Comunicare informaţii de interes public. Protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate
| Comentarii |
|
Ministerul Afacerilor Externe are obligaţia de a apăra în străinătate drepturile şi interesele Statului român, ale cetăţenilor şi ale persoanelor juridice române, în baza legislaţiei române şi în conformitate cu practica internaţională şi cu acordurile bilaterale şi multilaterale la care România este parte. Este admisibilă cererea unui cetăţean român de a solicita Ministerului Afacerilor Externe să îi comunice actele normative române şi internaţionale care reglementează măsurile speciale de protecţie stabilite pentru cetăţenii români prevăzuţi de art. 2 lit. b) din Legea nr. 156/2000, precum şi cele de care poate beneficia un cetăţean român cu domiciliul în România, care lucrează în calitate de şef de reprezentanţă comercială română ce funcţionează pe teritoriul statului chinez.
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1626 din 21 iulie 2011
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, reclamantul M.M. a chemat în judecată pârâtul Ministrul Afacerilor Externe, pentru a fi obligat să furnizeze informații de interes public, în temeiul Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, solicitate prin cererea înregistrată de Divizia Relații cu Publicul sub nr. H3/P/663/17.08.2010.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este cetățean român cu domiciliul stabil în comuna P., jud. Dâmbovița, posedă pașaport românesc și working-card eliberat de autoritățile chineze, iar din luna februarie 2009 ocupă funcția de șef de reprezentanță în cadrul A.S. SRL, reprezentanță comercială română ce aparține A.S. SRL, înmatriculată la O.R.C. Prahova și înregistrată în R.P. China. Totodată, cu privire la protecția reclamantului - cetățean român ce lucrează pe teritoriul chinez și are domiciliul stabil în România - au fost invocate dispozițiile art. 1 și art. 2 lit. b) din Legea nr. 156/2000.
Față de cele arătate reclamantul a solicitat Ministerului Afacerilor Externe să precizeze în scris, prin nominalizare, care sunt legile române și străine, respectiv tratatele și convențiile internaționale la care România este parte, din cuprinsul cărora rezultă care sunt măsurile speciale de protecție stabilite pentru cetățenii români prevăzuți la art. 2 lit. b) din Legea nr. 156/2000, precum și să se precizeze în scris care sunt, în conținut, concret măsurile speciale de protecție de care beneficiază un cetățean român cu domiciliul în România, în calitate de șef de reprezentanță comercială română, ce funcționează pe teritoriul chinez.
Reclamantul a arătat că a înaintat cererea de acces la informații de interes public Ministerului Afacerilor Externe, având în vedere competențele specifice, așa cum apar definite în cuprinsul Planului Strategic Integral - document postat pe site-ul oficial al ministerului www.mae.ro, că numărul sub care a fost înregistrată cererea și răspunsul redactat de persoanele responsabile cu informarea publică directă din cadrul Ministerului Afacerilor Externe trebuiau să îi parvină în formă scrisă, în format electronic, la adresa de e-mail specificată în finalul cererii de acces de informații de interes public, precum și că până la data de 31.08.2010, cu încălcarea termenelor prevăzute de art. 16 lit. a) și d) din H.G. nr. 123/2002, la adresa de e-mail indicată, reclamantul nu a primit din partea persoanelor responsabile de informarea publică directă din cadrul Ministerului Afacerilor Externe niciun răspuns cu număr de înregistrare alocat, care să întrunească vreuna din condițiile de formă și de fond ori format prevăzute de art. 20 alin. (4) și art. 21 alin. (2), art. 22 alin. (1) și (2), art. 23 alin. (1) și (2), art. 24 ori de Anexa nr. 3 din normele invocate.
