Refuz soluționare cerere institutii publice. Decizia 242/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- - 15.10.2009
DECIZIA CIVILĂ NR.242
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 23.02.2010
PREȘEDINTE: Adina Pokker
JUDECĂTOR 2: Rodica Olaru
JUDECĂTOR 3: Răzvan Pătru
GREFIER:- -
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamanții și, împotriva sentinței civile nr.1216/27.07.2009, pronunțată în dosarul nr-, al Tribunalului Arad, în contradictoriu cu pârâta - intimată Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A, având ca obiect contestație refuz soluționare cerere.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reclamantul - recurent personal, în reprezentarea pârâtei - intimate se prezintă consilier juridic, lipsă fiind reclamanta - recurentă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că s-a depus la dosar prin registratura instanței, la data de 09.02.2010 răspuns la întâmpinare din partea reclamanților - recurenți, un exemplar comunicându-se reprezentantului pârâtei - intimate.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat, instanța constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Reclamantul - recurent solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul pârâtei - intimate pune concluzii de respingere a recursului.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 22.05.2009, reclamanții și au chemat în judecată pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A, solicitând constatarea refuzului nejustificat al pârâtelor exprimat prin Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A, în baza adreselor nr.36.184/ad/12.03.2009 și ceea cu nr. 5.722/ad/07.05.2009, privind soluționarea pe cale amiabilă a dreptului pretins asupra sumei impozitată în plus de 45.501 lei, în sensul că răspunsul nu se referă la soluționarea concretă a dreptului pretins, ci este evaziv, în fapt fiind o eschivare de la un răspuns tranșant; obligarea pârâților la restituirea sumei de 45.501 lei achitată în plus cu chitanța nr. - din 05.08.2008, când corect trebuia să achite doar suma de 14.009 lei și nu cum greșit au fost impozitați cu suma de 59.510 lei achitată la., cu sediul în,-, cu titlu de impozit pe tranzacție, urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 165/05.02.2008, solicitând și cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin contractul autentificat de, sub nr.165 din 05.02.2008, au achitat cu chitanța nr. -/2008 cu titlu de impozit pe tranzacția imobiliară efectuată, o sumă stabilită greșit de 59,510 lei, în loc de suma corectă care trebuia stabilită și încasată de 14.009 lei, achitând astfel în plus suma de 45.501 lei. nu are temei legal, expertiza contabilă acceptată eronat, discriminatoriu și încălcând echitatea fiscală la nivelul persoanelor prin impozitarea pe tranzacțiilor imobiliare diferențiat a acestora, prin încălcarea principiilor Codului fiscal. Camera Notarilor Publici și de pârâți fiind în contradicție cu prețurile de pe piață, în sensul că a calculat valoarea tuturor terenurilor de pe raza municipiului A pe anul 2008, Ia o singură valoare de impozitare de 8.000 lei/ha, ajungându-se ca terenuri extrem de valoroase, situate la șoseaua europeană sau la centură ori cu, care valorau sute de mii de euro să fie impozitate ca cele care aveau o valoare de piață foarte mică, cum este cazul terenurilor vândute de reclamanți. Dându-și seama de greșeala lor, Camera Notarilor Publici T și pârâții, au solicitat efectuarea unei noi expertize de evaluare a terenurilor, în care terenurile situate în extravilan s-au zonat. În contextul noii expertize care stabilește că terenul reclamanților în zona a 4-a, valoarea de impozitare calculată la acest preț de 0,25 euro/mp prin urmare, aproape de prețul vânzării-cumpărării care este de 2.000 euro/ha - 0,2 euro/mp, pentru că, doar prețul stabilit în urma creșterii și ofertei este prețul corect. în baza expertizei greșite m fost obligați să achite un impozit necuvenit pe tranzacție, în total de 59.510 lei, în loc de cum este corect de 14.009 lei, motiv pentru au solicitat restituirea de către pârâți a diferenței încasate în plus de 45.501 lei, pe care dacă nu o achitau, nu li s-ar fi autentificat contractului de vânzare-cumpărare și astfel nu încheiam tranzacția, în motivația plății intrând în fapt că pleca cumpărătorul din țară. Faptul că au fost impozitați greșit contravine principiilor care guvernează Codul fiscal, în speță art. 3 lit. a- Valoarea luată în calcul la impozitare pe tranzacție este greșită, nu este de 8.000 euro/ha ci corespunde prețului la care au vândut și care era și este cel al pieței și anume de 2.000 euro/ha. Reclamanții arată că, au încercat să soluționeze pe cale amiabilă obiectul prezentei acțiuni, dar prin adresa nr. 5.0l2/ad/l6.02.2009, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului A au la Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A, iar aceasta prin adresa nr. 36.l84/ad/12.03.2009 se face că nu înțelege problema, dându-le de înțeles că dacă notarul a greșit, în minus, este răspunzător de această greșeală. Au revenit cu o nouă adresă la Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A, cu solicitarea să le răspundă cu "da sau "nu" cererii lor. Răspunsul a venit prin adresa nr. 5.722/ad/07.05.2009, în sensul că au procedat la clasarea solicitării, deoarece au răspuns prin adresa nr. 36.184/ad/ 12.03.2009.
Prin întâmpinare, pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Aas olicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată și nelegală, invocând excepția de prematuritate a acțiunii și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar pe fond a arătat că suma a fost încasată de notar și virată către Administrația Finanțelor Publice, având la bază o expertiză topografică. In fond, a arătat că suma din expertiză este cea luată în considerare de notarul public și în funcție de care s-a calculat impozitul pe venit, conform anexei 3, 4 și 12 din expertiza indicată.
De astfel, se poate observa faptul că se contestă cuantumul taxei bază de impozitare, în funcție de care s-a stabilit impozitul pe venit reținut și nu vreun document emis de pârâtă pentru stabilirea vreunei sume cu caracter de impozit. Așadar, atâta timp cât nu se dispune altă probă din care să rezulte netemeinicia expertizei amintite, nu se poate proceda la restituirea vreunei sume, astfel încât acțiunea este neîntemeiată față de instituția pârâtă. Față de această situație solicită admiterea excepțiilor invocate, astfel cum au fost formulate și respingerea cererii reclamanților, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată, motivele invocate de reclamanți neputând duce la admiterea acțiunii.
Prin întâmpinare pârâtul Ministerului Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului A, a solicitat respingerea acțiunii pe calea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.
Reclamantul a solicitat admiterea acestei excepții.
În ședința publică din 30.06.2009, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.
Prin răspunsul la întâmpinare reclamanții au cerut respingerea ca netemeinice și nelegale excepțiile ridicate de pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A, considerând ca fiind invocate cu rea credință.
În ședința publică din 14.07.2009 au fost respinse cele două excepții.
Prin sentința civilă nr. 1216 din data de 27 iulie 2009 pronunțată în dosar nr-, Tribunalul Arada respins acțiunea în contencios administrativ exercitată de reclamanții și - în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut în esență următoarele:
Reclamanții au depus cererea de restituire a sumei de 45.491 lei, achitată cu titlu de impozitul asupra venitului obținut din transferul bunurilor imobiliare, considerat ca nedatorat de reclamanți, la Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului A, fiind adresată atât acestei instituții, cât și Administrației Finanțelor Publice a Mun. Cererea a fost înregistrată sub nr. 5012/12.02.2009 (filele 16, 17).
Prin adresa nr. 5012/ad/16.02.2009 (fila 19), Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului A le-a comunicat reclamanților că a înaintat cererea lor Administrației Finanțelor Publice a Mun. A, căreia îi aparține competența de soluționare a acesteia.
Prin adresa nr. 36184/ad/12.03.2009 (fila 38) primită de reclamanți la 16.03.2009, Administrației Finanțelor Publice a Mun. A le-a cerut reclamanților să îi transmită un document eliberat de BNP - din care să rezulte "modul greșit de stabilire" a impozitului pe venitul din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal.
