminarea produsă reclamantei. Pentru perioada ulterioară datei de 31.12.2008, reclamanta trebuie să beneficieze de o indemnizație de creștere a copilului în cuantum de 85% din media veniturilor realizate în ultimele 12 luni anterior nașterii copilului, potrivit dispozițiilor OUG nr. 148/2005 modificate.
În termen legal, au formulat recurs împotriva hotărârii menționate, pârâții Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Județeană pentru prestații sociale.
În motivarea recursului, pârâtul-recurent Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a subliniat că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de competență materială, în sensul că, raportat la obiectul cauzei deduse judecății - acțiunea în despăgubiri fiind întemeiată pe discriminare, competența aparține judecătoriei, în conformitate cu art.8 proc.civ.
De asemena, a mai subliniat că nu are calitate procesuală pasivă întrucât de aplicarea prevederilor Legii 304/2004 privind salarizarea și plata altor drepturi bănești, sunt ținuți doar ordonatorii de credite-principal, secundar și terțiar, cu care reclamanta-intimată are raporturi de muncă. Raportat la art.17 din Legea 47/2006, o asemenea calitate poate fi eventual reținută cu privire la Agenția Națională pentru Prestații Sociale, respectiv cu privire la structurile sale deconcentrate.
Criticile acestui recurent vizează și nelegalitatea hotărârii din perspectiva aplicării greșite a Legii, evidențiindu-se că normele incidente în cauză și care trebuiau aplicate sunt cele ale OUG 148/2005, iar nu dispozițiile art.79 alin.4 din Legea 303/2004, care erau abrogate. Ca urmare a adoptării OUG 148/2005 s-a externalizat prestația din bugetul asigurărilor, plata pentru indemnizația de creștere a copilului fiind suportată din bugetul de stat, fiind eliminate diferențele și discriminările anterioare, existente între categorii profesionale care realizează același venit dar, care beneficiau de indemnizații în cuantumuri diferite. De asemenea, o dată cu intrarea în vigoare a ordonanței - 1.01.2006 a fost abrogat art.79 alin.4 din Legea 304/2004.
OUG nr.148/2005 transpune prevederile clauzei II - concediul pentru creșterea copilului pct.1,2, pct.3 lit.a-c, precum și anexa directivei nr. 96/34/CE din 3 iunie 1996, referitoare la acordul cadru, privind concediul pentru creșterea copilului, încheiat între, și, publicată în Monitorul Oficial nr.145/19 iunie 1996.
S-a mai invocat faptul că, începând cu 1 ianuarie 2009, în materia indemnizației pentru creșterea copilului își găsește aplicabilitatea Legea nr.257/31.10.2008, lege prin care OUG 148/2005 a suferit modificări.
Recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice și-a susținut recursul, arătând că în mod neîntemeiat instanța a ignorat excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei și excepția lipsei calității pasive a acestui pârât, prin raportare la Legea 554/2004.
Acțiunea reclamantei, raportat la obiectul acesteia - anularea dispoziției nr.14537/2008 emisă de - C, este o acțiune în contencios administrativ, și nu poate fi promovată decât în contradictoriu cu autoritatea emitentă a actului, care nu este pârâtul S-a subliniat că obligarea pârâtului-recurent la alocarea fondurilor necesare plății sumelor solicitate, printr-o acțiune în contencios administrativ, este inadmisibilă.
S-a mai invocat și faptul că în mod eronat prima instanță a respins (implicit) excepția inadmisiblității acțiunii față de și excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, invocate prin raportare la legea finanțelor publice nr.500/2002, în condițiile în care este inadmisibilă alocarea de către a unor sume suplimentare ce nu au fost prevăzute și aprobate în bugetul pe anul 2009.
Cea de a treia recurentă - Agenția Județeană pentru Prestații Sociale Cas usținut și aceasta nelegalitatea hotărârii instanței de fond, criticile acesteia evidențiind faptul că hotărârea nu se întemeiază pe cadrul legislativ care reglementează prestațiile sociale acordate de stat în vederea susținerii familiei pentru creșterea copilului până la 2 ani, prima instanță completând cadrul legal existent în această materie cu reglementări noi, dispuse prin sentință.
