Cerere de revizuire. Act administrativ ce încalcă dreptul comunitar
| Comentarii |
|
Constituie motiv de revizuire pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nemodificată prin Legea nr. 299 din 22.12.2011.
Secţia contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1851 din 6 octombrie 2012
Prin decizia civilă nr. 1361 din 6 octombrie 2011 pronunțată în dosarul nr. 5396.1/30/2008 Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de pârâta recurentă Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței civile nr. 1675 din 17 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr.5396.1/30/2008, în contradictoriu cu reclamanta intimată societate comercială.
împotriva deciziei civile nr. 1851/2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a formulat cerere de revizuire revizuenta societate comercială și prin decizia civilă nr. 1851/2012 pronunțată în dosarul nr. 1805/59/2011 Curtea de Apel Timișoara a admis-o, a anulat decizia și a fixat termen pentru rejudecarea recursului formulat de reclamantă pentru data de 29.08.2012.
în motivarea soluției pronunțate în revizuire, Curtea de Apel Timișoara a reținut că, prin textul de lege cuprins în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, a fost introdus un nou motiv pentru care părțile interesate pot ataca pe calea revizuirii hotărârile rămase definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de contencios administrativ. Acest motiv este reprezentat de încălcarea de către instanță, cu prilejul pronunțării hotărârii, a principiului priorității dreptului comunitar. Legiuitorul român a considerat necesară sancționarea unei astfel de ipoteze, ținând cont de prevederile art. 148 alin. (2) din Constituție care instituie un mecanism eficient de rezolvare a conflictelor dintre legea națională și legislația Uniunii Europene, prin acordarea priorității de aplicare prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celorlalte reglementări europene cu caracter obligatoriu, față de dispozițiile contrare din legile interne. Prin consacrarea în cuprinsul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 a dreptului de a cere revizuirea unei hotărâri pronunțate cu nesocotirea acestui principiu, s-a conferit eficacitate prevederii constituționale menționate, instituindu-se o modalitate concretă de asigurare a aducerii la îndeplinire a obligațiilor pe care Statul Român și le-a asumat prin actul de aderare la Uniunea Europeană, inclusiv în ceea ce privește menținerea unității și stabilității ordinii normative europene.
Curtea reține că instanța de recurs a respins acțiunea reclamantei, apreciind că Directiva nr. 2006/112/CEE din 28.11.2006 privind sistemul comun al TVA „nu este un act comunitar cu aplicabilitate directă, ci trasează doar linii directoare și anumite obligații de rezultat, lăsând libertate statelor membre UE în alegerea mijloacelor prin intermediul cărora să obțină realizarea acelor obligații. în alți termeni, Directiva nu poate fi aplicată în mod direct pe teritoriul statelor membre, având aplicabilitate doar actele normative din dreptul național, prin intermediul cărora a fost transpusă Directiva. Efectul direct al acesteia ar putea fi pus în discuție doar în anumite condiții restrictiv reținute în jurisprudența CJUE, condiții ce nu au fost invocate în cauză”.
în acest context, se impune evaluarea efectului direct al art. 168 din Directiva nr. 2006/112/Comunitatea Economică Europeană, ținând seama de jurisprudența Curții Europene de Justiție în materie.
Cu privire la obligativitatea respectării dreptului Uniunii Europene (comunitar) și prioritatea acestuia față de reglementările interne, instanța amintește că prin Legea nr. 157/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 465 din 1.06.2005, România a ratificat tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană.
Efectele acestei ratificări sunt reglementate de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, astfel cum a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 767 din 31/10/2003, dispoziții conform cărora:
(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2).
Instanța precizează, de asemenea, că obligația respectării dispozițiilor cuprinse în tratatele ratificate de Statul Român rezultă și din dispozițiile art. 11 alin. (1) din Constituția României, conform cărora Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-și revin din tratatele la care este parte.
în raport cu dispozițiile din Constituția României menționate, aplicarea dispozițiilor din legile interne al Statului Român se va face în conformitate cu dispozițiile obligatorii din dreptul Uniunii Europene, respectiv din dreptul comunitar.