Conform art. 771alin. 1 din Codul fiscal referitor la impozitul pe venitul din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal:
"(4) Impozitul prevăzut la alin. (1) și (3) se calculează la valoarea declarată de părți în actul prin care se transferă dreptul de proprietate sau dezmembrămintele sale, în cazul în care valoarea declarată este inferioară valorii orientative stabilite prin expertiza întocmită de camera notarilor publici, impozitul se va calcula la nivelul valorii stabilite prin expertiză, cu excepția tranzacțiilor încheiate între rude ori afini până la gradul al II-lea inclusiv, precum și între soți, caz în care impozitul se calculează la valoarea declarată de părți în actul prin care se transferă dreptul de proprietate.
Camerele notarilor publici vor actualiza, o dată pe an, expertizele privind valoarea de circulație a bunurilor imobile care vor fi comunicate la direcțiile teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice.
Impozitul prevăzut la alin. (1) și (3) se va calcula și se va încasa de notarul public înainte de autentificarea actului sau, după caz, întocmirea încheierii de finalizare a succesiunii. Impozitul calculat și încasat se virează până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reținut. In cazul în care transferul dreptului de proprietate sau al dezmembrămintelor acestuia, pentru situațiile prevăzute la alin. (1) și (3), se realizează prin hotărâre judecătorească sau prin altă procedură, impozitul prevăzut la alin. (1) și (3) se calculează și se încasează de către organul fiscal competent. Instanțele judecătorești care pronunță hotărâri judecătorești definitive și irevocabile comunică organului fiscal competent hotărârea și documentația aferentă în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii. Pentru alte proceduri decât cea notarială sau judecătorească contribuabilul are obligația de a declara venitul obținut în maximum 10 zile de la data transferului, la organul fiscal competent, în vederea calculării impozitului. Pentru înscrierea drepturilor dobândite în baza actelor autentificate de notarii publici ori a certificatelor de moștenitor sau, după caz, a hotărârilor judecătorești și a altor documente în celelalte cazuri, registratorii de la birourile de carte funciară vor verifica îndeplinirea obligației de plată a impozitului prevăzut la alin. (1) și (3) și, în cazul în care nu se va face dovada achitării acestui impozit, vor respinge cererea de înscriere până la plata impozitului."
"(8) Procedura de calculare, încasare și virare a impozitului perceput în condițiile alin. (1) și (3), precum și obligațiile declarative se vor stabili prin norme metodologice emise prin ordin comun al ministrului finanțelor publice și ministrului justiției, cu consultarea Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România."
Art. 772din același cod reglementează rectificarea impozitului, în sensul că în cazul în care, după autentificarea actului de către notarul public, se constată erori sau omisiuni în calcularea și încasarea impozitului prevăzut la art. 771alin. (1) și (3), notarul public comunică organului fiscal competent această situație, cu motivarea cauzelor care au determinat eroarea sau omisiunea, iar acesta emite decizii de impunere pentru contribuabilii desemnați la textul legal de mai sus în vederea încasării impozitului.
Ordinul Ministerului Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției nr. 330-1357/C/2007 privind procedura de încasare și virare, precum și obligațiile declarative privind impozitul pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal cuprinde în anexa 3 procedura privind distribuirea impozitului stabilit pe venitul din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal. Potrivit părții I "Procedura privind distribuirea impozitului pe venituri din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal încasate prin birourile notarilor publici" pct. 1 și 5, impozitul pe venituri din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal are 3 destinații: bugetului de stat (40%), Agenția Națională de cadastru și Publicitate Imobiliară (10%), bugetelor unităților administrativ-teritoriale din cadrul unui județ (50%).
Reclamanții au reiterat solicitarea lor printr-o cerere depusă ca răspuns la adresa de mai sus (fila 18). Acest înscris reprezintă răspunsul reclamanților la solicitarea A prin care reclamanții au arătat că li s-a calculat greșit impozitul prin stabilirea unei baze greșite de impozitare, susținând către trebuia să li se calculeze impozitul în baza valorii declarate ca preț în contract.
În cursul procesului s-a lămurit faptul că baza de impozitare se stabilește în temeiul raportului de expertiză întocmit de Camera Notarilor Publici ce este cunoscut de Administrația Finanțelor Publice A și care nu se află la dispoziția contribuabililor. De altfel, în prima sa cerere, reclamanții au invocat lucrarea "Valori de piață medii pentru terenuri extravilane", pe care a și depus-o, acest înscris purtând mențiunea "Strict pentru uzul Birourilor Notariale".
În aceste condiții, reclamanții și-au exprimat clar punctul de vedere și au prezentat documentele pe care și-au întemeiat solicitarea, astfel că în termen de 45 de zile de la data primirii cererii lor de la. A, pârâta Administrația Finanțelor Publice A avea obligația de a soluționa cererea reclamanților. În schimb, pârâta a emis adresa nr.5722/ad/07.05.2009 prin care le-a adus la cunoștință reclamanților clasarea cererii lor, cu motivarea că le-a răspuns prin adresa nr.36184/ad/l2.03.2009, deși acel înscris nu cuprindea răspunsul la solicitarea reclamanților, nefiind un act administrativ, ci o solicitare de completare a probațiune, de lămurire a cererii lor.
Reclamanții au depus cererea și actele pe care le-au considerat necesare pentru soluționarea acesteia, învestind inițial A cu soluționarea acesteia, care însă a trimis cererea lor Administrația Finanțelor Publice A pentru rezolvarea ei. Față de conținutul adresei nr.5722/ad/07.05.2009 a Administrația Finanțelor Publice A prin care li se aducea la cunoștință reclamanților clasarea cererii lor, cu motivarea că li s-a comunicat răspunsul la solicitarea lor prin adresa nr. 36184/ad/l2.03.2009, apare evident că din punctul de vedere al pârâtei procedura de rezolvare a cererii reclamanților a fost finalizată, astfel că aceștia nu mai pot aștepta un alt răspuns decât cel deja primit.
Reclamanții, dându-și seama de greșeala lor referitor la expertiza de evaluare a imobilelor, Camera Notarilor Publici și pârâta au solicitat efectuarea unei noi expertize, care a stabilit valorile terenurilor prin încadrare în 4 categorii. Dar, conform art. 771alin. 5 din Codul fiscal, camerele notarilor publici au obligația de a actualiza, o dată pe an, expertizele privind valoarea de circulație a bunurilor imobile, pe care apoi le comunică direcțiilor teritoriale ale Ministrului Finanțelor Publice, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că efectuarea unei noi expertize nu constituie o reparare a unei greșeli constatate de Camera notarilor publici, ci doar operațiunea de actualizare anuală a valorilor de circulație ale bunurilor imobile, precum și faptul că doar Camera notarilor publici putea să ceară actualizarea expertizei sau refacerea acesteia, iar nu și pârâta, iar, pe de altă parte, că Administrația Finanțelor Publice nu a avea dreptul să ceară refacerea expertizei.
Pârâta a pus în discuție reclamanților chemarea în judecată a Camerei notarilor publici raportat la faptul că aceasta efectuează raportul de expertiză privind evaluarea bunurilor imobile și chiar, în cuprinsul motivării acțiunii lor, reclamanții au arătat că reevaluarea terenurilor din județul Aaa vut loc la cererea Camerei Notarilor Publici T, adăugând și pârâtele inițiale. Cu toate acestea reclamanții nu au formulat o cerere de chemare în judecată a Camerei Notarilor Publici
În plus, reclamanții nu au atacat un act administrativ al pârâtei în ceea ce privește impozitul propriu-zis.