S-a mai arătat că instanța nu a cercetat fondul cauzei, protocolul CEDO invocat, neavând nici o legătură cu verificarea legalității actului administrativ adus în fața instanței.
Măsurile de protecție socială, în care se include și indemnizația pentru creșterea copilului, se acordă din bugetuld de stat și nu sunt condiționate de plata unei contribuții la un fond special destinat asigurării unor riscuri, fapt pentru care se acordă în cuantum unic pe baza principiului solidarității.
Recurenta-pârâtă a evidențiat faptul că prin decizia AJPS C nr.14537/16.03.2009, ca urmare a adoptării Legii nr.257/2008, reclamantei intimate i-a fost acordată, retroactiv, cu începere din 1 ianuarie 2009 o indemnizație calculată raportat la 85% din veniturile nete realizate în ultimele 12 luni anterioare nașterii copilului, fără a fi acordate însă dobânzi, respectiv fără actualizarea sumelor cu indicele de inflație.
Reclamanta-intimată și-a exprimat poziția procesuală prin întâmpinare (18), opinând că, raportat la petitul principal al acțiunii formulate și precizate, competența materială în soluționarea acesteia aparține tribunalului.
A subliniat că acțiunea nu se întemeiază pe Legea 304/2004, în sensul că aceasta ar fi în vigoare, ci că pretinde drepturi care sunt prevăzute de această lege, temeiul acțiunii constituindu-l dispozițiile Legii 554/2004 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
are calitate procesuală în cauză, fiind chemat în judecată întrucât sumele de bani necesare plății indemnizației pentru creșterea copilului se asigură din bugetul de stat prin bugetul acestui pârât.
Referitor la recursul C, s-a subliniat că susținerile acestuia nu sunt întemeiate, hotărârea atacată fundamentându-se pe încălcarea, prin emiterea deciziei contestate, a drepturilor reclamantei-intimate, drepturi recunoscute de art.1 din Protocolul 12 la CEDO, art.1 din Primul Protocol al Convenției.
Reclamanta-intimată a mai arătat că, într-adevăr, începând cu data de 1.01.2009 i-au fost acordate drepturile prevăzute de Legea 257/2008 prima plată a acestora, s-a făcut la data de 16.04.2009, fără a-i fi acordată însă dobânda, cuvenită cu titlu de prejudiciu, ca urmare a neexecutării obligației de plată a indemnizației la termenele stabilite de legiuitor.
În ceea ce privește recursul P reclamanta intimată a subliniat că își menține poziția procesuală adoptată în întâmpinarea depusă în recursul din primul ciclu procesual, întâmpinare care însă nu a fost identificată.
Mai precizează reclamanta-intimată că nu solicită sumele acordate până la data soluționării cererii.
Analizând recursurile formulate prin prisma probațiunii și a dispozițiilor legale în materie, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate.
Prin demersul ei, reclamanta-intimată a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, Direcția de Muncă Solidaritate Socială și Familie, Directorul Executiv al Direcției de Muncă Solidaritate Socială și Familie și Ministerul Economiei și Finanțelor, anularea deciziei nr.14537/2008, emise de pârâtul Directorul Executiv al în ceea ce privește cuantumul indemnizației pentru creșterea copilului, obligarea pârâților să stabilească și să plătească în favoarea reclamantei o indemnizație pentru creșterea copilului în cuantum lunar de 75% din media veniturilor nete realizate în ultimele 6 luni, anterioare datei la care se acordă acest concediu, începând cu data de 18.02.2008 și până la încetarea concediului pentru creșterea copilului, cu dobânda legală pe perioada dintre data la care ar fi trebuit să primească indemnizația, respectiv data de 20 fiecărei luni și până la plata integrală a acesteia și obligarea pârâtului de rd.4 la alocarea fondurilor necesare plății sumelor indicate. (fl.8 dos-).
În cel de-al doilea ciclu procesual, reclamanta-intimata și-a majorat câtimea pretențiilor pentru perioada 01.01.2009, până la încetarea concediului pentru creșterea copilului, de la 75% la 85% din venitul realizat pe ultimele 12 luni, conform opțiunii efectuate în temeiul Legii nr.257/2008.