în concluzie, începând cu data aderării, 1.01.2007, este obligatorie pentru Statul Român respectarea așa numitului „acquis comunitar” - astfel cum este definit prin art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 1367/2000, privind constituirea și funcționarea grupului de lucru pentru studierea concordanței dispozițiilor și principiilor Constituției României cu acquisul comunitar, în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 30 din 17/01/2001, definiție a acquisul comunitar conform căreia acesta include, între alte acte normative, „dispozițiile Tratatului instituind Comunitatea Europeană, semnat la 25 martie 1957 la Roma, și ale Tratatului privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht, ambele republicate în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. C 340 din 10 noiembrie 1997”.
Cu privire la doctrina efectului direct al normelor comunitare, Curtea reține că, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene de Justiție, efectul direct desemnează aptitudinea normelor de drept comunitar de a crea drepturi în favoarea resortisanților statelor membre, respectiv a particularilor, drepturi pe care aceste persoane le pot invoca în fața instanțelor naționale ale statelor membre și a tuturor celorlalte autorități și pe care acestea sunt obligate să le respecte.
Consacrată prin hotărârea Curții din 5 februarie 1963, Van Gend en Loos c. Administratie der Belastingen, pronunțată în cauza C-26/62, doctrina efectului direct a fost dezvoltată de instanța supremă a Comunităților Europene și preluată ca un principiu de bază în aplicarea dreptului Uniunii Europene.
în ceea ce privește condițiile de stabilire a efectului direct al unei norme comunitare, Curtea Europeană de Justiție a reținut, în aceeași hotărâre Van Gend en Loos că „testul decisiv al efectului direct este chiar conținutul articolului și numai cele care exprimă o interdicție clară și necondiționată, neînsoțită de vreo rezervă din partea statelor membre, prin care punerea sa în aplicare să fie condiționată de un act de drept intern pot permite persoanelor să solicite protecția drepturilor conferite de acea prevedere”.
în ceea ce privește directivele, Curtea reține că acestea sunt acte normative ale UE care, conform art. 288 TFUE (fostul articol 249 tce) sunt „obligatorii, din punctul de vedere al rezultatului ce trebuie obținut, pentru toate statele membre cărora li se adresează”, dar care lasă „alegerea formei și a metodelor la latitudinea autorităților naționale”.
în privința efectului direct al directivelor, Curtea Europeană de Justiție a reținut încă din 1974 - respectiv prin Hotărârea Curții din 4 decembrie 1974, pronunțată în cauza 41/74 (Yvonne van Duyn contra Home Office) - următoarele:
„chiar dacă, în temeiul dispozițiilor articolului 189, regulamentele sunt direct aplicabile și, prin urmare, prin însăși natura lor, pot produce efecte directe, nu rezulta din aceasta că alte categorii de acte menționate de acest articol nu pot produce niciodată efecte similare.
Ar fi incompatibil cu efectul obligatoriu pe care articolul 189 îl atribuie directivei faptul de a exclude, în principiu, ca obligația pe care aceasta o impune să poată fi invocată de persoanele interesate.
în special în cazurile în care autoritățile comunitare ar fi obligat statele membre, printr-o directivă, să adopte un anumit comportament, efectul util al unui asemenea act ar fi diminuat în cazul în care justițiabilii ar fi împiedicați să se prevaleze de acesta în justiție, iar instanțele naționale ar fi împiedicate să o ia în considerare ca element al dreptului comunitar.
Articolul 177, care permite instanțelor naționale să sesizeze Curtea cu privire la validitatea și interpretarea tuturor actelor instituțiilor, fără nicio deosebire, implică, de altfel, faptul că aceste acte pot fi invocate de justițiabili în fața instanțelor respective.
Este necesar să se examineze, în fiecare caz în parte, dacă natura, spiritul și formularea dispoziției în cauza pot produce efecte directe în relațiile dintre statele membre și persoanele particulare”.