Reclamanții nu au contestat atât modalitatea de calculare a impozitului, ce se realizează după normele fiscale, cât baza de impozitare, care nu este determinată de pârâtă, ci de Camerei Notarilor Publici. Reclamanții au contestat parțial și modalitatea de calcul a impozitului în ceea ce privește înlăturarea prețului declarat de aceștia în contractul de vânzare - cumpărare și luarea în considerare ca bază de impozitare a expertizei Camerei Notarilor Publici. Dar această conduită este corectă, din moment ce prețul declarat de reclamanți se situa sub nivelul valorii stabilite de acel raport de expertiză(aspect necontrazis de către aceștia), pârâtă, prin acceptarea acestui mod de calcul al impozitului, făcând doar aplicarea prevederilor art. 77 alin. 4 din Codul fiscal.
În ceea ce privește prima cerere dedusă judecății, instanța a constatat că pârâta avea la dispoziție toate elementele necesare soluționării cererii reclamanților. au arătat care este obiectul solicitării lor, motivele pe care le invocă, au depus copiile contractului de vânzare - cumpărare, chitanței cu care au achitat impozitul, au indicat cursul valutar din 05.08.2008 și au depus Anexa 3 raportului de expertiză folosit de notarii publici. Deși nu au precizat dacă este vorba despre anexa valabilă în anul 2008 sau cea din anul 2009, din dispozițiile art. 771alin. 5 din Codul fiscal rezultă că în fiecare an camerele notarilor publici procedează la reevaluarea bunurilor imobile și comunică direcțiilor teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice expertizele realizate, astfel că pârâta avea acces la acest raport. în aceste condiții, clasarea cererii reclamanților, cu motivarea că li s-a răspuns prin adresa anterioară, deși aceasta conținea un răspuns, ci doar solicitarea comunicării documentului eliberat de - privind "modul greșit de stabilire" a impozitului (deși în acest sens era clar că reclamanții contestau valorile expertizei folosite de notarul public ce a autentificat contractul lor de vânzare - cumpărare), constituie un refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamanților, conform art. 2 lit. i) din Legea nr.554/2004.
Caracterul nejustificat al acestui refuz în soluționarea cererii reclamanților nu este înlăturat de netemeinicia solicitării lor, căci reclamanții erau îndreptățiți la obținerea unui răspuns, indiferent dacă era unul favorabil sau negativ, în condițiile impunerii prin art.7 din Legea nr.554/2004 a procedurii prealabile sesizării instanței. Vătămarea intereselor reclamanților, în acest caz, rezultând din simpla ignorare a dreptului lor de a contesta valoarea impozitului stabilit în sarcina lor.
Pe de altă parte, însă, reclamanții nu au cerut obligarea autorității administrative să emită actul administrativ pretins, adică să soluționeze cererea lor, ci au cerut direct instanței să se pronunțe asupra legalității modului de stabilire a impozitului.
Or, potrivit art.18 alin.1 din Legea nr.554/2004, soluțiile pe care le poate pronunța instanța de contencios administrativ sunt: să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.
Astfel, modul în care este formulată acțiunea în contencios administrativ obligă, instanța să se pronunțe asupra legalității și temeiniciei modului de determinare a impozitului pe venitul obținut din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal, bineînțeles, doar în limitele cadrului procesual stabilit de reclamanți (ținând cont de faptul că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității părților), iar nu să oblige pârâta să soluționeze plângerea prealabilă, astfel că din această perspectivă cererea de constatare a refuzului nejustificat al pârâtei de a răspunde solicitării lor este inadmisibilă, în condițiile în care nu este însoțită de o cerere de obligare a autorității administrative de a finaliza procedura prealabilă.
Conform art. 111 din Codul d e procedură civilă, "Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului". Astfel, este admisibilă doar cererea de constatare a unei stări de drept, iar nu și cea de constatare doar a unei stări de fapt.
Or, prima cerere a reclamanților, atâta timp cât nu este însoțită de solicitarea de obligare a pârâtei de a le soluționa plângerea prealabilă, este doar o cerere de constatare a unei simple stări de fapt, fără consecințe juridice, astfel că nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art.111 din Codul d e procedură civilă raportat la art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, instanța a respins această cerere, ca inadmisibilă.
Cea de a doua cerere, a fost respinsă ca neîntemeiată întrucât, în cea ce privește acțiunea exercitată împotriva Ministerului Finanțelor publice, aceasta a fost respinsă ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, ceea ce nu permite abordarea fondului față de acest pârât.
Văzând că pârâta nu a căzut în pretențiuni, nefiind întrunite cerințele prevăzute de art. 274 din Codul d e procedură civilă, instanța a respins și cererea accesorie a reclamanților privitoare la obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamanții și,solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului la prima instanță în vederea administrării tuturor probelor necesare în vederea soluționării temeinice și legale a acesteia.
În motivare se arată că, în sentința primei instanțe s-a reținut în esență că reclamanții au formulat o cerere de chemare în judecată a Camerei Notarilor Publici T deși pârâta Administrația Finanțelor Publice a municipiului Aap us în discuție acest aspect. S-a mai reținut în plus, și faptul că nu au atacat actul administrativ al pârâtei,cu privire la impozitul propriu zis.
Prima instanță a constatat apoi (pag 6 alin.3 din sentință), că pârâta a refuzat nejustificat soluționarea plângerii prealabile deși în mod cert avea la dispoziție toate elementele necesare soluționării ei, aceasta fiind obligația pârâtei conform. Art.7 din Legea 554/2004.
Pe de alta parte, instanța a reținut și că nu s-a cerut obligarea autorității administrative " să emită actul administrative pretins", ci s-a cerut "să se pronunțe asupra legalității modului de stabilire a impozitului", în acest sens instanța de fond invocând art. 18 alin. l din Legea 554/2004.
Prima instanță în temeiul art. 111 Cod procedură civilă raportat la art. 18 din Legea nr.554/2004, a considerat inadmisibilă "prima cerere ",iar "a doua cerere" a fost respinsă ca neîntemeiată.
Prin urmare, acțiunea nu poate fi scindată, în "doua cereri", și nici soluționată în felul cum a procedat prima instanță netemeinic și nelegal, în raport de formularea reclamanților, de temeiul de drept invocat și de probele depuse la dosar și mai ales de proba solicitată în dovedirea acțiunii.
Prima instanța a reținut corect, chiar din sentința recurată faptul că pârâta a Municipiului Aar efuzat nejustificat soluționarea plângerii prealabile. In consecință, acțiunea reclamanților și sub acest aspect fiind temeinică și legală, se impunea să fie admisă.
Inițial, prima instanța, a admis proba cu expertiza tehnică topo solicitată de reclamanți încă prin acțiunea introductiva de instanță, considerând-o utilă, pertinentă și concludenta soluționării corecte, temeinice și legale a cauzei.
Cu privire la nechemarea în judecată de către reclamanți a Camerei Notarilor Publici T, menționează că nu era necesară chemarea în judecată a acesteia deoarece notarul public a încasat impozitul pe tranzacție în favoarea statului și la vărsat pârâtei a municipiului A, banii ajungând în posesia acesteia.
Este irelevant cine a solicitat expertiza tehnica topo prin care s-a stabilit greșit baza de impozitare (valoare de circulație a terenurilor agricole din extravilanul municipiului A) din moment ce potrivit art.771alin.5 din fiscal, pârâta a avut acces la raportul de expertiză și astfel trebuia să cunoască conținutul acestuia în sensul, daca valoarea impozabilă a terenurilor agricole a fost corect stabilită, având obligația sa vegheze, ca și autoritate de stat atât la evitarea subevaluării cât și a supraevaluării.
Prima instanța nu poate reproșa cu temei că reclamanții nu au cerut obligarea autorității administrative să soluționeze plângerea prealabila din moment ce această autoritate, anterior, a refuzat deja nejustificat soluționarea plângerii, iar noi prin acțiunea formulată s-a cerut obligarea pârâtei la restituirea impozitul pe tranzacție calculat nelegal și deci încasat de la reclamanți,nedatorat.
