Contract de asociere în participaţiune – Asociatul administrator este obligat la plata taxei pe terenul adus în asociere de către celălalt asociat
| Comentarii |
|
Tribunalul DOLJ Sentinţă civilă nr. 290 din data de 12.07.2013
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța constată că reclamantul a solicitat, prin cererea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel Craiova, anularea deciziei de impunere nr.125284/27.09.2012 și a dispoziției nr.8078/3.12.2012, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Craiova - Direcția de impozite și taxe.
Ulterior, prin cererea depusă la 14 iunie 2013, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, și a Primarului municipiului Craiova, în considerarea calității acestuia de emitent al Dispoziției nr.8078/3.12.2012.
La același termen, s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Primarului municipiului Craiova.
Prin sentința nr.290/12.07.2013 s-a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, dosarul fiind înregistrat pe rolul tribunalului sub nr.12981/63/3.09.2013.
Se reține, din actele dosarului, că prin decizia de impunere nr.125284/27.09.2012, emisă de Direcția impozite și taxe din cadrul Primăriei Craiova, s-a stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare în cuantum de 493262 lei, reprezentând taxa pe teren și majorări de întârziere de 415031 lei.
Decizia a fost contestată pe cale administrativă, fiind respinsă prin Dispoziția nr.8078/3.12.2012 emisă de Primar.
În esență, reclamanta susține, pe de o parte, că dispozițiile legale invocate de pârâtă nu sunt aplicabile; pe de altă parte, susține că, la stabilirea taxei, au fost încălcate dispozițiile de drept comunitar instituite prin Directiva 1999/31/CE și Directiva 2000/35/CE potrivit cu care autoritatea locală este obligată să ia toate măsurile pentru ca toate costurile necesare organizării și exploatării unui depozit de deșeuri să fie acoperite de prețul practicat de operator.
Contestația este neîntemeiată, pentru argumentele expuse în continuare:
Analizând cu prioritate excepția invocată de pârâtă, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției impozite și taxe a municipiului Craiova, se reține că potrivit art.17 din OG 92/2003, subiectele raportului de drept fiscal sunt unitățile administrativ teritoriale care sunt reprezentate de autoritățile administrației publice locale precum și de compartimentele de specialitate ale acestora, în limita atribuțiilor delegate de către autoritățile administrative.
Așadar, într-un litigiu precum cel prezent, generat de stabilirea unui raport de drept material fiscal, calitate procesuală pasivă are atât unitatea administrativ teritorială dar și compartimentul de specialitate care, în limita atribuțiilor delegate, a emis actul de impunere (în speță Direcția impozite și taxe care a emis decizia de impunere), precum și autoritatea administrației publice care a soluționat contestația formulată pe cale administrativă (respectiv Primarul municipiului emitent al dispoziției contestate).
Din perspectiva dispozițiilor menționate reiese că acestea reprezintă unitatea administrativ teritorială în raportul juridic fiscal, în considerarea faptului că emit acte fiscale, calitate care le conferă legitimitate procesuală pasivă, față de dispozițiile legii 554/2004 potrivit cu care plângerea împotriva actelor administrativ fiscale se judecă în contradictoriu cu emitentul actului.
În concluzie, excepția urmează a fi respinsă, ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, se constată că între părți se derulează contractul de asociere nr.17/2002, modificat prin acte ulterioare, contract prin care Consiliul Local Craiova a pus la dispoziția reclamantei un teren de 49,38 ha pentru realizarea unui depozit ecologic.
Contractul prevede că asociatul Consiliul Local asigură, garantează și pune la dispoziția asocierii terenul (art.5); că predarea terenului se consemnează într-un protocol (art.6); reclamanta se obligă să asigure proiectarea, scoaterea din circuitul agricol a terenului, obținerea avizelor necesare, construcția depozitului, finanțarea acestor activități precum și gestiunea depozitului (art.9); reclamanta s-a obligat să finanțeze integral programul de investiții, inclusiv proiectarea, construirea, schimbarea destinației terenului și gestiunea depozitului (art.30); reclamanta s-a obligat să garanteze exploatarea și gestiunea corectă a depozitului, asumându-și întreaga responsabilitate în cazul gestionării defectoase (art.32).
