Suspendare executare act administrativ fiscal. Sentința 3881/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ NR.3881
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 13 11 2009
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: Bîcu Vasile
GREFIER- - -
Pe rol fiind pronunțarea asupra acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul -, în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL SĂNĂTĂȚII, având ca obiect cerere de suspendare a executării Ordinului nr.1898/16.10.2009.
Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 06 11 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta sentință, când Curtea având nevoie pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise a amânat pronunțarea pentru data de 13 XI 2009.
CURTEA
Prin cererea înregistrată la 19.10.2009, reclamantul - a chemat în judecată pe pârâtul MINISTERUL SǍNǍTǍȚII solicitând suspendarea executării Ordinului nr. 1898/16.10.2009.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că paguba pe care acest act administrativ i-o produce (prin vătămarea drepturilor pe care legea i le recunoaște), este de ordin patrimonial cât și moral, iar iminența sa derivă din faptul că efectele sale au aplicabilitate imediată (mai exact începând cu data de 16.10.2009).
Precizează că, anterior a formulat împotriva acestui act administrativ, plângere prealabilă în condițiile art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, plângerea în cauză fiind depusă la autoritatea publică emitentă sub nr. 50000/19.10.2009.
În fapt, a ocupat funcția de manager Ia Spitalul Județean de Urgență S, numit prin Ordinul Ministrului Sănătății nr. 275/21.01.2009.
La data de 16.10.2009 i s-a comunicat prin intermediul Direcției de Sănătate Publică I, Ordinul nr. 1898/16.10.2009 de eliberare din funcție, care din punctul său de vedere este nelegal întrucât s-a emis cu încălcarea interdicției instituite de art. 60 alin. 1 lit. i din Codul muncii, de vreme ce încetarea funcției ocupate a intervenit în perioada efectuării concediului legal de odihnă a reclamantului, concediu aprobat de același ministru prin adresa nr. AV 43/12.10.2009, ministru ce avea obligația să cunoască prevederile legii privind raporturile de muncă, în acest sens nimeni neputând invoca necunoașterea legii, mai ales la acest nivel.
De asemenea, Ordinul nu îndeplinește cerința prevăzută la art. 62 alin. 2 din Codul muncii ce constă în absența mențiunii cu privire la termenul în care Ordinul nr. 1898/16.10.2009 poate fi contestat și instanța judecătorească competentă, ceea ce atrage incidența sancțiunii nulității absolute a Ordinului în cauză.
Luând în considerare scopul prevederilor menționate mai sus, respectiv dreptul reclamantului de a fi informat cu privire la condițiile exercitării unei căi de atac împotriva măsurii dispuse în mod unilateral de către MINISTERUL SĂNĂTĂȚII, în calitate de angajator, consideră că prin neîndeplinirea obligației legale de către, a fost împiedicat să își exercite dreptul de a contesta Ordinul, și pe cale de consecință, consideră nul Ordinul nr. 1898/16.10.2009, acesta fiind emis cu nerespectarea dispozițiilor legale în materie.
Precizează de asemenea, că s-a încălcat flagrant art. 178 alin. 3 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, unde se arată că:, Ministrul Sănătății numește prin ordin un manager interimar până la ocuparea prin concurs a postului de manager" ceea ce demonstrează reaua credință în luarea unei asemenea decizii, atâta timp cât postul de manager nu s-a ocupat prin concurs în condițiile legii, lucru ce rezultă și din Ordinul de numire în funcția de manager. Un alt motiv întemeiat este și acela că în funcția deținută a respectat întocmai condițiile impuse de normele în vigoare în asistență medicală spitalicească, astfel încât o comisie a Ministerului Sănătății ar fi putut încerca să facă o evaluare a activității mele, ceea ce presupune că sunt îndrituit să consider că s-a evitat o asemenea situație întrucât nu exista nici un temei de a fi tras la răspundere pentru a se lua măsura dispusă, Ordinul confirmând cele precizate, în conținutul lui nefiind nici un motiv, mai mult sau mai puțin întemeiat.