În dispozitivul sentinței recurate s-a omis a se preciza că, "prima" cerere din acțiunea reclamanților a respins-o ca inadmisibilă, iar a "a doua" cerere, ca neîntemeiată.
Prima instanța, prin calificarea greșită a cererii reclamanților a modificat acțiunea și a făcut o aplicare greșită a art.111 pr. civ, motiv pentru care a pronunțat o hotărâre nelegală.
Prin întâmpinare, pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Aas olicitat respingerea recursului formulat de și în dosarul de față ca neîntemeiat, arătând că acțiunea de fond este inadmisibilă ca fiind prematur introdusă.
Acțiunea în contencios administrativ potrivit art.7 Legea nr.554/2004 poate fi formulată în următoarele condiții: "înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia."
Pe fondul cauzei, arătă că suma a fost încasată de notar și virată către pârâtă având la bază o expertiză topografică.
Suma din expertiză este cea luată în considerare de notarul public și în funcție de care s-a calculat impozitul pe venit, conform anexei 3, 4 și 12 din expertiza indicată.
Temeinicia sau netemeinicia acesteia nu putem să o analizăm noi, pârâta fiind ținută de constatările notarului public. De altfel, se poate cu ușurință observa faptul că se contestă cuantumul taxei bază de impozitare, în funcție de care s-a stabilit impozitul pe venit reținut si nu vreun document emis de pârâtă pentru stabilirea vreunei sume cu caracter de impozit.
Așadar, atâta timp cât nu se depune o altă probă din care să rezulte netemeinicia expertizei amintite, nu se poate proceda la restituirea vreunei sume, astfel încât recursul și pe cale de consecință acțiunea este neîntemeiată față de pârâta
Analizând actele dosarului, criticile recurenților prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă,Curtea de Apel constată următoarele:
1. Obiectul litigiului:
Cu privire la obiectul litigiului, Curtea constată că în prezenta cauză reclamanții și au chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A, solicitând constatarea refuzului nejustificat al pârâtelor de a restitui o sumă de bani plătită în plus de către reclamanți cu titlul de impozit pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal
Reclamanți au învederat că, în calitate de vânzători, au încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarului Public sub nr.165 din 05.02.2008, prin care au înstrăinat mai multe terenuri, ocazie cu care au achitat, cu titlul de impozit pe tranzacția imobiliară efectuată, o sumă stabilită greșit de 59,510 lei, în loc de suma corectă care trebuia stabilită și încasată de 14.009 lei, achitând astfel în plus suma de 45.501 lei.
Reclamanții au învederat, totodată, că impozitarea nu are temei legal, expertiza contabilă fiind acceptată eronat, discriminatoriu și încălcând echitatea fiscală la nivelul persoanelor prin impozitarea pe tranzacțiilor imobiliare diferențiat a acestora, prin încălcarea principiilor Codului fiscal. Camera Notarilor Publici și de pârâți fiind în contradicție cu prețurile de pe piață, în sensul că a calculat valoarea tuturor terenurilor de pe raza municipiului A pe anul 2008 Ia o singură valoare de impozitare de 8.000 lei/ha, ajungându-se ca terenuri extrem de valoroase, situate la șoseaua europeană sau la centură ori cu, care valorau sute de mii de euro, să fie impozitate ca cele care aveau o valoare de piață foarte mică, cum este cazul terenurilor vândute de reclamanți. Reclamanții au arătat că ulterior, realizând această situație, Camera Notarilor Publici T și pârâții au solicitat efectuarea unei noi expertize de evaluare a terenurilor, în care terenurile situate în extravilan s-au împărțit în zone diferite, fiind stabilite valori diferite, în funcție de aceste zone, astfel că în raport cu această nouă expertiză, care stabilește că terenul reclamanților era situat în zona a 4-a, valoarea de impozitare este calculată la prețul de 0,25 euro/mp, situație față de care reclamanții ar fi trebuit să achite un impozit de numai 14.009 lei, iar nu un impozit de 59.510 lei, cum s-a întâmplat în realitate.
2. Soluția instanței de fond:
Instanța de fond a respins acțiunea reclamanților, reținând că aceștia au solicitat Administrației Finanțelor Publice a Municipiului A restituirea sumei de 45.491 lei, achitată cu titlu de impozitul asupra venitului obținut din transferul bunurilor imobiliare, considerat ca nedatorat de reclamanți, iar prin adresa nr. 36184/ad/12.03.2009 (fila 38) primită de reclamanți la 16.03.2009, Administrației Finanțelor Publice a Mun. A le-a cerut reclamanților să îi transmită un document eliberat de BNP - din care să rezulte "modul greșit de stabilire" a impozitului pe venitul din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal.
Instanța de fond a reținut că pârâta a pus în discuție reclamanților chemarea în judecată a Camerei notarilor publici, raportat la faptul că aceasta efectuează raportul de expertiză privind evaluarea bunurilor imobile, și chiar în cuprinsul motivării acțiunii lor reclamanții au arătat că reevaluarea terenurilor din județul Aaa vut loc la cererea Camerei Notarilor Publici T, adăugând și pârâtele inițiale. Cu toate acestea, a arătat instanța de fond, reclamanții nu au formulat o cerere de chemare în judecată a Camerei Notarilor Publici
În plus, instanța de fond a subliniat că reclamanții nu au atacat un act administrativ al pârâtei în ceea ce privește impozitul propriu-zis.
Astfel, instanța de fond a reținut că reclamanții nu au contestat atât modalitatea de calculare a impozitului, care se realizează după normele fiscale, cât baza de impozitare, care nu este determinată de pârâtă, ci de Camerei Notarilor Publici.
Cu toate acestea, instanța de fond a reținut că organele fiscale aveau obligația de a soluționa cererea de restituire formulată de reclamanți, în condițiile în care avea la dispoziție toate elementele necesare verificării modului de calcul al impozitului în cauză. Din acest punct de vedere, instanța de fond a reținut caracterul nejustificat al refuzului organelor fiscale pârâte de a soluționa cererea de restituire a impozitului formulată de reclamanți, chiar dacă apreciau că această cerere este nefondată.
Pe de altă parte, însă, instanța de fond a reținut că reclamanții nu au cerut obligarea autorității administrative să emită actul administrativ pretins, adică să soluționeze cererea lor, ci au cerut direct instanței să se pronunțe asupra legalității modului de stabilire a impozitului.
Or, a arătat instanța de fond, potrivit art.18 alin.1 din Legea nr.554/2004, soluțiile pe care le poate pronunța instanța de contencios administrativ sunt: să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. Astfel, instanța de fond a reținut că modul în care este formulată acțiunea în contencios administrativ obligă instanța să se pronunțe asupra legalității și temeiniciei modului de determinare a impozitului pe venitul obținut din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal, bineînțeles, doar în limitele cadrului procesual stabilit de reclamanți (ținând cont de faptul că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității părților), iar nu să oblige pârâta să soluționeze plângerea prealabilă, astfel că din această perspectivă cererea de constatare a refuzului nejustificat al pârâtei de a răspunde solicitării lor este inadmisibilă, în condițiile în care nu este însoțită de o cerere de obligare a autorității administrative de a finaliza procedura prealabilă.
În raport cu dispozițiile art. 111 Cod de Procedură Civilă, referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în constatare în cazul în care este admisibilă exercitarea acțiunii în realizarea unui drept, instanța de fond a reținut că prima cerere a reclamanților este doar o cerere de constatare a unei simple stări de fapt, fără consecințe juridice, atâta timp cât nu este însoțită de solicitarea de obligare a pârâtei de a le soluționa plângerea prealabilă, astfel că, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art.111 din Codul d e procedură civilă raportat la art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, instanța a respins această cerere, ca inadmisibilă.