Din întregul conținut al contractului de asociere reiese că acesta se circumscrie dispozițiilor referitoare la contractul de asociere în participațiune (reglementat de codul comercial, în vigoare la data contractului) fiind un contract prin care două persoane, din care de regulă una este comerciant, se învoiesc să pună ceva în comun în scopul desfășurării, de una dintre ele, a unei activități comerciale sau în scopul săvârșirii, de una dintre ele, a unei sau unor operațiuni comerciale, urmând ca fiecare dintre părți să participe la beneficiile și pierderile activității sau operațiunii propuse (art.251-256 Cod commercial).
Din interpretarea art. 254 cod comercial rezultă că este de esența contractului constituirea unei mize sociale, ca suport material pentru săvârșirea de acte de comerț, miză producătoare de beneficii. În considerarea acestui aport, asociatul participant participă la beneficii operațiunii.
În cazul din speță, este clar că aportul Consiliului Local a constat în terenul pus la dispoziția asocierii, în vreme ce aportul reclamantei a constat în industria sa: experiența de proiectare, de execuție și de gestiune a depozitelor ecologice, precum și în finanțarea acestor activități.
Asocierea în participațiune nu constituie o persoană morală, cu o personalitate juridică distinctă - art.253 cod commercial, iar acest caracter este evidențiat în cadrul contactului încheiat, în prevederile art….
Nu se constituie un patrimoniu comun, autonom, ci are loc numai o interpunere a unei valori economice aparținând asociatului participant în fondul de comerț a asociatului administrator, fără a se constitui un fond comun.
În ceea ce privește funcționarea asocierilor în participațiune, unul dintre participanții la asociere devine administratorul parteneriatului (asociat administrator), în timp ce celălalt participant deține doar un rol auxiliar (asociat participant).
Asociatul administrator este persoana care desfășoară activitatea comercială și care acordă o participațiune la beneficiile afacerii sale; în vreme ce, asociatul participant poate fi orice persoană fizică sau juridică, comerciant sau necomerciant.
În speță, din conținutul contractului reiese în mod cert că reclamanta are calitatea de asociat administrator, fiind persoana care desfășoară activitatea comercială și care asigură gestiunea depozitului; de asemenea, reclamanta asigură conducerea tehnică și administrativă pentru buna desfășurare a activității de construcție și gestiune a depozitului (art.10 din contract).
Se mai reține că dispozițiile legale din codul comercial instituie prezumția, cu valoare de relativă, potrivit căreia asociatul participant pierde dreptul de proprietate asupra bunurilor aduse ca miză socială. Se realizează un transfer al proprietății din patrimoniul acestuia în patrimoniul asociatului administrator. Transmiterea proprietății are loc la data încheierii contractului. Transferul este cu titlu oneros ( în schimbul aportului, asociatul are o participare la beneficiile ce se vor obține).
În acest sens, sunt dispozițiile art.254 alin.1 care prevăd că participanții nu au nici un drept de proprietate asupra lucrurilor puse în asociațiune, chiar dacă au fost procurate de dânșii.
În mod expres părțile pot deroga de la această dispoziție, potrivit art.254 alin.2, aducând ca aport numai folosința bunurilor.
Deși în contract nu sunt stipulate clauze pe acest aspect, este în afară de orice dubiu că pe perioada existenței asocierii în participațiune, asociatul secundar (în speță Consiliul Local) pierde cel puțin folosința și posesia bunurilor aduse ca aport.
Dat fiind faptul că, în cazul concret din speță, așa cum reiese din conținutul întregului contract, asocierea este administrată de reclamanta care asigură "conducerea tehnică și administrativă", aceasta va fi cea care exercită prerogativele de posesie și uz asupra bunului imobil, și nu proprietarul acestui bun. Într-o asemenea situație, întrucât dreptul de proprietate asupra respectivului bun imobil este adus ca aport în asociere pentru intreaga durata de existență a asocierii, se poate afirma că în mod practic celălalt asociat nu va putea exercita prerogativele de posesie și uz asupra bunului imobil până la încetarea contractului de asociere în participatiune.
Așadar, folosința bunurilor aduse ca aport de Consiliul Local aparține, pe întreaga perioadă a asocierii, reclamantei, în calitate de asociat care asigură gestiunea întregii activități.