Apreciază că, revocarea din funcția ocupată nu s-a făcut în interesul instituției pe care o coordonează ci dimpotrivă în detrimentul acesteia, prin natura funcției asumându-și anumite responsabilități și obligații față de proprii salariați și nu numai, obligații pe care nu poate să le onoreze dată fiind situația de față, ca de exemplu: acordarea primei de stabilitate, consolidarea spitalului, extinderea unității de primire urgențe etc.
Pe de altă parte, măsura respectivă o consideră abuzivă prin faptul că încalcă grav raporturile de muncă, lăsând loc unor șefi de administrație să ia asemenea măsuri ce nu au la bază un temei legal, mai ales când, în spate, sunt motivații de ordin politic.
Privitor la nulitatea absolută a Ordinului nr. 1898/16.10.2009, determinată de faptul că acesta a fost emis cu nerespectarea dispozițiilor legale imperative, mai trebuie subliniate următoarele aspecte:
1. Angajatorul a nesocotit dispozițiile legale imperative ale art. 74 alin.1 lit. b din Codul muncii, în sensul că nu a indicat durata preavizului de care beneficiază orice salariat la încetarea unui contract de muncă.
În baza reglementării menționate mai sus, ministerului îi revenea obligația legală de a consemna durata termenului de preaviz, în scris, în cuprinsul Ordinului de încetare a funcției ocupate, termen ce îmi permitea revenirea la vechiul loc de muncă, predarea inventarului în funcția avută așa cum o solicită Ordinul Ia art. 2.
Lipsa mențiunii duratei preavizului reprezintă o cauză de nulitate absolută a Ordinului nr. 1898/16.10.2009 astfel emis.
Așa cum arată și Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor în art.46 alin. 3,În exercitarea atribuțiilor ce îi revin ministrul emite ordine și instrucțiuni, în condițiile legii", iar ordinul în cauză așa cum bine se observă este emis în afara legii.
Față de motivele și considerentele prezentate și plecând de la prezumția că ordinul nr. 1898/16.10.2009 este un act administrativ nelegal, paguba pe care acesta urmează aop roduce apare ca iminentă, acesta manifestându-și efectele în perioada imediat următoare, sub forma unui prejudiciu material, produs prin neîncasarea salariului corespunzător funcției ocupate, fie un prejudiciu de ordin moral constând în neprestarea activității profesionale.
Prin urmare, în aprecierea sa, în cauză sunt indicii temeinice și suficiente pe baza cărora, instanța, funcție de fondul cauzei (la fel cum procedează în cazul ordonanței președințiale), să poată constata că este în prezenta unui caz bine justificat astfel încât, sunt întrunite toate cele trei condiții stipulate de legea specială (art. 14 al. 1 din Legea nr.554/2004), să poată dispune suspendarea executării actului administrativ.
În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 14 din Legea 554/2004.
În susținerea cererii, reclamantul a solicitat proba cu înscrisuri și interogatoriul pârâtei.
La 04.11.2009, pârâtul a depus întâmpinare invocând excepția inadmisibilității cererii.
În motivarea acesteia, pârâtul a arătat că reclamantul, fost manager interimar, solicită suspendarea executării actului administrativ până la soluționarea cauzei pe fond, însă trebuie avut în vedere că cererea reclamantului excede cadrului legal, respectiv Legea nr. 95/2006 care dispune în art. 200 alin. 5 în sensul că președinții consiliilor consultative și comitetelor directoare interimare (managerul interimar) se numesc pe o perioadă de maximum 6 luni. Ori, în cazul admiterii cererii reclamantului dispoziția legală invocată ar fi practic anulată, reclamantul rămânând în funcția de manager interimar cu mult peste termenul impus de legiuitor.
