Obligaţia de a face. Decizia nr. 810/2015. Tribunalul HUNEDOARA

Decizia nr. 810/2015 pronunțată de Tribunalul HUNEDOARA la data de 10-09-2015 în dosarul nr. 7077/221/2014

ROMÂNIA

TRIBUNALUL HUNEDOARA

SECȚIA I-a CIVILĂ

cod operator 3073

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR. 810/A/2015

Ședința publică din data de 10 septembrie 2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: S. A. L. – judecător

R. C. R. – judecător

F. Ș. – grefier

Pe rol fiind soluționarea apelului civil formulat de reclamantul C. JUDEȚEANĂ DE PENSII HUNEDOARA împotriva sentinței civile nr. 589/27 februarie 2015 pronunțată de Judecătoria D. (judecător Ș. D. M.).

La apelul nominal făcut în ședință publică s-a prezentat c.j. S. C. pentru apelant, lipsă fiind intimata.

Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:

C.j. S. C. a declarat că nu are alte cereri de formulat în probațiune și a solicitat cuvântul în fond.

Instanța a constatat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul în susținerea apelului.

C.j. S. C. a solicitat admiterea apelului declarat pentru motivele arătate, fără cheltuieli de judecată.

Având în vedere actele și lucrările dosarului, Tribunalul reține cauza spre soluționare.

TRIBUNALUL

Deliberând constată:

Asupra apelului de față:

Prin sentința civilă nr. 589/27 februarie 2015 pronunțată de Judecătoria D. în dosarul civil nr._ s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de instanță și, în consecință, s-a respins ca fiind prescrisă acțiunea formulată de reclamanta C. Județeană de Pensii Hunedoara, cu sediul în D., ., ., în contradictoriu cu pârâta B. M. D., cu domiciliul în D., ., ., jud. Hunedoara, având ca obiect pretenții, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2950/CA/2008 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Hunedoara, reclamanta a fost obligată la plata în favoarea pârâtei a contravalorii drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, fiecare în procent de 25% din salariul de bază pentru perioada 01.07.2005 – 07.10.2008. La data de 09 octombrie 2008 pârâta a solicitat punerea în executare a acestei sentinței, astfel că la data de 17 noiembrie 2008 a încasat suma de_ lei. Ulterior, prin decizia nr. 53/CA/2009 pronunțată în recurs de Curtea de Apel Alba Iulia, sentința civilă nr.2950/CA/2008 a fost modificată, în sensul că acțiunea formulată a fost respinsă, astfel că în prezenta procedură reclamanta urmărește recuperarea sumelor achitate în baza titlului executoriu desființat.

La data de 24 octombrie 2011 reclamanta a emis Decizia nr.136/2011 prin care s-a dispus recuperarea de la pârâtă a sumei de_ lei reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit. Împotriva acestei decizii, pârâta a formulat contestație și prin sentința nr. 1920/CA/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara irevocabilă s-a respins contestația.

Potrivit art. 248 Cod procedură civilă, instanța s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, în prealabil, pentru a stabili care este termenul de prescripție aplicabil în speță, s-a apreciat necesar a se stabili mai întâi natura creanței pretinsă de reclamantă – fiscală sau civilă.

Astfel, deși reclamanta a susținut caracterul fiscal al creanței, invocând dispozițiile Codului de procedură fiscală, s-a observat din dispozițiile acestuia că nu orice creanță bugetară are caracter fiscal. Mai exact, în baza dispozițiilor art.1 alin. 2 Cod proc. Fiscală invocat de reclamantă, într-adevăr „Prezentul cod se aplică și pentru administrarea drepturilor vamale, precum și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel”. Însă, la alin. 3 al aceluiași articol, se explică și semnificația termenilor folosiți în aliniatul 2, astfel: „Prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat se înțelege ansamblul activităților desfășurate de organele fiscale în legătură cu: a) înregistrarea fiscală; b) declararea, stabilirea, verificarea și colectarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat; c) soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale”.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 16 din OG 92/2003 „Raportul de drept procedural fiscal cuprinde drepturile și obligațiile ce revin părților, potrivit legii, pentru îndeplinirea modalităților prevăzute pentru stabilirea, exercitarea și stingerea drepturilor și obligațiilor părților din raportul de drept material fiscal”. Creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal (art.21), iar, potrivit art. 23 din același act normativ, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează, născându-se de la același moment și dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată.