În acestă calitate, reclamanta este obligată, în temeiul dispozițiilor Codului fiscal, la plata taxei pe teren:
Art.256 alin (3) Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, se stabilește taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe teren.
Față de cele menționate, instanța apreciază că apărarea reclamantei în sensul că dispozițiile art.256 CF nu sunt aplicabile, este neîntemeiată.
În ceea ce privește modul de calcul al acestei taxe, se reține că a fost avută în vedere suprafața de teren pusă la dispoziția asocierii și aflată în folosința reclamantei, respectiv suprafața de 49,38 ha până la 1.07.2010, și suprafața de 44,38 ha, astfel cum a fost modificată prin actul adițional nr.4/1.07.2010 la contractul de asociere, act semnat de ambele părți.
De asemenea, potrivit art.259 CF, pentru un teren dobândit de o persoană în cursul anului, impozitul pe teren se datorează de la data de întâi a lunii următoare celei în care terenul a fost dobândit; orice persoană care dobândește teren are obligația de a depune o declarație la compartimentul de specialitate al autorității publice locale în termen de 30 de zile; orice persoană care modifică folosința terenului are obligația de a depune o declarație la compartimentul de specialitate al autorității publice locale în termen de 30 de zile de la modificare.
Potrivit art.85 din 0G 92/2003, declarația fiscală se depune de către persoanele obligate potrivit Codului fiscal, la termenele stabilite de acesta.
Art.260 CF: Impozitul se plătește în două rate egale, până la 31 martie și 30 septembrie.
Dispozițiile menționate stabilesc atât obligația de depunere a declarației fiscale, în cazul dobândirii folosinței un teren pentru care există obligația de plată a taxei, cât și termenul în care se depune precum și data de la care se datorează impozitul pe teren (și în mod similar taxa pe teren).
Pentru acest motiv, a fost respins ca neutil cauzei obiectivul expertizei solicitate ce urmărea stabilirea de către expert a scadenței obligației de plată și a momentului de la care se datorează accesorii.
În ceea ce privește cuantumul majorărilor de întârziere, acesta a fost calculat, începând cu ziua următoare scadenței, aplicând procentul de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, respectiv 2% (după modificările aduse prin OUG 39/2010).
De altfel, în privința acestui aspect reclamanta nu a formulat critici.
Criticile formulate împotriva cuantumului obligației stabilite au vizat faptul că taxa calculată ar fi trebuit să țină seama de suprafața de teren folosită efectiv de reclamantă, respectiv cea de 1,3 ha pe care sunt construite celulele de depozitare, aspect de altfel necontestat de pârât.
Însă, așa cum s-a arătat anterior, reclamanta are folosința întregului teren care a fost pus la dispoziția asocierii, aflându-se în folosința reclamantei, ca administrator al asocierii, astfel că, în temeiul dispozițiilor art.256 CF, aceasta este obligată să achite taxa aferentă pentru tot terenul pe care-l are în folosință, fiind fără relevanță suprafața de teren pe care a amplasat efectiv celulele de depozitare.
Acesta a fost și motivul pentru care a s-a respins obiectivul al treilea al expertizei solicitate, obiectiv care urmărea calcularea taxei în raport de suprafața efectiv folosită.
O altă critică a reclamantei a vizat încălcarea dispozițiilor de drept comunitar instituite prin Directiva 1999/31/CE și Directiva 2000/35/CE potrivit cu care autoritatea locală este obligată să ia toate măsurile pentru ca toate costurile necesare organizării și exploatării unui depozit de deșeuri să fie acoperite de prețul practicat de operator. A susținut reclamanta că, prin impunerea taxei pe teren, costurile exploatării depozitului nu mai sunt acoperite de prețul practicat de aceasta, așa cum a fost stabilit prin contract.
În primul rând, trebuie menționat că o directivă nu are aplicabilitate directă, astfel că ea trebuie întotdeauna transpusă în sistemul de drept al fiecărui stat membru.
Chiar dacă uneori prevederile unei Directive pot fi invocate direct de particulari în fața instanțelor (anume atunci când prevederile sunt suficient de clare, precise și necondiționate și doar dacă statul nu a transpus directiva sau a transpus-o incorect în termenul stabilit), odată ce aceasta este transpusă în dreptul național, persoana care intenționează să-și valorifice drepturile trebuie să o facă în temeiul prevederilor relevante din legea națională.