A mai arătat reclamantul că în data de 24.08.2010 a primit e-mail nesemnat și neștampilat, aparent redactat de șeful Diviziei Relații cu Publicul, ce avea atașat - conform prevederilor art. 6 alin. (2) și (4) din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, aprobată cu modificări și completări din Legea nr. 233/2002, un pretins răspuns al Direcției Drept Internațional și Tratate - cu antet MAE și nr. de înregistrare H2-1/3446/19.08.2010, nesemnat, neștampilat, redactat de dna director și avizat de dl director D.A.P.C., iar ulterior, la data de 26.08.2010, i-a fost expediat la adresa de domiciliu, în regim de scrisoare recomandată același răspuns al Direcției Drept Internațional și Tratate, în format A4, cu antet MAE și număr de înregistrare H2/1/3446/19.08.2010 redactat, semnat și ștampilat de dna director, dar neavizat de dl director D.A.P.C, așa cum apărea în format electronic cu doar două zile mai devreme.
De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la furnizarea relațiilor și la plata sumei de 1 leu, cu titlu de daune morale.
Prin sentința nr. 468 din data de 24.02.2011, Trib. Dâmbovița a respins cererea.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că pârâta avea obligația legală instituită de art. 7 alin. (1) să răspundă în scris la solicitarea informațiilor de interes public în termen de 10 zile sau, după caz, în cel mult 30 de zile de la înregistrarea solicitării, în funcție de dificultatea, complexitatea, volumul lucrărilor documentare și de urgența solicitării, iar în cazul în care durata necesară pentru identificarea și difuzarea informației solicitate depășea 10 zile, răspunsul urma să fie comunicat solicitantului în maximum 30 de zile, cu condiția înștiințării acestuia în scris despre acest fapt în termen de 10 zile sau, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, în caz de refuz al comunicării informațiilor solicitate, trebuia să motiveze și să comunice refuzul în termen de 5 zile de la primirea petiției.
Din analiza actelor depuse atât de reclamant cât și de pârâtă, a rezultat că aceste obligații au fost îndeplinite de către pârâtă, în condițiile în care prin adresa nr. H2-1/3446/19.08.2010, se comunică reclamantului faptul că cererea de solicitare a informațiilor a fost înaintată Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, date fiind competențele acestui minister. Chiar dacă pârâtul nu a precizat expressis verbis faptul că cele solicitate nu sunt în competența sa, din modul de redactare a adresei către reclamant, cât și a celei către Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, rezultă aceasta, în cauză regăsindu-se situația prevăzută de art. 7 din Legea nr. 544/2001, de răspuns în termen de 10 zile.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul.
Examinând sentința recurată, prin prisma materialului probator administrat în cauză, a dispozițiilor legale incidente și a criticilor invocate de către recurent, Curtea reține următoarele:
Prin cererea din 17.08.2010, transmisă în format electronic pe e-mail-ul pârâtului, reclamantul a solicitat ca, în baza dispozițiilor Legii nr. 544/2001, să i se precizeze în scris, nominal, care sunt actele normative române și străine, respectiv tratatele și convențiile internaționale la care România este parte, care reglementează măsurile speciale de protecție stabilite pentru cetățenii români prevăzuți de art. 2 lit. b) din Legea nr. 156/2000, precum și care sunt măsurile concrete de protecție de care poate beneficia un cetățean român cu domiciliul în România, care lucrează în calitate de șef de reprezentanță comercială română ce funcționează pe teritoriul statului chinez.
Prin adresa din 19.08.2010, pârâtul i-a comunicat reclamantului faptul că acesta nu se încadrează în prevederile art. 2 lit. b) din Legea nr. 156/2000, precum și că a înaintat cererea reclamantului la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale.
Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (9) din H.G. nr. 100/2004, pârâtul „apără în străinătate drepturile și interesele statului român, ale cetățenilor și ale persoanelor juridice române, în baza legislației române și în conformitate cu practica internațională și cu acordurile bilaterale și multilaterale la care România este parte”.
Or, raportat la această atribuție, Curtea consideră că în mod greșit pârâtul a apreciat că nu este competent să soluționeze cererea reclamantului, desesizându-se și înaintând-o la un alt minister. Aceasta, întrucât este neîndoielnic faptul că reclamantul este cetățean român, cu domiciliul în România, care își desfășura activitatea în străinătate, astfel că sunt îndeplinite condițiile generale precizate, pentru ca pârâtul să fie obligat să apere drepturile și interesele recurentului reclamant, susținerile acestuia fiind deci întemeiate.