Mai mult, reclamantul a fost numit prin Ordinul nr. 275/21.01.2009 manager interimar în conformitate cu dispozițiile art. 178, 179 alin. 5 și 200 alin. 5 din Legea nr. 95/2006, acte normative care legitimează numirea prin ordin de ministru a managerului interimar, pe o perioadă de 6 luni. La finele acestei perioade se încheia mandatul pe care legea dispune că ministrul îl poate acorda. Ori, la data de 16.10.2009, mandatul legal acordat prin ordin de manager interimar, expirase în sensul că cele 6 luni erau epuizate.
Pe fond, pârâtul arată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi dispusă suspendarea actului administrativ prevăzute în art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Astfel, legiuitorul a dispus după cum urmează:,În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".
În concluzie, pentru a fi admisibilă o cerere de suspendare a actului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
- să existe un caz bine justificat;
- prin suspendarea executării actului să se prevină o pagubă iminentă.
Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 1 alin. 1 și art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 reiese că este necesar a fi întrunite cumulativ cele două condiții, care prin tonul lor restrictiv imperativ denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând, așadar, dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, care să fie de natură a argumenta existența "cazului justificat" și a "iminenței producerii pagubei". Cele două condiții nu se consideră a fi îndeplinite prin invocarea unor argumente ce tind să demonstreze aparența de nelegalitate a actului administrativ a cărui executare se solicită a fi suspendată. Existența cazului bine justificat în sensul art. 14 poate fi reținută dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate, care constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative. Simpla afirmație a persoanei vătămate în sensul că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din lege nu este suficientă în lipsa mijloacelor de probă din care să rezulte existența cazului bine justificat si a producerii unei pagube iminente. Este vorba, așadar, de efecte ale actului administrativ unilateral ireparabile, prejudiciul creat fiind greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului.
Astfel prezumția de nelegalitate nu poate opera în condițiile în care actul administrativ este rezultatul prerogativei legale a emitentului. Astfel, pe de o parte în conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. 1 și 4 din HG nr. 1718/2008 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății, ministrul sănătății în calitate de conducător al Ministerului Sănătății, în exercitarea atribuțiilor sale emite ordine, iar pe de altă parte, în conformitate cu dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 95/2006 art. 179 alin. 5 și art. 200 alin. 5, ministrul sănătății numește conducerea interimară a spitalelor publice, conducere din care face parte și managerul spitalului public. a contrario, cel care are prerogativa numirii în funcția de manager al spitalului public, are și prerogativa legală de destituire din această funcție, respectiv ministrul sănătății.
Față de dispozițiile legale invocate, în speța dedusă judecății nu poate opera prezumția de nelegalitate, actul administrativ fiind emis în exercitarea prerogativelor legale și conform acestora.
Față de anularea actului administrativ atacat, formulează următoarele apărări:
Reclamantul indică un singur motiv de nelegalitate a Ordinului nr. 1898/2009 și anume faptul că ar fi fost emis în perioada în care se afla în concediu de odihnă.
Precizează că domnul dr. a fost numit manager interimar al spitalului, astfel cum prevede Titlul VII din Legea nr. 95/2006 art. 179 alin. 5 și art. 200 alin. 5. În baza acestor dispoziții legale, Ministrul Sănătății asigură conducerea interimară a spitalului public prin desemnarea unui manager interimar pentru 6 luni.
Reclamantul nu a câștigat funcția de manager urmare unui concurs, ci a fost numit prin voința unilaterală a ministrului sănătății în funcția de manager interimar. Văzând dispozițiile Legii nr. 95/2006 art. 183 din care reiese faptul că ocuparea funcțiilor specifice comitetului director se face prin concurs organizat de managerul spitalului, normă din care rezultă că managerul spitalului (inclusiv cel interimar) este președintele comitetului director, coroborate cu dispozițiile art. 200 alin. 5 reiese faptul că mandatul de manager interimar durează pe o perioadă de 6 luni.