Referitor la temeiul acțiunii, reclamanta-intimată a arătat că acțiunea nu se întemeiază pe legislația internă, ci pe prevederile CEDO și protocoalele sale adiționale, justificată fiind de încălcarea drepturilor protejate de Convenție ceea ce-i conferă îndreptățirea la despăgubiri.
Raportat la obiectul cauzei dedus judecății, așa cum acesta a fost precizat, Curtea apreciază că, competența materială în soluționarea acesteia a fost corect stabilită, ea aparținând instanței de contencios administrativ, respectiv Tribunalului Cluj.
Astfel, se reține că potrivit art.2 alin.1 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ " orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate și grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum și organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate".
Or, acțiunea reclamantei-intimate vizează anularea dispoziției nr.14537/2008 emise de Directorul Executiv al Direcției de Muncă, Solidaritate Socială și Familie Cluj în obligarea la emiterea unei noii dispoziții în sensul solicitat.
Pornind de la definiția actului administrativ cuprinsă în art.2 alin.1 lit.c din Legea 554/2004, Curtea constată că dispoziția contestată se circumscrie noțiunii de act administrativ individual, iar raportat la art.1 lit.b din același act normativ, emitentul dispoziției este o autoritate publică în sensul instituit de legiuitor.
Constatând așadar că acțiunea se circumscrie sferei contenciosului administrativ, Curtea în temeiul art.10 din Legea 554/2004 va respinge ca neîntemeiată excepția necompetenței materiale.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea va proceda la analizarea acestuia prin raportare la două perioade: 18.02.2008 - 31.12.2008 și 01.01.2009, până la încetarea concediului pentru creșterea copilului.
Referitor la prima perioadă 18.02.2008 - 31.12.2008, se reține că:
Până în anul 2006 indemnizația pentru creșterea copilului se acorda în baza Legii 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare.
Calculul indemnizației se realiza la nivelul a 85% din salariul mediu brut pe țară și era suportat din bugetul asigurărilor sociale, buget contributiv.
Pentru magistrați, avocați și alte profesii liberare, indemnizația de creștere a copilului se acordă conform legilor speciale ce reglementau activitățile specifice și se suportau, atât din bugetul de stat pentru magistrați cât și din fondurile contributive din sistemul propriu de asigurări al categoriilor menționate.
Conform art.79 alin.4 din Legea nr.303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, aceștia primeau, pe perioada concediului pentru creșterea copilului o indemnizație în cuantum de 75% din media veniruirlor nete realizate în ultimele 6 luni, anterioare datei de la care se acordă acest concediu.
Începând cu 1 ianuarie 2006 pentru a elimina discriminările create prin actele normative menționate a fost adoptată OUG nr.148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, aprobată prin Legea nr.7/2007, instituindu-se un regim unic potrivit căruia tuturor familiilor din România indemnizația pentru creșterea copilului se acordă în sumă fixă de 800 lei în anul 2006 și 600 lei începând cu anul 2007.
Prin acest act normativ s-a externalizat prestația din bugetul asigurărilor. Cu această ocazie, indemnizația pentru creșterea copilului a devenit o prestație de asistență socială cu caracter universal, bazată pe principiul solidarității sociale, menită să asigure tuturor familiilor, indiferent de câștigurile pe care acestea le realizează, condiții egale de creștere a copilului.
Aceste cuantumuri se acordă indiferent de nivelul indemnizației avut anterior intrării în vigoare a OUG nr.148/2005, cu modificările și completările ulterioare și actul normativ nu prevede compensări are drepturilor stabilite în baza altor acte normative.
Prin urmare, de la 1 ianuarie 2006, se aplică numai prevederile OUG nr.148/2005 cu modificările și completăriule ulterioare, aprobate prin Legea nr.7/2007.
De menționat este faptul că atât OUG nr.148/2000, la art.28 alin.2 cât și Hotărârea nr.53 din 19 ianuarie 2006 pentru modificarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență nr.148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, aprobate prin Hotărârea guvernului nr.1825/2005 la art.291stipulează, în mod expres că, art.79 alin.4 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se abrogă, astfel că, pentru persoanele care până la data de 31 decembrie 2005 au beneficiat de drepturile prevăzute la articolul arătat se aplică procedura de stabilire și plată a drepturilor prevăzute de prezentele norme metodologice, contrar susținerilor intimatelor-reclamante.