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale, a rezultat că pretenția reclamantei, creanța invocată, nu are natură fiscală, neputând fi integrată în nici una din situațiile prevăzute de Codul de procedură Fiscală. Contrar celor susținute de reclamantă, creanța pretinsă nu a putu fi inclusă nici în noțiunea de „alte sume datorate bugetului general consolidat” întrucât nu erau îndeplinite celelalte condiții ale raportului de drept material fiscal. Or, Codul Fiscal stabilește cadrul legal pentru impozite, taxe și contribuții sociale obligatorii, cum sunt definite de art. 2 din acest act normativ (impozitul pe profit; impozitul pe venit; impozitul pe veniturile microîntreprinderilor; impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți; impozitul pe reprezentanțe; taxa pe valoarea adăugată; accizele; impozitele și taxele locale; contribuțiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat; contribuțiile de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate; contribuția pentru concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate datorată de angajator bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate; contribuțiile asigurărilor pentru șomaj datorate bugetului asigurărilor pentru șomaj; contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale datorată de angajator bugetului asigurărilor sociale de stat; contribuția la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, datorată de persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajator potrivit art.4 din Legea 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, cu modificările ulterioare), fără a face referire și la creanțe de genul celei din speță.

În aceste condiții, instanța a apreciat că pretenția reclamantei reprezintă o creanță de natură civilă, reglementată sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune de Decretul 167/1958 în vigoare la momentul pronunțării Deciziei nr. 53/CA/2009 a Curții de Apel A. I..

Potrivit dispozițiilor art.1 din Decretul 167/1958, “Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii”, termenul de prescripție aplicabil fiind cel de 3 ani prevăzut de art.3 din același act normativ, fiind vorba de o creanță civilă.

În privința nașterii dreptului material la acțiune, acesta este marcat de momentul pronunțării Deciziei nr. 53/CA/2009 de către Curtea de Apel Alba Iulia, la data de 14 ianuarie 2009, prin care s-a admis recursul formulat de reclamanta C. Județeană de Pensii Hunedoara împotriva sentinței civile nr.2950/CA/2008 a Tribunalului Hunedoara, sentință modificată în sensul respingerii acțiunii pârâtei. Din acest moment, sentința civilă nr. 2950/CA/2008 și-a pierdut puterea executorie, în sensul art. 311 Cod procedură civilă, iar actele de executare sau de asigurare făcute în puterea unei asemenea hotărâri trebuie considerate ca fiind desființate de drept.

Prin urmare, instanța a constatat că de la momentul pronunțării deciziei în recurs au trecut mai mult de trei ani până la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată, situație în care dreptul material la acțiune al reclamantei pentru recuperarea sumei de_ lei s-a prescris.

În ceea ce privește angajamentul de plată menționat de reclamantă în cuprinsul înscrisului de la fila 18, instanța a apreciat că acesta nu a fost de natură a întrerupe cursul prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei în ceea ce privește restituirea sumei de_ lei, încasată necuvenit potrivit dispozițiilor sentinței civile nr.2950/CA/2008 a Tribunalului Hunedoara. Aceasta, întrucât angajamentul privește decizia nr. 136/2011, iar nu creanța încasată necuvenit în temeiul hotărârii judecătorești. Ori, temeiul legal invocat de reclamantă pentru restituirea sumei de_ lei îl reprezintă plata nedatorată (art.1092 Cod civil), iar argumentele de fapt invocate privesc obligația de restituire derivată din plata nedatorată, iar nu din executarea deciziei de impunere.

S-a avut în vedere că odată ce reclamanta a emis decizia de impunere nr.136/2011 aceasta a schimbat natura juridică a creanței și temeiul ei legal, decizia fiind emisă în baza dispozițiilor Legii nr.188/1999 și a Codului muncii, iar recunoașterea pârâtei privește acest act, iar nu creanța inițială solicitată la plată din alt temei.