Apoi, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001, „prin informație de interes public se înțelege orice informație care privește activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau instituții publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informației”.
Raportat la atribuția pârâtului precizată anterior, rezultă că solicitarea reclamantului - de a i se comunica actele normative române și internaționale care reglementează măsurile speciale de protecție stabilite pentru cetățenii români prevăzuți de art. 2 lit. b) din Legea nr. 156/2000, precum și cele de care poate beneficia un cetățean român cu domiciliul în România, care lucrează în calitate de șef de reprezentanță comercială română ce funcționează pe teritoriul statului chinez - se circumscrie sferei informațiilor de interes public, precizată anterior.
Aceasta, întrucât actele normative solicitate sunt în legătură inerentă cu activitatea pârâtului de protecție a drepturilor și intereselor cetățenilor români aflați în străinătate (privesc această activitate). în plus, nu poate fi considerată abuzivă solicitarea unui cetățean român aflat în străinătate ca propriul stat să îi furnizeze informații legate de protecția de care se poate bucura de la acesta și de cadrul normativ în care se desfășoară măsurile de protecție.
Totodată, Curtea consideră că pârâtul a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor Legii nr. 156/2000.
Astfel, în cuprinsul art. 1 este definit domeniul general de activitate al legii, prevăzându-se expres faptul că „statul român asigură, în conformitate cu prevederile prezentei legi, protecția cetățenilor români cu domiciliul în România care lucrează în străinătate” - dispoziții care sunt pe deplin aplicabile reclamantului.
Dispozițiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 156/2000 prevăd expressis verbis că „cetățenii români care lucrează în străinătate și cărora nu le sunt aplicabile prevederile prezentei legi beneficiază de măsuri speciale de protecție, stabilite prin legile române și străine sau prin tratate și convenții internaționale la care România este parte, dacă se află în următoarele situații: … b) sunt angajații misiunilor diplomatice, oficiilor consulare și reprezentanțelor comerciale române”.
Se poate observa așadar că, de lege lata, art. 2 reglementează anumite categorii speciale, care derogă de la categoria generală de cetățeni români, prevăzută la art. 1, care beneficiază de protecția statului român.
Așadar, chiar dacă reclamantul recurent nu s-ar încadra în categoria reglementată de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 156/2000, el ar beneficia de protecția generală a statului român, reglementată de art. 1 din Legea nr. 156/2000, avându-se în vedere, așa cum s-a arătat anterior, calitatea sa de cetățean român și faptul că își desfășoară activitatea în străinătate.
De altfel, Curtea reține că, potrivit art. 4 din legea precizată, „Ministerul Afacerilor Externe, prin misiunile diplomatice și oficiile consulare, va depune diligențele necesare pentru ca, prin intermediul autorităților publice sau al organismelor străine competente, să se asigure cetățenilor români prevăzuți la art. 1 respectarea …”. Or, se poate observa că și aici legiuitorul nu a făcut referire la categoriile speciale prevăzute de art. 2 din Legea nr. 156/2000, ci la categoria generală de cetățeni prevăzută de art. 1, în cadrul căreia se încadrează și reclamantul.
Curtea mai reține, totodată, modalitatea defectuoasă de reglementare a dispozițiilor art. 2 lit. b) citate anterior, respectiv lipsa de suport juridic, de lege lata, a interpretării pârâtului - în sensul că sintagma „reprezentanțe comerciale române” se referă doar la cele ale statului român, iar nu la cele ale unor persoane juridice române.
Practic, printr-o interpretare gramaticală a textului precizat și având în vedere principiul de drept ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, Curtea consideră că o asemenea interpretare restrictivă nu poate fi reținută.
Astfel, dacă legiuitorul ar fi dorit acest lucru, fie ar fi menționat expres sintagma „reprezentanțe comerciale ale statului român”, fie ar fi apelat, ulterior adoptării Legii nr. 156/2000, la metoda interpretării legale, reglementată de art. 59 din Legea nr. 24/2000, lucru pe care însă nu l-a făcut.