Curtea Europeană de Justiție a consacrat astfel și doctrina efectului direct al dispozițiilor din directive, în aceleași condiții ca și dispozițiile din regulamente, respectiv dacă textele din directivă conțin o interdicție clară și necondiționată, neînsoțită de vreo rezervă din partea statelor membre, prin care punerea sa în aplicare să fie condiționată de un act de drept intern pot permite persoanelor să solicite protecția drepturilor conferite de acea prevedere.
Această doctrină a fost menținută și chiar dezvoltată de Curtea Europeană de Justiție, fiind reiterată în numeroase hotărâri. în acest sens, Curtea citează o hotărâre relativ recentă a Curții Europene de Justiție, în care sunt reiterate considerațiile referitoare la efectul direct. Astfel, prin Hotărârea din 26 mai 2011, pronunțată în cauzele conexate C165/09-C167/09 (Stichting Natuur en Milieu și alții),
93 ”în această privință, trebuie amintit de la început că, potrivit unei jurisprudențe constante, în toate situațiile în care dispozițiile unei directive sunt, din punctul de vedere al conținutului, necondiționate și suficient de precise, particularii sunt îndreptățiți să le invoce împotriva statului membru, fie în cazul în care acesta sa abținut să transpună directiva în dreptul național în temenele stabilite, fie în cazul în care a transpuso incorect (a se vedea în special Hotărârea din 19 noiembrie 1991, Francovich și alții, C6/90 și C9/90, Rec., p. I5357, punctul 11, Hotărârea din 11 iulie 2002, Marks & Spencer, C62/00, Rec., p. I6325, punctul 25, precum și Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer și alții, C397/01-C403/01, Rec., p. I8835, punctul 103).
94 Astfel, după cum a amintit în nenumărate rânduri Curtea, ar fi incompatibil cu caracterul obligatoriu pe care articolul 288 al treilea paragraf TFUE îl recunoaște directivei să se excludă, în principiu, posibilitatea ca obligația impusă de aceasta să fie invocată de persoanele vizate. Această apreciere se aplică în special în cazul unei directive al cărei obiectiv este de a controla, precum și de a reduce poluarea atmosferică și care urmărește, așadar, să protejeze sănătatea publică (a se vedea Hotărârea din 25 iulie 2008, Janecek, C237/07, Rep., p. I6221, punctul 37).
95 Trebuie totuși să se amintească în acest sens că o dispoziție din dreptul Uniunii este necondiționată în cazul în care enunță o obligație care nu este însoțită de nicio condiție și nu este nici subordonată, în privința executării sau a efectelor, adoptării vreunui act fie al instituțiilor Uniunii, fie al statelor membre (a se vedea în special Hotărârea din 3 aprilie 1968, MolkereiZentrale Westfalen/Lippe, 28/67, Rec., p. 211, precum și Hotărârea din 23 februarie 1994, Comitato di coordinamento per la difesa della cava și alții, C236/92, Rec., p. I483, punctul 9)”.
în privința dispozițiilor art. 168 din Directiva 112, Curtea reține că acestea prevăd că „în măsura în care bunurile și serviciile sunt utilizate în scopul operațiunilor taxabile ale unei persoane impozabile, persoana impozabilă are dreptul, în statul membru în care efectuează operațiunile respective, de a deduce din valoarea TVA, pe care are obligația de a o plăti, următoarele sume:
(a) TVA datorată sau achitată în statul membru în cauză pentru bunurile care îi sunt sau care urmează a-i fi livrate sau pentru serviciile care îi sunt sau urmează a-i fi prestate de o altă persoană impozabilă;
(b) TVA datorată pentru operațiunile asimilate livrărilor de bunuri sau prestărilor de servicii în temeiul articolului 18 litera (a) și articolului 27;
(c) TVA datorată pentru achizițiile intracomunitare de bunuri în temeiul articolului 2 alineatul (1) litera (b) punctul (i);
(d) TVA datorată pentru operațiunile asimilate achizițiilor intracomunitare în conformitate cu articolele 21 și 22;
(e) TVA datorată sau achitată pentru importul de bunuri în statul membru în cauză”.