În ceea ce privește acțiunea exercitată împotriva Ministerului Finanțelor Publice, aceasta a fost respinsă de instanța de fond ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, ceea ce nu permite abordarea fondului față de acest pârât.
3. Dispozițiile legale incidente în cauză:
Curtea subliniază că reclamanților li s-a impus un impozit pe venitul din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal, ca urmare a înstrăinării unor imobile printr-un act autentificat la data de 5.08.2008.
În consecință, modul de stabilire a impozitului respectiv este suspus reglementărilor în vigoare la momentul perceperii acestuia, respectiv reglementării din Cod fiscal care era în vigoare la data de 5.08.2008, având în vedere principiul "tempus regit actum" și principiul neretroactivității legii civile.
În raport cu cele arătate mai sus, Curtea reține că este aplicabilă în cauză reglementarea din Cod fiscal, astfel cum a fost modificat prin Ordonanțele de Urgență nr. 91/2008 și. 94/2008.
Art. 771din Cod fiscal, care reglementează definirea venitului din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal, avea la momentul respectiv următorul conținut:
(1) "La transferul dreptului de proprietate și al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra construcțiilor de orice fel și a terenurilor aferente acestora, precum și asupra terenurilor de orice fel fără construcții, contribuabilii datorează un impozit care se calculează astfel:
a) pentru construcțiile de orice fel cu terenurile aferente acestora, precum și pentru terenurile de orice fel fără construcții, dobândite într-un termen de până la 3 ani inclusiv:
- 3% până la valoarea de 200.000 lei inclusiv;
- peste 200.000 lei, 6.000 lei + 2% calculate la valoarea ce depășește 200.000 lei inclusiv;
b) pentru imobilele descrise la lit. a), dobândite la o dată mai mare de 3 ani:
- 2% până la valoarea de 200.000 lei inclusiv;
- peste 200.000 lei, 4.000 lei + 1% calculat la valoarea ce depășește 200.000 lei inclusiv.
(2) Impozitul prevăzut la alin. (1) nu se datorează în următoarele cazuri:
a) la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor și construcțiilor de orice fel, prin reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul legilor speciale;
b) la dobândirea dreptului de proprietate cu titlul de donație între rude și afini până la gradul al III-lea inclusiv, precum și între soți.
(3) Pentru transmisiunea dreptului de proprietate și a dezmembrămintelor acestuia cu titlul de moștenire nu se datorează impozitul prevăzut la alin. (1), dacă succesiunea este dezbătută și finalizată în termen de 2 ani de la data decesului autorului succesiunii. În cazul nefinalizării procedurii succesorale în termenul prevăzut mai sus, moștenitorii datorează un impozit de 1% calculat la valoarea masei succesorale.
(4) Impozitul prevăzut la alin. (1) și (3) se calculează la valoarea declarată de părți în actul prin care se transferă dreptul de proprietate sau dezmembrămintele sale. În cazul în care valoarea declarată este inferioară valorii orientative stabilite prin expertiza întocmită de camera notarilor publici, impozitul se va calcula la nivelul valorii stabilite prin expertiză, cu excepția tranzacțiilor încheiate între rude ori afini până la gradul al II-lea inclusiv, precum și între soți, caz în care impozitul se calculează la valoarea declarată de părți în actul prin care se transferă dreptul de proprietate.
(5) Camerele notarilor publici vor actualiza, o dată pe an, expertizele privind valoarea de circulație a bunurilor imobile care vor fi comunicate la direcțiile teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice.
(6) Impozitul prevăzut la alin. (1) și (3) se va calcula și se va încasa de notarul public înainte de autentificarea actului sau, după caz, întocmirea încheierii de finalizare a succesiunii. Impozitul calculat și încasat se virează până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reținut. În cazul în care transferul dreptului de proprietate sau al dezmembrămintelor acestuia, pentru situațiile prevăzute la alin. (1) și (3), se realizează prin hotărâre judecătorească sau prin altă procedură, impozitul prevăzut la alin. (1) și (3) se calculează și se încasează de către organul fiscal competent. Instanțele judecătorești care pronunță hotărâri judecătorești definitive și irevocabile comunică organului fiscal competent hotărârea și documentația aferentă în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii. Pentru alte proceduri decât cea notarială sau judecătorească contribuabilul are obligația de a declara venitul obținut în maximum 10 zile de la data transferului, la organul fiscal competent, în vederea calculării impozitului. Pentru înscrierea drepturilor dobândite în baza actelor autentificate de notarii publici ori a certificatelor de moștenitor sau, după caz, a hotărârilor judecătorești și a altor documente în celelalte cazuri, registratorii de la birourile de carte funciară vor verifica îndeplinirea obligației de plată a impozitului prevăzut la alin. (1) și (3) și, în cazul în care nu se va face dovada achitării acestui impozit, vor respinge cererea de înscriere până la plata impozitului.
(7) Impozitul stabilit în condițiile alin. (1) și (3) se virează și se reține integral la bugetul de stat.
(8) Procedura de calculare, încasare și virare a impozitului perceput în condițiile alin. (1) și (3), precum și obligațiile declarative se vor stabili prin norme metodologice emise prin ordin comun al ministrului finanțelor publice și ministrului justiției, cu consultarea Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România".
Conform art. 772Cod fiscal în vigoare la momentul respectiv,"n cazul în care, după autentificarea actului sau întocmirea încheierii de finalizare în procedura succesorală de către notarul public, se constată erori sau omisiuni în calcularea și încasarea impozitului prevăzut la art. 771alin. (1) și (3), notarul public va comunica organului fiscal competent această situație, cu motivarea cauzelor care au determinat eroarea sau omisiunea. Organele fiscale competente vor emite decizii de impunere pentru contribuabilii desemnați la art. 771alin. (1) și (3), în vederea încasării impozitului. Răspunderea notarului public pentru neîncasarea sau calcularea eronată a impozitului prevăzut la art. 771alin. (1) și (3) este angajată numai în cazul în care se dovedește că neîncasarea integrală sau parțială este imputabilă notarului public care, cu intenție, nu și-a îndeplinit această obligație".
obligațiile declarative ale notarilor publici cu privire la transferul proprietăților imobiliare, art. 773Cod fiscal prevedea că "notarii publici au obligația să depună semestrial la organul fiscal teritorial o declarație informativă privind transferurile de proprietăți imobiliare, cuprinzând următoarele elemente pentru fiecare tranzacție:
a) părțile contractante;
b) valoarea înscrisă în documentul de transfer;
c) impozitul pe venitul din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal;
d) taxele notariale aferente transferului".
4. Analizarea legalității sentinței civile recurate:
Curtea reține că instanța de fond a respins acțiunea reclamanților pe considerentul că aceasta este o acțiune în constatare, care este inadmisibilă în condițiile în care reclamanții, deși au solicitat să se constate refuzul nejustificat de soluționare a cererii de restituire a impozitului suplimentar, nu au solicitat și obligarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A de a le soluționa plângerea prealabilă.
Curtea observă că reclamanții, conform cererii de chemare în judecată, au solicitat - la primul capăt de cerere - să se constate refuzul nejustificat de soluționare a cererii de restituire a impozitului pretins nedatorat, iar la cel de al doilea capăt de cerere au solicitat obligarea pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A la restituirea sumei pretins nedatorate.
Pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Aar ăspuns reclamanților prin invocarea dispozițiilor art. 771alin. 6 și a art. 772Cod fiscal, dispoziții conform cărora impozitul în cauză se calculează, se încasează și se virează de notarul public, iar în cazul în care se constată erori de clacul, tot notarul este cel care sesizează organele fiscale, în vederea emiterii de decizii de impunere cu privire la diferențele de impozit.
Curtea reține, așadar - ca și instanța de fond - că organele fiscale nu au soluționat pe fond cererea de restituire a impozitului, ci au invocat răspunderea notarului cu privire la modul de calcul al impozitului respectiv și faptul că tot notarul este acela care poate sesiza organele fiscale în cazul în care consideră că au existat erori de calcul al acestui impozit.