Pornind de la dispozițiilor art.20 din Constituția României, conform cărora "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, stabilindu-se că dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile", Curtea va analiza concordanța OUG 148/2005 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art.1 din Protocolul I, pe care se întemeiază de altfel, acțiunea reclamantei.
Astfel, conform art.1 din Protocolul nr.I al CEDO "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."
Așadar, prima frază a primului alineat enunță principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate, iar cea de a doua normă subliniază caracterul relativ al dreptului de proprietate, în sensul că acesta nu este unul absolut, putând fi supus anumitor limitări, care însă trebuie să corespundă unor cerințe.
Referitor la noțiunea de "bun" Curtea, a statuat cu valoare de principiu că acesta are o semnificație autonomă și nu se limitează în mod sigur numai la proprietatea unor bunuri corporale, având o sferă largă de aplicare, putând să acopere și sfera prestațiilor sociale. Cu privire la cele din urmă, Curtea a reținut că plata unor contribuții la sistemul de securitate socială, poate, în anumite condiții să ducă la nașterea unui drept protejat din art.1 din Protocol, adică dreptul de a beneficia la un anumit moment de avantajele conferite de acest sistem.
Numai că, pentru ca un asemenea drept să se nască și deci să fie recunoscut, trebuie ca, cel interesat să îndeplinească acele condiții care sunt prevăzute de legislația națională în materie (caz Miiler contra Austriei-5849/-2).
Se apreciază că reclamanta intimată este titulara "unui bun" în sensul recunoscut de convenție, îndreptățirea acesteia de a beneficia de indemnizația pentru creșterea copilului, fiind recunoscută prin normele legale interne, aceasta întrunind condițiile de acordare a acestei prestații sociale, din perspectiva mai sus arătată.
În mod constant, Curtea s-a pronunțat în sensul că, Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, (hotărârea Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980), drepturile garantate nefiind absolute, admițându-se că pot fi instituite anumite limitări, fără ca acestea însă, să aducă atingere substanței dreptului său să-l lipsească de efectivitate.
Cu referire la limitările dreptului de proprietate, se reține că art.1 din Protocolul nr. I enumeră două limite ale exercițiului acestui drept - posibilitatea privării de proprietate pentru cazul de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general, admițându-se că privarea trebuie să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și să fie conformă cu normele generale ale dreptului internațional, respectiv să respecte principiul proporționalității.
Curtea apreciază că reclamanta-intimată a suferit o ingerință în exercitarea dreptului de proprietate asupra "bunului" său, ingerință care însă nu se bucură de "legalitate", în sensul stabilit de Convenție.
Numai simpla existență a unor norme, nu este suficientă pentru a justifica o privare de proprietate, ele trebuind să fie accesibile, precise și previzibile, calități care trebuie să se regăsească cumulativ (cauza Sunday Times contra Regatului Unit din 1979).
Se constată că există o "lege" - OUG 148/2005, care însă nu întrunește una dintre condițiile consacrate - respectiv, cea a previzibilității.
Curtea "reamintește" că o normă este "previzibilă" numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel, încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate să își corecteze conduita (cauza Rotaru împotriva României).
Or, se poate constata că reclamanta s-a încrezut în sistemul legislativ care-i configura statutul ce includea, între altele, și asigurarea plății îndemnizației pentru creșterea copilului de până la 2 ani în cuantumul prevăzut de Legea nr. 303/2004.
Prin urmare, OUG 148/2005 care a reconfigurat regimul juridic al îndemnizației de creștere a copilului apărută intempestiv, ca urmare a exercițiului competenței constituționale dată Guvernului prin efectul instituției delegării legislative aplicabilă în condiții extreme și speciale, a răpit intempestiv dreptul la care era îndrituită reclamanta și pe care spera în mod legitim să-l obțină, putându-se astfel caracteriza că acest act normativ este lipsit de previzibilitate în sensul stabilit de jurisprudența pertinentă a CEDO.