În cazul în care ministrul sănătății nu a prelungit acest mandat de interimat în persoana reclamantului, rezultă în mod cert că aceasta nu are nici un drept câștigat a cărui încălcare să poată face obiectul vreunei pretenții.
Orice alte mențiuni referitoare Ia încălcarea altor prevederi legale, pe care reclamantul le face, nu au temei legal. Astfel, relația stabilită între manager și Ministerul Sănătății este una strict reglementată de Legea nr. 95/2006.
interimar are un mandat special dat de ministrul sănătății, mandat ce poate fi revocat de acesta. De altfel, numirea unui nou mandatar echivalează cu revocarea mandatului actual.
Curtea a încuviințat reclamantului proba cu înscrisuri.
Din probele administrate, Curtea reține că prin ordinul nr. 1898/16.10.2009, dat de Ministrul Sănătății s-a dispus eliberarea reclamantului din funcția de manager interimar al Spitalului Județean de Urgență S, începând cu data de 16.10.2009.
Anterior, prin ordinul nr. 275/21.09.2009, reclamantul fusese numit în această funcție începând cu data de 21.01.2009 până la ocuparea postului prin concurs.
Potrivit art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".
În concluzie, pentru a fi admisibilă o cerere de suspendare a actului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
- să fie sesizată autoritatea publică care a emis actul sau autoritatea ierarhic superioară cu cererea de revocare a actului administrativ;
- să existe un caz bine justificat;
- prin suspendarea executării actului să se prevină o pagubă iminentă.
Prima condiție este îndeplinită deoarece reclamantul a dresat plângerea prealabilă înregistrată de pârât sub nr. 50000/19.10.2009.
În privința condiției existenței cazului bine justificat, potrivit art. 2 alin. 1 lit. t din Legea nr. 554/2004, acesta are in vedere existența unor împrejurări legate de starea de fapt sau de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. În speță, această condiție nu este îndeplinită deoarece:
- pe de o parte în conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. 1 și 4 din HG nr. 1718/2008 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății, ministrul sănătății în calitate de conducător al Ministerului Sănătății, în exercitarea atribuțiilor sale emite ordine, iar pe de altă parte, în conformitate cu dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 95/2006 art. 179 alin. 5 și art. 200 alin. 5, ministrul sănătății numește conducerea interimară a spitalelor publice, conducere din care face parte și managerul spitalului public. C care are prerogativa numirii în funcția de manager al spitalului public, are și prerogativa legală de destituire din această funcție, respectiv ministrul sănătății.
- neindicarea termenului de preaviz, a termenului de contestare și a instanței competente să judece contestația nu creează o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, cu atât mai mult cu cât este discutabilă chiar sancțiunea nulității necondiționate de existența unei vătămări ce ar interveni ca urmare a nerespectării acestei condiții, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a suferit o vătămare de vreme ce a exercitat calea contestației împotriva acestui ordin.
Cea de-a treia condiție, cea a prevenirii unei pagube iminente, nu este îndeplinită deoarece reclamantul nu a făcut dovada că prin ordinul a cărui suspendare o solicită s-ar perturba grav activitatea spitalului sau reclamantul ar suferi un prejudiciu material viitor și previzibil, cu atât mai mult cu cât funcția pe care a ocupat-o are caracter temporar.
Din aceste motive, în baza art. 2 alin. 1 lit. t și lit. ș, art. 14 din Legea nr. 554/2004, Curtea va respinge cererea ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTǍRǍȘTE:
Respinge ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul - domiciliat în S,-, județul I în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL SĂNĂTĂȚII cu sediul în B, str. -. -, nr. 1-3, sector 1.
Cu recurs în 5 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13.11.2009.
PREȘEDINTE GREFIER
- - - -
Red. jud. /4 ex./25.11.2009
Președinte:Bîcu VasileJudecători:Bîcu Vasile