4.1 Cu privire la caracterul nejustificat al refuzului de soluționare a cererii:
Curtea remarcă, de asemenea, că instanța de fond a reținut în mod corect caracterul nejustificat al refuzului organelor fiscale de a soluționa cererea reclamanților. Astfel, deși s-a solicitat reclamanților prezentarea unor date referitoare la modul de calcul al impozitului, Curtea observă că aceste date se aflau în posesia Administrației Finanțelor Publice a Municipiului
În acest sens, Curtea precizează că impozitul în litigiu se calculează, conform art. 771Cod fiscal, în funcție de valoarea imobilului și de data dobândirii acestuia de către înstrăinător. Or aceste date rezultau din contractul de vânzare-cumpărare depus în copie de către reclamanți și în raport cu valorile din raportul de expertiză întocmit la cererea Camerei Notarilor Publici, transmis, de asemenea, și organelor fiscale, conform art. 771alin. 5 Cod fiscal.
Totodată, Curtea reține că, potrivit art. 773Cod fiscal, "notarii publici au obligația să depună semestrial la organul fiscal teritorial o declarație informativă privind transferurile de proprietăți imobiliare, cuprinzând următoarele elemente pentru fiecare tranzacție:
a) părțile contractante;
b) valoarea înscrisă în documentul de transfer;
c) impozitul pe venitul din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal;
d) taxele notariale aferente transferului".
În raport cu acest text legal, Curtea reține că organelor fiscale le sunt remise de către notarii publici datele necesare verificării modului de calcul al impozitului în litigiu.
Prin urmare, organele fiscale aveau toate datele necesare pentru a putea verifica modul de calcul al impozitului datorat de reclamanți conform contractului de vânzare-cumpărare invocat de aceștia.
Conform art. 2 alin. 1 lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin "refuz nejustificat de a soluționa o cerere" se înțelege "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile".
Din adresa de răspuns emisă de pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A rezultă că aceasta a apreciat că nu poate soluționa cererea de restituire a impozitului pe considerentele expuse anterior, și a căror netemeinicie a fost reținută în mod corect și de instanța de fond. În aceste condiții, refuzul pârâtei de a soluționa această cerere a reclamanților apare ca fiind un refuz nejustificat de a soluționa o cerere, în sensul art. 2 alin. 1 lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Acest refuz - asimilat de art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 cu actul administrativ tipic - dă reclamanților dreptul de a sesiza instanța de contencios administrativ pentru "anularea actului,recunoașterea dreptului pretinssau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată", astfel cum prevede art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.
4.2 Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrației Finanțelor Publice a Municipiului:
Pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Aai nvocat faptul că nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, pe considerentul că nu se solicită anularea unui act administrativ emis de această instituție publică. Astfel, pârâta a învederat că reclamanții contestă modul de calcul al unui impozit care a fost stabilit de către notarul public în raport cu valorile imobilelor cuprinse într-o expertiză efectuată la cererea Camerei Notarilor Publici - acte față de care Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A este un terț.
În această privință, Curtea constată necesitatea prealabilă a identificării raporturilor juridice deduse judecății.
În acest sens, Curtea subliniază că, în conformitate cu dispozițiile art. 771Cod fiscal, contribuabilii care înstrăinează un imobil au - cu excepția unor cazuri expres stabilite de lege - obligația plății impozitului pe venitul din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal.
În acest context, cu prilejul autentificării actului de înstrăinare, notarul public are obligația de a calcula și de a încasa de la vânzător impozitul respectiv, conform art. 771alin. 6 Cod fiscal. Ulterior încasării acestui impozit, notarul public care a autentificat actul de vânzare-cumpărare are și obligația de a vira impozitul astfel încasat la bugetul de stat, conform art. 771alin. 7 Cod fiscal.
Curtea constată, așadar, că notarul public are obligația de calcula și de a încasa impozitul în litigiu, impozit care se virează ulterior la bugetul de stat. Din acest punct de vedere, Curtea reține că în exercitarea atribuțiilor de stabilire și încasare a acestui impozit, notarul acționează în regim de putere publică, asemenea unui organ fiscal, având posibilitatea de a refuza autentificarea actului de înstrăinare în cazul refuzului de plată anticipată a impozitului de către vânzător.
Cu toate acestea, Curtea remarcă faptul că dispozițiile legale nu reglementează forma actului emis de notar cu privire la modul de calcul al impozitului astfel stabilit, nefiind impus acestora să emită un anumit tip de înscris, separat de actul de vânzare-cumpărare autentificat, și în care să se consemneze modul de calcul al impozitului reținut de la vânzător. În absența unui înscris separat, Curtea remarcă dificultatea identificării modului de calcul al impozitului stabilit de notarul public, din situația de speță rezultând că perceperea impozitului este menționată exclusiv în încheierea de autentificare a contractului de vânzare-cumpărare, dar fără indicarea modului de calcul efectuat de notar. Cu toate acestea, Curtea subliniază că, în condițiile în care notarul public acționează în regim de putere publică în exercitarea atribuțiilor de stabilire și de încasare a impozitului în litigiu, modul de îndeplinire a acestor atribuții este supus verificării organelor fiscale și, ulterior, cenzurii instanțelor de contencios administrativ
Pe de altă parte, Curtea reamintește că, potrivit art. 772Cod fiscal în vigoare la momentul respectiv,"n cazul în care, după autentificarea actului sau întocmirea încheierii de finalizare în procedura succesorală de către notarul public, se constată erori sau omisiuni în calcularea și încasarea impozitului prevăzut la art. 771alin. (1) și (3), notarul public va comunica organului fiscal competent această situație, cu motivarea cauzelor care au determinat eroarea sau omisiunea. Organele fiscale competente vor emite decizii de impunere pentru contribuabilii desemnați la art. 771alin. (1) și (3), în vederea încasării impozitului. Răspunderea notarului public pentru neîncasarea sau calcularea eronată a impozitului prevăzut la art. 771alin. (1) și (3) este angajată numai în cazul în care se dovedește că neîncasarea integrală sau parțială este imputabilă notarului public care, cu intenție, nu și-a îndeplinit această obligație".În raport cu acest text legal, Curtea reține că organele fiscale au competența de a emite decizii de impunere în cazul în care se constată erori în calcularea impozitului respectiv.
Sub acest aspect, este irelevant faptul că art. 772Cod fiscal reglementează exclusiv sesizarea organelor fiscale de către notarul public, în cazul constatării unor erori sau omisiuni în calcularea și încasarea impozitului. Conform art. 7 alin. 2 Cod de Procedură Fiscală, organele fiscale au - în baza rolului activ - posibilitatea evaluării stării de fapt generatoare a impozitului independent de conduita unor terți, inclusiv a notarului public care a calculat impozitul.
Curtea remarcă, totodată, faptul că omisiunea notarului de a sesiza organul fiscal cu privire la încasarea și calcularea eronată a impozitului nu împiedică organul fiscal să efectueze verificări din oficiu, în cazul în care consideră că a fost perceput un impozit diminuat, emițând și în acest caz decizii de impunere fiscală.
În acest context, reglementările citate anterior, precum și considerente de echitate și inclusiv principiul bunei credințe - care trebuie să guverneze raporturile dintre contribuabili și organele fiscale - impun organului fiscal să verifice modul de calcul al impozitului și în cazul în care este sesizat de către contribuabilul care a înstrăinat un imobil, indiferent de atitudinea notarului public care a calculat impozitul.
Curtea reține, așadar, că, în interpretarea art. 772Cod fiscal, organul fiscal nu este ținut de necesitatea sesizării sale prealabile exclusiv de către notarul public, cu atât mai mult cu cât acesta din urmă nu are în toate cazurile interesul de a sesiza organul fiscal, evidențiindu-i un posibil caz în care a aplicat eronat dispozițiile legale fiscale.