Prin urmare, pentru cele ce preced, constatând că nu a intervenit întreruperea cursului prescripției extinctive cu privire la creanța de_ lei încasată necuvenit, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată din oficiu, cu consecința respingerii acțiunii promovată de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe, în termen și motivat, a declarat apel reclamantul C. JUDEȚEANĂ DE PENSII HUNEDOARA, prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune și rejudecându-se cauza în fond să se admită acțiunea astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de apel, sub un prim aspect, a susținut că suma solicitată la plată reprezintă o creanță bugetară de natură fiscală, căreia i se aplică termenul de prescripție de 5 ani și nu o creanță civilă prescriptibilă în termenul de 3 ani astfel cum în mod eronat a apreciat prima instanță. Mai exact, a subliniat că în speță fiind vorba de drepturi salariale încasate necuvenit, suportate din bugetul asigurărilor sociale de stat – acestea reprezintă cheltuieli de personal, parte componentă a bugetului general consolidat, fiind aplicabile dispozițiile art. 131 alin. 1 Cod de procedură fiscală care reglementează un termen de prescripție de 5 ani.

Sub un alt aspect, a precizat că prima instanță a dat o interpretare greșită efectelor pe care le-a produs angajamentul de plată încheiat de pârâtă în sensul că acesta nu reprezintă o recunoaștere a datoriei aptă să conducă la întreruperea prescripției. Mai mult, a subliniat că prin emiterea Deciziei nr. 136/24 octombrie 2011 nu s-a schimbat natura juridică a creanței, astfel cum în mod greșit a reținut judecătoria, atâta timp cât angajamentul de plată asumat nu privește decât suma încasată în temeiul hotărârii judecătorești desființate, iar recunoașterea datoriei de către pârâtă a fost clar și lipsită de echivoc exprimată.

În continuare, a apreciat ca fiind nefondată și susținerea primei instanțe în sensul că temeiul legal invocat de ea pentru restituirea sumei de_ lei îl reprezintă plata nedatorată, întrucât temeiurile legale invocate în promovarea acțiunii nu izvorăsc numai din instituția plății nedatorate ci și din instituția întoarcerii executării, temeiuri care se coroborează și se completează reciproc.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 466 și urm. Cod procedură civilă.

În temeiul art. 411 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, apelantul a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

În probațiune a fost anexată practică judiciară.

Intimata B. M. D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de Judecătoria D..

Întâmpinarea nu a fost motivată în drept.

Intimata a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, apelantul a reiterat susținerile din dezvoltarea motivelor de apel privind natura juridică a termenul de prescripției, aplicabil în cauză, reglementat de legea specială, respectiv, termenul de cinci ani, precum și cele referitoare la întreruperea și suspendarea cursului prescripției extinctive, având în vedere decizia nr. 136/24 octombrie 2011, prin care s-a individualizat prejudiciul și în temeiul căreia s-a încheiat angajamentul de plată.

Prin încheierea nr. 1000/CA/25 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul Hunedoara Secția a II-a Civilă de contencios administrativ și fiscal s-a declinat competența de soluționare a apelului în favoarea Secției I-a Civilă a Tribunalului Hunedoara.

Apelul este scutit de plata taxelor judiciare de timbru în conformitate cu dispozițiile art. 28 și 30 din OUG 80/2013.

În apel nu au fost administrate probe noi.

Examinând hotărârea atacată și probele administrate, conform regulii tantum devolutum quantum apellatum în condițiile art. 476 și urm. Cod procedură civilă, tribunalul reține că apelul de față este nefondat, pentru următoarele considerente:

În prealabil, Tribunalul reține că prin cererea introductivă de instanță reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 12.324,00 lei reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit, în baza sentinței nr. 2950/CA/2008 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, în dosarul nr._, desființată ulterior prin decizia civilă nr. 53/CA/2009 a Curții de Apel A. I..