Sub acest aspect, se observă că Directiva 1999/31/CE a fost transpusă în sistemul de drept național prin HG 349 din 21 aprilie 2005 care la art.38 prevede: Prezenta hotărâre transpune Directiva nr. 1999/31/EC privind depozitarea deșeurilor, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE) nr. L 182 din 16 iulie 1999.
Iar art.10 din Directivă, invocat de reclamantă, este aproape identic cu art.10 din HG 349/2005: "(2) Autoritățile administrației publice locale iau măsuri ca atât costurile prevăzute pentru organizarea și exploatarea unui depozit de deșeuri municipale, cât și costurile estimate pentru închiderea și urmărirea post închidere a depozitului să fie acoperite de prețul practicat de operator pentru depozitarea fiecărui tip de deșeu în acel depozit".
Ca atare, norma de transpunere a directivei, respectiv HG 349 din 21 aprilie 2005, este cea care conferă drepturi ce pot fi invocate în fața instanței.
Reclamanta a susținut că aceste prevederi sunt încălcate de dispozițiile codului fiscal, referitoare la instituirea taxei pe teren, întrucât prin plata acestei taxe, costurile de exploatare a depozitului nu ar mai fi acoperite de prețul practicat de operator.
Mai întâi, trebuie menționat că o taxă precum cea contestată de reclamantă, constituie un cost de exploatare care ar trebui să fie inclus în prețul achitat operatorului, pentru a se asigura respectarea prevederilor HG 349/2005 și îndeplinirea de către stat a cerințelor Directivei 1999/31;
Ca atare, normele naționale trebuie să garanteze că totalitatea acestor cheltuieli este suportată în final de către deținătorii care depozitează deșeuri în vederea eliminării.
În acest sens, se constată că normele naționale (constituind în fapt transpunerea Directivei) garantează respectarea acestei obligații, prin dispozițiile art.10 din HG 349/2005, obligând autoritățile administrației publice locale să ia măsuri pentru ca toate costurile prevăzute pentru organizarea și exploatarea unui depozit de deșeuri municipale să fie acoperite de prețul practicat de operator.
Așadar, reclamanta are la dispoziție prevederi în legislația națională care pot fi invocate pentru respectarea drepturilor sale.
Nimic nu o împiedică să invoce aceste reglementări și să solicite renegocierea clauzelor contractuale, mai ales că prețul încasat, în calitate de gestionar al depozitului de deșeuri, a fost stabilit pe cale contractuală iar clauzele contractuale dau dreptul părților contractante la renegocierea acestor clauze, în cazul în care intervin modificări legislative care ar putea influența aceste clauze (art.51);
De asemenea, se constată că contractul încheiat este în măsură să asigure respectarea dispozițiilor HG 349/2005, de vreme ce art.18 din contract prevede că reclamanta are dreptul de a cere reexaminarea tarifelor în toate cazurile în care va considera că este necesar în urma modificărilor esențiale a condițiilor de gestiune și de fiecare dată când se va considera necesară realizarea de noi investiții pentru îmbunătățirea serviciilor sau pentru modernizarea amplasamentelor și ca urmare a noi legi, reglementări, ordine sau directive aprobate de ministere sau autorități competente; iar art.19 prevede că celălalt contractant va fi obligat să analizeze cererea de revizuire a tarifelor și dacă se demonstrează că este fondată, să comunice acceptarea formală a noilor tarife revizuite în cel mult 60 de zile de la data notificării.
Așadar, contractul încheiat între părți, care prevede și posibilitatea renegocierii tarifului stabilit, este în măsură să garanteze că toate costurile prevăzute pentru organizarea și exploatarea unui depozit de deșeuri municipale sunt acoperite de prețul practicat de operator.
Este alegerea părților să stabilească prețul practicat, astfel încât prevederile invocate să fie respectate.
Cu toate acestea, reclamanta nu a făcut dovada efectuării acestor demersuri (cererea în acest sens adresată autorității publice datând din 15.10.2013, deci după introducerea prezentei acțiuni) iar instanța nu poate interveni în acordul părților, mai ales că nu a fost învestită în acest sens.
În prezenta cauză, instanța este ținută să analizeze legalitatea deciziei de impunere, în raport cu dispozițiile ce au stat la baza emiterii ei, nefiind învestită cu un litigiu ce reclamă executarea contractului.