Cu atât mai mult, cu cât prin Decizia nr. 446/1997 adoptată de Consiliul Național privind Combaterea Discriminării s-a statuat că prevederile cuprinse în OUG 148/2005, aprobată prin Legea nr.7/2007 sunt discriminatorii, nefiind justificate de un scop obiectiv și legitim.
Constatând că OUG 148/2005 contravine Convenției, Curtea apreciază că, în temeiul art. 20 din Constituția României, se impune aplicarea cu prioritate a Convenției, astfel că din această perspectivă nu se poate reține aplicarea actului normativ intern menționat.
În condițiile în care OUG 148/2005 este contrară Convenției raportat la art.20 din Constituție, aceasta trebuia înlăturată de către judecător, judecătorul național fiind primul judecător al Convenției, astfel că, cuantumul prevăzut de către acest act normativ, nu putea fi aplicat intimatei reclamante.
În ceea ce privește modalitatea de calcul a indemnizației stabilită de către instanță pentru perioada 08.02.2008 - 31.12.2008, se constată că în mod corect prima instanță a reținut procentul de 75%, așa cum prevedeau dispozițiile art. 94 din Legea 303/2004, anterior intrării în vigoare a OUG 148/2005 (1.01.2006).
Nu poate fi primită critica conform căreia prin admiterea acțiunii reclamantei s-ar da valoare unui text legal abrogat, deoarece acordarea procentului menționat apare ca o justă și echitabilă despăgubire pentru reclamanta intimată, întrucât reprezentarea avută de aceasta atât anterior conceperii copilului cât și ulterior viza o indemnizație la acest procent de 75%, care de altfel fusese acordat anterior, conform Legii 303/2004, și care continua să se acorde și altor persoane aflate în situații similare - altor mame judecător, ca urmare a Hotărârii nr.46/2007 a
Cu privire la cea de-a doua perioadă, 1 ianuarie 2009-până la încetarea concediului pentru creșterea copilului, Curtea constată că la data de 16.03.2009 a fost emisă de către pârâta-recurentă Agenția pentru Prestații Sociale a jud.C decizia nr.14537 prin care s-a stabilit că reclamanta-intimată este îndreptățită la o indemnizație lunară pentru creșterea copilului, in cuantum de 4000 lei, începând cu data de 1.01.2009, indemnizație care i-a fost acordată retroactiv, la data de 16.04.2008, aspect necontestat de către pârâtă.
Curtea are în vedere că, demersul privind solicitarea și obținerea dobânzii legale nu poate fi paralizat prin faptul că Legea nr. 257/31.10.2008, nu prevede și acordarea dobânzii, în condițiile în care sumele datorate reclamantei intimate, devin exigibile la data de 20 fiecărei luni, reținerea acestora de către recurenta-pârâtă neavând un temei legal.
Or, în acest context, reclamanta-intimată este îndreptățită și la dobânda legală calculată pe perioada cuprinsă între momentul exigibilității obligației de plată - data de 20 fiecărei luni și data plății integrale.
În măsura în care nu s-ar fi acordat și dobânda legală în condițiile anterior arătate, Curtea apreciază că s-ar fi ajuns la situația îmbogățirii fără just temei.
Constatând că prima instanță a tranșat corect litigiul dedus judecății, raportat și la considerentele de fapt și de drept expuse în precedentul prezentei decizii, Curtea va respinge recursurile.
Excepțiile invocate de recurentul pârât - Ministerul Finanțelor Publice nu pot fi primite, în condițiile în care acest pârât a fost chemat în judecată doar pentru efectuarea demersurilor necesare alocării sumelor solicitate prin acțiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI ȘI PROTECȚIEI SOCIALE, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și AGENȚIA JUDEȚEANĂ PENTRU PRESTAȚII SOCIALE C, împotriva sentinței civile nr. 491 din 27.02.2009, pronunțate în dosarul nr- al Tribunalului Cluj, pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 18 iunie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - ---
RED.DG/MB
2 ex.
Jud.fond:
Președinte:Daniela GrigaJudecători:Daniela Griga, Floarea Tămaș Liviu Ungur