Prima critică adusă sentinței pronunțată de judecătorie și care vizează greșita calificare a creanței pretinse ca fiind civilă și nu fiscală, nu poate fi primită.

Din contră, în raport de dispozițiile art. 1, art. 16 și art. 23 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, Tribunalul constată că în mod judicios prima instanță a reținut că nu orice creanță bugetară are și caracter fiscal, în lipsa existenței între părți a unui raport juridic fiscal, prezentând pe larg și fundamentat, argumentele pentru care a ajuns la o atare concluzie.

Mai exact, se impune a se menționa că în accepțiunea prevederilor art.16 din O.G. nr. 92/2003raportul de drept procedural fiscal cuprinde drepturile și obligațiile ce revin părților, potrivit legii, pentru îndeplinirea modalităților prevăzute pentru stabilirea, exercitarea și stingerea drepturilor și obligațiilor părților din raportul de drept material fiscal. Creanțele fiscale reprezintă, în sensul art. 21 din O.G. nr. 92/2003, drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal iar, conform art. 23 din același act normativ, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează, născându-se de la același moment și dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată.

Prin urmare, contrar susținerilor apelantei, creanța pretinsă nu poate fi inclusă nici în noțiunea de „alte sume datorate bugetului general consolidat, întrucât, conform dispozițiilor art. 1 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, invocate de aceasta „prezentul cod se aplică și pentru administrarea drepturilor vamale, precum și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel.”. În aplicarea acestor prevederi legale în aliniatul 3 al articolului se explică și semnificația termenilor menționați precizându-se că, „prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat se înțelege ansamblul activităților desfășurate de organele fiscale în legătură cu: a) înregistrarea fiscală; b) declararea, stabilirea, verificarea și colectarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat; c) soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale”, creanța pretinsă de reclamantă neputând fi inclusă în niciuna din aceste categorii.

De altfel, invocând caracterul fiscal al creanței apelanta a înțeles totuși să învestească instanța urmând o procedură contencioasă de drept comun deși, în ipoteza unei creanțe fiscale, în sensul prevederilor O.G. nr. 92/2003, o astfel de procedură nu se mai impune.

Este adevărat că, potrivit motivelor cererii de chemare în judecată, cauza acestei restituiri, care se constituie în fundamentul juridic al pretențiilor deduse judecății, este reprezentată de desființarea hotărârii judecătorești în baza căreia reclamanta fusese obligată la plata unor drepturi salariale, fiind vorba despre pretenții derivând din instituția întoarcerii executării așa cum se găsește ea reglementată prin dispozițiile art. 4041, art. 4022 C. proc. civ. (1865), respectiv plată nedatorată conform dispozițiilor de drept material, dar nici această împrejurare nu este în măsură să schimbe natura juridică a creanței.

Și aceasta întrucât de vreme ce restabilirea situației anterioare executării a fost cerută pe cale principală, raportul juridic dedus judecății nu a păstrat natura aceluia în baza căruia s-a emis titlul executoriu. Pretenția concretă a reclamantului în cererea de repunere în situația anterioară, adică obiectul cererii îl constituie o sumă de bani care nu mai are ca temei drepturile sau obligațiile salariale ale părților. Instanța este sesizată cu analiza unui raport juridic nou, de sine stătător, respectiv acela la baza căruia stă executarea unui titlu desființat și care nu împrumută nimic din particularitățile raportului juridic ce a format obiectul litigiului finalizat prin titlul executoriu desființat, în același sens fiind și jurisprudența ÎCCJ – decizia nr. 1547/2013 Secția I Civilă, decizia nr. 7404/2011 Secția I Civilă.

În consecință, pretenția reclamantei reprezentând o creanță civilă este supusă regimului juridic de drept comun, care cuprinde și normele de reglementare a prescripției extinctive a dreptului la acțiune, în sens material – respectiv prevederilor Decretul nr. 167/1958.