Revenind la situația din speță și examinând excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice a Municipiului A, Curtea reamintește că prin calitate procesuală pasivă se înțelege, potrivit doctrinei, identitatea între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecății.
În speță, raportul juridic dedus judecății este cel născut din cererea reclamanților de restituire a unui impozit, cerere adresată și Administrației Finanțelor Publice a Municipiului A și pe care aceasta nu a soluționat-o pe fond.
Curtea reamintește că a reținut anterior competența organului fiscal de a verifica modul de calcul al impozitului în litigiu și în ipoteza în care nu a fost sesizat de către notarul public care a autentificat actului de vânzare-cumpărare a cărui încheiere a determinat nașterea obligației de plată a impozitului
În aceste condiții, Curtea reține că pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A are calitatea de debitor în raportul juridic dedus judecății, raport născut prin cererea de restituire parțială a unui impozit, cerere adresată pârâtei Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A și pe care această instituție este competentă să o soluționeze.
Prin urmare, Curtea reține că pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
4.3 Cu privire la pretinsa calitate procesuală a Camerei Notarilor Publici în prezenta cauză, Curtea reamintește că reclamanții, conform cererii de chemare în judecată, au solicitat - la primul capăt de cerere - să se constate refuzul nejustificat de soluționare a cererii de restituire a impozitului pretins nedatorat, iar la cel de al doilea capăt de cerere au solicitat obligarea pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A la restituirea sumei pretins nedatorate.
În acest context, Curtea reține cu nu este relevant în cauză faptul că impozitul a fost calculat pe baza valorilor imobilelor ce rezultă dintr-o expertiză efectuată la cererea Camerei Notarilor Publici, în baza art. 771alin. 5 Cod fiscal. Reclamanții nu au solicitat anularea sau nelegalitatea acelei expertize, ci au invocat modul eronat de calcul al impozitului, invocând o nouă expertiză efectuată tot la cererea Camerei Notarilor Publici, în baza aceluiași temei legal.
Nefiind invocată în litigiu nelegalitatea expertizei pe baza căreia s-a efectuat modul de calcul al impozitulului, Curtea reține că nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză Camera Notarilor Publici.
4.4 Cu privire la natura juridică a acțiunii în justiție formulată de reclamanți, Curtea reamintește că instanța de fond a reținut că acțiunea reclamanților este o acțiune în constatare, întrucât aceștia au solicitat exclusiv constatarea refuzului nejustificat al pârâtelor de soluționare a cererii de restituire a impozitului, iar nu și obligarea pârâtelor la soluționarea acestei cereri de restituire.
În examinarea acestei chestiuni, Curtea reține - în privința obiectului acțiunii în contencios administrativ - că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public".
Potrivit art. 2 alin. 2 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, " se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal".
De asemenea, tot cu privire la obiectul acțiunii în contencios administrativ, art. 8 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 prevede că "persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".
În raport cu aceste reglementări, este neîndoielnic că acțiunea în contencios administrativ poate viza și ipotezele în care autoritățile administrative refuză în mod nejustificat soluționarea cererii, situație în raport cu care reclamantul are sarcina de a proba caracterul nejustificat al refuzului de soluționare a cererii.
Curtea constată că și în prezenta cauză, pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A - învestită cu o cerere a reclamanților de restituire a unui impozit - nu a soluționat pe fond această cerere, susținând că nu este competentă și că reclamanții nu au furnizat toate informațiile necesare soluționării cererii respective.
Curtea reamintește că reclamanții, conform cererii de chemare în judecată, au solicitat - la primul capăt de cerere - să se constate refuzul nejustificat de soluționare a cererii de restituire a impozitului pretins nedatorat, iar la cel de al doilea capăt de cerere au solicitat obligarea pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A la restituirea sumei pretins nedatorate.
Or, constatarea refuzului nejustificat nu poate fi asimilată constatării unei stări de fapt, având în vedere că din constarea refuzului nejustificat derivă dreptul reclamanților la soluționarea cererii respective de către autoritatea administrativă pârâtă.
Mai mult decât atât, constatarea refuzului nejustificat implică evaluarea juridică a situației de fapt, adică examinarea dreptului reclamantului la soluționarea cererii și stabilirea obligației autorității administrative pârâte de a soluționa acea cerere. Prin urmare, o acțiune prin care se solicită constatarea refuzului nejustificat al autorității administrative pârâte de a soluționa o cerere adresată de reclamant nu are natura juridică a unei acțiuni în constatare întemeiată pe dispozițiile art. 111 Cod de Procedură Civilă, astfel încât să fie considerată inadmisibilă în temeiul acestui text legal.
Evaluarea naturii juridice a acțiunii promovate de reclamanți se impune a fi făcută în funcție de ansamblul cererilor formulate de aceștia. Or, conform cererii de chemare în judecată, reclamanții au solicitat constatarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a impozitului pretins nedatorat, precum și obligarea pârâților la restituirea sumei pretins nedatorate.
Raportând cererile reclamanților la dispozițiile art. 8 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea reține că aceștia au solicitat și repararea prejudiciului, ca o consecință a constatării caracterului nejustificat de soluționare a cererii lor. Or, conform art. 8 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ, reclamantul "poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului,repararea pagubei cauzateși, eventual, reparații pentru daune morale".Textul art. 8 alin. 1 nu poate fi interpretat decât ținând seama de specificul acțiunilor în contencios administrativ și luând în considerare că solicitarea de anulare a unui act administrativ vizează exclusiv acea ipoteză, tipică, în care a fost emis un astfel de act, iar nu și cazul în care autoritatea administrativă sesizată de reclamant a refuzat soluționarea cererii. În acest din urmă caz, reclamantul poate solicita instanței constatarea caracterului nejustificat al refuzului de soluționare a cererii sale, precum și repararea pagubei
Dată fiind cererea reclamanților de obligare a pârâtelor la restituirea sumei pretins nedatorate de reclamanți, Curtea reține că o astfel de cerere nu poate fi considerată ca o acțiune în constatare, astfel încât este eronată respingerea acesteia ca inadmisibilă, în temeiul art. 111 Cod de Procedură Civilă.
În raport cu cele arătate anterior, Curtea consideră că acțiunea promovată de reclamanți este o acțiune în realizarea drepturilor acestora, acțiune ce se impune a fi analizată ca atare.
4.5 Cu privire la omisiunea reclamanților de a solicita și obligarea autorității pârâte la soluționarea procedurii prealabile, Curtea reamintește că instanța de fond a imputat reclamanților faptul că au solicitat exclusiv constatarea refuzului nejustificat al pârâtelor de soluționare a cererii de restituire a impozitului, iar nu și obligarea pârâtelor la soluționarea acestei cereri de restituire.
În această privință, Curtea admite că instanțele de contencios administrativ au obligația de verifica legalitatea modului în care autoritățile administrative au soluționat cererile formulate de justițiabili. De aceea, instanța de contencios administrativ nu se poate substitui autorității administrative, aceasta din urmă având competența de a rezolva cererea reclamantului, rezolvare a cărei legalitate este supusă cenzurii instanței de contencios administrativ.
Situația tipică presupune că autoritatea administrativă rezolvă într-un anumit mod cererea reclamantului, ceea ce implică limitarea instanței de contencios administrativ la verificarea legalității acestei rezolvări.
În situația din prezenta cauză, Curtea constată însă că autoritatea administrativă a refuzat în mod nejustificat să soluționeze fondul cererii reclamanților, ceea ce pune în discuție și limitele competenței instanței de contencios administrativ de a soluționa ea însăși, în mod nemijlocit, fondul cererii reclamanților sau de a dispune obligarea autorității administrative pârâte la a soluționa fondul acestei cereri.