Acesta a fost motivul pentru care s-a dispus respingerea primului obiectiv al expertizei solicitate, care urmărea să se stabilească în ce măsură tariful de depozitare al deșeurilor include costuri reprezentând impozite și taxe aferente terenului.
Expertiza a fost apreciată ca neutilă cauzei de vreme ce, pe de o parte, tariful fusese stabilit de comun acord între părți și, pe de altă parte, nu existau demersuri cu privire la revizuirea acestui tarif și nici o cerere adresată instanței referitoare la derularea contractului dintre părți și eventualele neînțelegeri cu privire la revizuirea tarifului.
A mai susținut reclamanta că s-ar fi impus analizarea de către instanță a acestui aspect (în ce măsură tariful de depozitare al deșeurilor include costuri reprezentând impozite și taxe aferente terenului) pentru ca, în cazul în care susținerea s-ar dovedi reală, instanța să lase neaplicată dispoziția din codul fiscal ce stabilește taxa respectivă.
Apărarea este neîntemeiată.
Pe de o parte, înainte de a lăsa neaplicate anumite dispoziții din dreptul național, instanța trebuie să se asigure că nu se poate ajunge la o interpretare a acestor dispoziții care să permită soluționarea acțiunii într-un mod conform textului și finalității Directivei; or, așa cum s-a arătat anterior, există posibilitatea ca finalitatea Directivei să fie asigurată, chiar în condițiile aplicării Codului fiscal, prin revizuirea tarifului stabilit, ca urmare a renegocierii clauzelor contractuale prin acordul comun al părților.
În ipoteza susținută de reclamantă, în care achitarea taxei pe teren ar conduce la majorarea costurilor astfel încât acestea nu ar mai fi acoperite de prețul încasat, nu dispozițiile din codul fiscal sunt cele care ar contraveni prevederilor HG 349/2005, ci chiar acordul părților, concretizat în contractul încheiat.
Pe de altă parte, propunerea reclamantei, de a lăsa neaplicate dispozițiile din codul fiscal, ar contraveni finalității Directivei.
Așa cum a susținut și reclamanta, prevederile art.10 din HG 349/2005 urmăresc să respecte principiul potrivit căruia "poluatorul plătește"; în esență, potrivit acestui principiu, suportarea cheltuielilor legate de măsurile de combatere a poluării trebuie suportate în cele din urmă de producătorul produsului din care provin deșeurile.
Or, varianta acreditată de reclamantă ar avea drept consecință suportarea costurilor (sau a unei părți a acestor costuri) aferente exploatării deșeurilor, de către autoritatea publică; astfel, în condițiile în care aceste costuri includ și taxa pe teren (reglementată de codul fiscal), exonerarea reclamantei de plata acestei taxe (doar pentru că prețul stabilit de părți nu ar mai acoperi costurile de exploatare a depozitului) ar avea drept consecință diminuarea bugetului local cu o sumă echivalentă acestei taxe ceea ce ar însemna suportarea de către autoritatea publică a acestor costuri, cu încălcarea deci a principiului potrivit căruia "poluatorul plătește".
În concluzie, se reține că, în eventualitatea în care costurile cu exploatarea depozitului nu mai sunt acoperite de prețul încasat de operator (iar acest fapt trebuie dovedit), s-ar impune revizuirea prețului în sensul dispozițiilor HG 349/2005 și nu exonerarea de plata unor taxe, stabilite prin lege și care nu contravin dispozițiilor HG 349/2005.
Este la latitudinea părților contractante să stabilească prețul practicat astfel încât să asigure respectarea dispozițiilor menționate, și cum acest aspect nu a format obiect al prezentului litigiu, excede analizei instanței.
În raport ce argumentele expuse anterior, constatând că decizia de impunere a fost legal emisă, în aplicarea dispozițiilor art.256 Cod fiscal, instanța apreciază neîntemeiată contestația formulată pe care o va respinge în consecință.
| ← anulare decizie de calcul a impozitelor şi penalităţile aferente | Contract de asociere în participaţiune – Asociatul... → |
|---|
Vezi și alte spețe de contencios administrativ:
Comentarii despre Contract de asociere în participaţiune – Asociatul administrator este obligat la plata taxei pe terenul adus în asociere de către celălalt asociat