În conformitate cu prevederile art. 1 din Decretul nr. 167/1958 dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Termenul de prescripție de 3 ani, conform art. 3 din același act normativ, curge de la data nașterii dreptului la acțiune, potrivit art. 7 alin.1. În cauză, așa cum corect a reținut și instanța de fond, sub acest aspect, începutul termenului de prescripție, prevăzut de art. 3 alin.1, este marcat de momentul pronunțării deciziei nr. 53/CA/14.01.2009 a Curții de Apel A. I., prin care s-a admis recursului reclamantei și modificându-se, în tot sentința nr. nr. 2950/CA/2008, s-a respins acțiunea pârâtei.

Având în vedere că reclamanta a promovat acțiunea, ce formează obiectul cauzei deduse judecății, cu depășirea termenul legal imperativ de 3 ani, instituit prin dispozițiile redate, în mod judicios instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, respingând acțiunea, ca fiind prescrisă.

În aceste condiții, nu pot fi primite nici susținerile apelantului în sensul că prin angajamentul de plată încheiat și care reprezintă o recunoaștere fără echivoc din partea pârâtei a datoriei, ar fi operat întreruperea cursului prescripției extinctive. Din actele și lucrările dosarului (fila 18 dosar fond) rezultă că la data de 26 noiembrie 2011 pârâta a adresat o cerere Casei Județene de Pensii Hunedoara prin care a arătat că este de acord să plătească suma de 10,00 lei lunar, începând cu luna noiembrie 2011 până la achitarea sumei menționate în Decizia 136/24 octombrie 2011.

Însă având în vedere că această declarație vizează exclusiv Decizia nr. 136/2011 și care, potrivit mențiunilor inserate la art. 3 constituie titlu executor, de altfel confirmat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă (sentința nr. 1920/CA/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara irevocabilă prin care s-a respins contestația formulată de pârâtă împotriva deciziei), nu poate fi valorificată – fără echivoc – într-un alt litigiu în care se urmărește obținerea unui nou titlu executor. Dacă s-ar aprecia altfel, demersul judiciar al apelantei ar fi lipsit de interes, atâta timp cât ea deține deja un titlu executoriu pentru creanța pretinsă.

Pe de altă parte, pentru a produce efectul întreruptiv al cursului prescripției dreptului material la acțiune în condițiile art. 16 lit. a din Decretul 167/1958, este necesar ca recunoașterea datoriei să fie voluntară, neîndoielnică, pură și simplă și să nu fie afectată de nicio rezervă din partea autorului ei – ceea ce nu este cazul în speță – în condițiile în care, pe de o parte, pârâta intimată imediat după „pretinsa” recunoaștere și fără a face vreo plată (fapt recunoscut de apelant) s-a adresat instanței de judecată solicitând anularea deciziei de impunere nr. 136/2011, iar pe de altă parte, înscrisul invocat nu conține elemente clare de recunoaștere a datoriei pentru care s-a declanșat prezentul litigiu, ci doar privește modalitatea de executare a unui debit prevăzut într-un titlu executor.

În aceste condiții, prin raportare la soluția pronunțată și la argumentele folosite de prima instanță în fundamentarea acesteia, Tribunalul constată că susținerile din cuprinsul cererii de apel nu sunt susceptibile să conducă la schimbarea sentinței atacate.

În consecință, constatând că prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt și a făcut o corectă aplicare a legii, pronunțând o soluție legală și temeinică, în temeiul art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, se va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul C. JUDEȚEANĂ DE PENSII HUNEDOARA împotriva sentinței civile nr. 589/27 februarie 2015 pronunțată de Judecătoria D..

Fără cheltuieli de judecată în apel, nefiind solicitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat apelul civil formulat de reclamantul C. JUDEȚEANĂ DE PENSII HUNEDOARA, C._, cu sediul în municipiul D., ., ., împotriva sentinței civile nr. 589/27 februarie 2015 pronunțată de Judecătoria D..

Fără cheltuieli de judecată în apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, azi 10 septembrie 2015.

Președinte,Judecător,

S. A. L. R. C. R.

Grefier,

F. Ș.

S.A.L./F.Ș.

4 ex./20 septembrie 2015

Jud. fond Ș. D. M.

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Obligaţia de a face. Decizia nr. 810/2015. Tribunalul HUNEDOARA