Referindu-se la art. 168 din Directiva 112, Curtea Europeană de Justiție a reținut, în paragrafele 34-35 din Hotărârea din 30 septembrie 2010 dată în cauza C-392/09, în procedura Uszodaépítő kft împotriva APEH Központi Hivatal Hatósági Főosztály, următoarele:
„34 în această privință, trebuie amintit, pe de o parte, că dreptul de deducere prevăzut la articolele 167 și 168 din Directiva 2006/112 face parte integrantă din mecanismul TVA-ului și, în principiu, nu poate fi limitat. Acesta se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operațiunilor efectuate în amonte (Hotărârea din 15 iulie 2010, Pannon Gép Centrum, C368/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 37 și jurisprudența citată).
35 Regimul de deduceri vizează eliberarea integrală a persoanei impozabile de sarcina TVA-ului datorat sau achitat în cadrul tuturor activităților sale economice. Sistemul comun de TVA garantează, prin urmare, neutralitatea în ceea ce privește sarcina fiscală corespunzătoare tuturor activităților sale economice, cu condiția ca, în principiu, activitățile menționate să fie ele însele supuse la plata TVA-ului (a se vedea Hotărârea din 22 februarie 2001, Abbey National, C-408/98, Rec., p. I1361, punctul 24, Hotărârea din 21 aprilie 2005, HE, C-25/03, Rec., p. I-3123, punctul 70, precum și Hotărârea din 6 iulie 2006, Kittel și Recolta Recycling, Rec., p. I6161, punctul 48)”.
Având în vedere concluziile Curții Europene de Justiție cu referire la art. 168 din Directiva 112, Curtea constată că dispozițiile acestei reglementări sunt privite de instanța supremă a Uniunii Europene ca având efect direct, consacrând un drept de deducere a T.V.A. care „în principiu, nu poate fi limitat” de statele membre.
Curtea reține că instanța de recurs nu a făcut o analiză a dispozițiilor invocate de reclamantă pentru a reține că art. 168 din Directiva 112 nu are efect direct și nici nu a indicat vreo hotărâre a Curții Europene de Justiție din care să rezulte acest aspect.
Astfel, Curtea consideră că, în lipsa unei astfel de analize, efectul direct al art. 168 din Directiva citată nu poate fi exclus, cu atât mai mult cu cât instanța de recurs avea obligația, în temeiul art. 267 TFUE, de a sesiza Curtea Europeană de Justiție cu o întrebare preliminară privind interpretarea și efectele art. 168 în cazul în care avea nelămuriri sub acest aspect.
Totodată, încălcarea principiului neutralității în materie de TVA a fost sancționată în practica Curții Europene de Justiție prin mai multe decizii de speță, de exemplu Hotărârea pronunțată în Cauza C-454/98, Schmeink & Cofreth și Strobel în care s-a statuat că „masurile pe care statele membre le pot adopta, în temeiul dispozițiilor articolului 22 (8) al Directivei VI, pentru justa așezare și colectare a taxei pe valoarea adăugată și pentru prevenirea fraudei fiscale nu pot depăși nivelul necesar atingerii acestor obiective... prin urmare, nu pot afecta principiul neutralității TVA, principiu fundamental al sistemului de TVA și statuat prin legislația comunitară relevantă”.
Ca urmare, fără a face aprecieri asupra temeiniciei sau netemeiniciei recursului, raportat la cele expuse, reținând că nu se poate stabili înlăturarea preeminenței dreptului comunitar, se impune admiterea cererii de revizuire formulată de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1361/2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 5396.1/30/2008, în contradictoriu cu Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, pe cale de consecință a fost anulată decizia menționată și s-a dispus amânarea judecării cauzei la data de 29.08.2012 pentru rejudecarea recursului.
în ceea ce privește critica intimatei referitor la abrogarea temeiului de drept pe care și-a întemeiat cererea revizuenta, Curtea a apreciat că raportat la Legea nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, din data de din 21 decembrie 2011, aceasta a intervenit ulterior datei depunerii prezentei cereri de revizuire.
| ← Decizie de revizuire a pensiei emisă de Casa Sectorială de... | Militar încadrat conform Legii nr. 80/1995. Trecere în... → |
|---|