Ca urmare, calificarea situației juridice a reclamantului, făcută de către pârât - în sensul neaplicării dispozițiilor art. 2 lit. b) - este discutabilă și, de lege lata, eronată.
Pe de altă parte, Curtea reține că și în eventualitatea în care s-ar primi accepțiunea pârâtului, refuzul său de a-i comunica reclamantului informațiile solicitate este nejustificat.
în acest sens, Curtea reține că, chiar dacă reclamantul nu s-ar încadra în categoria prevăzută de art. 2 lit. b), el s-ar încadra în categoria generală reglementată de art. 1 din Legea nr. 156/2000, astfel că ar avea dreptul să cunoască măsurile de protecție asigurate de statul român, prin pârât, precum și cadrul legislativ al acestora.
Apoi, Curtea subliniază că, și în situația premisă precizată, reclamantul ar avea dreptul să cunoască măsurile de protecție prevăzute pentru cetățenii aflați în categoria reglementată de art. 2 lit. b), chiar dacă el nu s-ar încadra în această categorie. Aceasta, întrucât Legea nr. 544/2001 nu exceptează de la comunicare, în cadrul art. 12, aceste categorii de informații, iar Legea nr. 156/2000 nu le califică drept informații clasificate/ secrete.
Curtea consideră că tocmai comunicarea măsurilor de protecție reglementate și puse în practică de către statul român asigură realizarea pe deplin a competențelor și atribuțiilor pârâtului, o informare coerentă și corectă și, în final, o creștere a încrederii românilor aflați în străinătate în statul român, în calitatea de cetățean român și în protecția ce decurge din această calitate și care le poate fi oferită de către stat.
în consecință, Curtea consideră că pârâtul era competent să răspundă solicitării reclamantului, respectiv să îi comunice punctual informațiile publice solicitate, astfel că sunt lipsite de relevanță comunicările făcute reclamantului de către Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale.
Câtă vreme intimatul pârât nu a făcut dovada că a comunicat reclamantului informațiile solicitate (a dosar neexistând vreun astfel de răspuns și dovada comunicării lui), Curtea consideră că intimatul pârât nu a respectat dispozițiile Legii nr. 544/2001, susținerile recurentului fiind astfel corecte, astfel că se impune obligarea pârâtului la comunicarea lor.
Referitor la cererea recurentului reclamant - de obligare a pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 1 leu - Curtea consideră că aceasta este neîntemeiată.
în acest sens, Curtea reține, în primul rând, neseriozitatea cuantumului daunelor morale, cuantum care îndreptățește instanța să prezume faptul că el nu are rolul de a repara un prejudiciu moral suferit de către reclamant, ci de a satisface o ambiție personală a acestuia.
Apoi, Curtea consideră că, pe de altă parte, prejudiciul corespunzător sumei de 1 leu este, fără îndoială, minim, astfel că acesta va fi pe deplin reparat prin soluția ce urmează a se pronunța în cauză, în sensul obligării pârâtului să comunice reclamantului informațiile solicitate. Or, înfrângerea atitudinii pârâtului și comunicarea informațiilor dorite constituie o reparație echitabilă pentru reclamant, motiv pentru care instanța urmează să respingă cererea acestuia.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și ale art. 304 pct. 9, art. 3041și art. 312 alin. (3) C.proc.civ., raportat la art. 22 din Legea nr. 544/2001, Curtea a admis recursul și a modificat sentința recurată, în sensul că a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul să comunice recurentului-reclamant informațiile solicitate prin cererea din 17.08.2010, respingând, ca neîntemeiată, cererea acestuia de obligare a pârâtului la plata daunelor morale.
(Judecător Ionel Stănescu, Judecător Teodor Nițu, Judecător Elisabeta Gherasim)
| ← Obligaţie fiscală. Persoană care nu este contribuabil în... | Plângere îndreptată împotriva deciziilor pronunţate de... → |
|---|