Sub acest aspect, Curtea constată că art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 lasă judecătorului de contencios administrativ libertatea de a dispune asupra acestei chestiuni. Astfel, conform art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, "instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă".Așadar, art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 lasă instanței posibilitatea de a dispune "după caz" anularea unui act sau obligarea autorității de a emite un alt act sau efectuarea unei anumite operațiuni.
"după caz" art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 implică dreptul instanței de a evalua competențele sale de a rezolva în mod nemijlocit cererea reclamantului sau de a impune autorității administrative această rezolvare.
Sub acest aspect, Curtea subliniază că în activitatea autorităților publice sunt întâlnite situații diverse, în care administrația are competența de a emite exclusiv anumite acte administrative. De pildă, emiterea unor avize sau a unor autorizații este de competența exclusivă a anumitor autorități publice. În aceste cazuri, instanța de contencios administrativ nu are competența de a emite ea însăși autorizația respectivă, ci numai de a obliga autoritatea administrativă pârâtă la emiterea actului respectiv. De asemenea, în cazul stabilirii obligațiilor fiscale, instanța de contencios administrativ nu este competentă să emită acte de impunere fiscală, ci doar să cenzureze actele de impunere fiscală emise de autoritățile fiscale, indicând, dacă este cazul, cuantumul sau modul de calcul al obligației fiscale în litigiu.
În consecință, rămâne la aprecierea instanței de contencios administrativ dacă se impune obligarea autorității administrative pârâte la soluționarea cererii sau dacă instanța poate analiza ea însăși temeinicia dreptului invocat de reclamant, pe baza probelor administrate în cauză. În această din urmă ipoteză, ar avea un caracter pur formal obligarea autorității administrative pârâte la soluționarea cererii reclamantului pe fondul acesteia, soluționare ce ar fi urmată de o posibilă contestare în instanță a răspunsului emis de autoritatea respectivă. Necesitatea soluționării cererii reclamantului într-un termen rezonabil implică determinarea soluției care contribuie la rezolvarea cât mai rapidă a cererii reclamantului, cu atât mai mult în cazul în care este în litigiu o obligație fiscală a reclamantului - situație în care, date fiind consecințele pecuniare ale litigiului - se impune o soluționare cât mai grabnică a litigiului.
Examinând situația din speță în raport cu principiile expuse anterior, Curtea reține că reclamanții au contestat, în concret, modul de stabilire a unui impozit, invocând aplicarea eronată a unei expertize de evaluare a bunurilor supuse impozitării.
Astfel, starea de fapt este necontestată de părți, în sensul că reclamanții au înstrăinat în luna august 2008 mai multe imobile, notarul public calculând în sarcina reclamanților un impozit pe tranzacția imobiliară efectuată în cuantum de 59,510 lei, reclamanții pretinzând că suma corectă care trebuia stabilită și încasată era de 14.009 lei. Reclamanții au motivat această susținere afirmând că notarul public a avut în vedere o expertiză impusă de Camera Notarilor Publici, expertiză conform căreia s-a stabilit o singură valoare de impozitare de 8.000 lei/ha pentru toate terenurile de pe raza municipiului A pe anul 2008, indiferent de valoarea reală a mobilelor respective. Or, reclamanții au depus la dosar copia unui raport de expertiză, emis la 17.12.2008, expertiză efectuată în beneficiul Camerei Notarilor Publici T și atașată la filele 56-65 din dosarul de fond, expertiză conform căreia - susțin reclamanții - valoarea imobilelor vândute de domniile lor și, implicit, și impozitul datorat, ar fi mai mici, respectiv ar datora un impozit de 14.009 lei.
Curtea subliniază în această privință că reclamanții nu contestă modul de calcul al impozitului - neinvocând vreo eroare de calculare a impozitului de către notar - ci numai aplicarea, în acest calcul, a unor valori dintr-o expertiză de evaluare utilizată de Camera Notarilor Publici.
În acest context, în prezenta cauză, pentru soluționarea pe fond a cererii reclamanților de restituire a diferenței de impozit se impune, în prealabil, stabilirea aplicabilității expertizei invocate de reclamanți în cazul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceștia.
Or, instanța de contencios administrativ are competența de a stabili dacă este sau nu incidentă în cazul reclamanților expertiza respectivă, nefiind necesară obligarea autorității administrative pârâte la soluționarea acestei cereri în mod nemijlocit.
De aceea, nu se poate reține obligația reclamanților de a solicita, o dată cu solicitarea de constatare a refuzului nejustificat de soluționare a cererii, și obligarea pârâtei la soluționarea plângerii prealabile.
În acest caz, instanța de fond are posibilitatea de a stabili dacă este întemeiată susținerea reclamanților privind aplicarea expertizei invocate de aceștia, iar în cazul în care ar reține temeinicia acestei afirmații, are posibilitatea de dispune restituirea sumei respective către reclamanți, nefiind în litigiu modul de calcul al impozitului, ci numai actul de evaluare pe baza căruia se calculează acest impozit.
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea reține că instanța de fond nu a procedat la o analiză a fondului litigiului, respectiv a motivelor invocate de reclamanți, reținând în mod nefondat că acțiunea reclamanților este o acțiune în constatare, care este inadmisibilă în condițiile în care reclamanții nu au solicitat și obligarea pârâților la soluționarea procedurii prealabile.
Omițând examinarea motivelor de nelegalitate invocate de reclamanți, instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea dreptului la un proces echitabil.
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea apreciază că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 304 9 Cod de Procedură Civilă, conform cărora modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere"când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii."
Ținând seama de dispozițiile art. 312 alin. 3 teza I Cod de Procedură Civilă, conform cărora "modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi", Curtea - apreciind că recursul este întemeiat pentru considerentele expuse mai sus - îl va admite, va dispune casarea sentinței civile 1216/27.07.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
5. Obligațiile instanței de fond:
5.1. În primul rând, Tribunalul Arad va pune în vedere reclamanților să certifice conformitatea cu originalul a raportului de expertiză, emis la atașat în copie la filele 56-65 din dosarul de fond, pentru a putea fi luat în considerare. În măsura în care reclamanții invocă acest raport, se impune stabilirea împrejurării dacă această expertiză este utilizată de Camera Notarilor Publici T, respectiv de notarii aflați în circumscripția acesteia, precum și stabilirea datei de la care este obligatorie utilizarea acestei expertize.
Curtea subliniază în acest context, că este esențială stabilirea datei de la care este aplicabilă expertiza invocată de reclamanți, având în vedere caracterul fluctuant al valorilor de circulație a imobilelor, precum și principiul supunerii actului juridic reglementărilor care îi sunt contemporane - "tempus regit actum" - ceea ce impune stabilirea legalității modului de calcul a impozitului datorat de reclamanți în funcție de expertiza impusă de Camera Notarilor Publici T la momentul autentificării contractului de vânzare-cumpărare care a determinat impozitul contestat de reclamanți
5.2. În al doilea rând, Tribunalul Arad va solicita notarului care a autentificat contractul de vânzare-cumpărare în litigiu date referitoare la modul de calcul al impozitului stabilit în sarcina reclamanților, inclusiv copia raportului de expertiză a imobilelor utilizată la acest calcul.
Curtea amintește că reclamanții nu contestă modul de calcul al impozitului, ci expertiza pe baza căreia s-a făcut acest calcul, invocând o altă expertiză, ceea ce impune determinarea expertizei utilizate efectiv de notarul care a autentificat actul, precum și analiza legalității utilizării acestei expertize de către notar.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul formulat de reclamanții și împotriva sentinței civile nr.1216/27.07.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Casează sentința civilă recurată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Arad.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 23.02.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
RED:/23.03.10
TEHNORED:/23.03.10
2.ex./SM/
Primă instanță: Tribunalul Arad
Judecător -
Președinte:Adina PokkerJudecători:Adina Pokker, Rodica Olaru, Răzvan Pătru
