. Decizie impunere TVA tranzacţii imobiliare anterioare anului 2010, accesorii înlăturate parţial.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 1116/R din data de 01.04.2014
În ce privește critica recurenților reclamanți care vizează calitatea lor de persoane impozabile plătitori de TVA, deși se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, nu este întemeiată.
Astfel, Curtea reține că, deși sentința de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sub acest aspect, soluția pronunțată asupra fondului cauzei presupune implicit calitatea de persoane impozabile, aspect ce rezultă din menținerea în parte a actelor contestate.
În drept, art. 153 din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal, care vizează înregistrarea persoanelor impozabile în scopuri de TVA, prevede că persoana impozabilă care are sediul activității economice în România și realizează sau intenționează să realizeze o activitate economică ce implică operațiuni taxabile, scutite de taxa pe valoarea adăugată cu drept de deducere și/sau operațiuni rezultate din activități economice pentru care locul livrării/prestării se consideră ca fiind în străinătate, dacă taxa ar fi deductibilă, în cazul în care aceste operațiuni ar fi fost realizate în România conform art. 145 alin. (2) lit. b) și d), trebuie să solicite înregistrarea în scopuri de TVA la organul fiscal competent, după cum urmează:…b) dacă în cursul unui an calendaristic atinge sau depășește plafonul de scutire prevăzut la art. 152 alin. (1), în termen de 10 zile de la sfârșitul lunii în care a atins sau a depășit acest plafon….
Art. 152 alin.1 din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal stipulează că persoana impozabilă stabilită în România conform art. 1251 alin. (2) lit. a), a cărei cifră de afaceri anuală, declarată sau realizată, este inferioară plafonului de 35.000 euro, al cărui echivalent în lei se stabilește la cursul de schimb comunicat de Banca Națională a României la data aderării și se rotunjește la următoarea mie, poate aplica scutirea de taxă, numită în continuare regim special de scutire, pentru operațiunile prevăzute la art. 126 alin. (1), cu excepția livrărilor intracomunitare de mijloace de transport noi, scutite conform art. 143 alin. (2) lit. b).
Criticile reclamanților recurenți sunt neîntemeiate în condițiile în care aceștia se încadrau în rigorile art. 127 din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal nemodificate potrivit cu care "(1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități.
(2) În sensul prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate."; iar familia poate fi tratată drept asociere în sensul ce rezultă prin interpretarea per a contrario a dispozițiilor alin. 9 din același articol potrivit cu care Orice asociat sau partener al unei asocieri sau organizații fără personalitate juridică este considerat persoană impozabilă separată pentru acele activități economice care nu sunt desfășurate în numele asocierii sau organizației respective.
Curtea mai reține că, în cauză, este necontestat că cele 25 de tranzacții imobiliare reținute în RIF ce face obiectul cauzei au fost efectuate în perioada 01.04.2007 - 31.12.2009, iar potrivit pct.3 alin.(5) din Normele metodologice de aplicare a art.127 alin.(2) din Codul fiscal, "în cazul achiziției de terenuri și/ sau construcții de către o persoană fizică în scopul vânzării, livrarea acestor bunuri reprezintă o activitate cu caracter de continuitate dacă persoana fizică realizează mai mult de o singură tranzacție în cursul unui an calendaristic".
Recurenții-reclamanți au mai susținut că, oricum, prevederile alin.2 ind. 1 din art.127 din Codul fiscal, prin care s-a prevăzut că persoanele fizice devin plătitoare de TVA în cazul unor tranzacții imobiliare, au fost introduse prin pct.98 din O.U.G. nr.109/2009, care a intrat în vigoare începând cu data de 01.01.2010, deci ulterior efectuării operațiunilor economice vizate de actele fiscale, iar aplicarea lor ar încălca principiul constituțional al neretroactivității legii .
Într-adevăr, potrivit art. III din O.U.G. nr.109/2009, dispozițiile acestei ordonanțe de urgență se aplică începând cu data de 01 ianuarie 2010, iar prin pct.98 din acest act normativ, la art.127, după alin.(2) a fost introdus un aliniat nou, alin.(21) cu următorul conținut: "situațiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicate prin norme".
Deci, potrivit art.127 alin.(21) din Codul fiscal, prin normele metodologice nu urmau să fie stabilite situații noi în care persoanele fizice urmau să devină persoane impozabile, ci urmau să fie explicate situațiile la care se refereau alin.(1) și alin.(2) de la art.127, care se refereau generic la noțiunea de persoane.
Or, la art.127 alin. (2), fraza a II-a din Codul fiscal, se specifică în mod expres că "De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate", adică situația care urma să fie explicitată/ exemplificată prin normele metodologice.
Deci, cu alte cuvinte, atâta vreme cât dispozițiile art.(21) din art.127 rămân constituționale, dispozițiile normelor metodologice de aplicare a art.127 din Codul fiscal rămân pe deplin legale și aplicabile, inclusiv perioadei anterioare datei de 1.01.2010, la care se referă art. III din O.U.G. nr.109/2009. ( în acest sens a se vedea decizia nr. 665/12.02.2014 pronunțată de ICCJ în dosarul nr. 110/43/2011 într-o speță similară).
Și Directiva 112/2006 CE califică, prin art. 9 al. 1 par. 2, exploatarea de bunuri ca fiind o activitate economică dacă este făcută în scopul obținerii de bunuri cu caracter de continuitate. Art. 12 din Directiva menționată arată că statele membre pot considera ca persoană impozabilă orice persoană care efectuează, ocazional, o operațiune legată de activitățile prevăzute la art. 9 al. 1 par. 2 și, în special, una dintre următoarele operațiuni: a) livrarea unei clădiri sau a unor părți ale unei clădiri și a terenului pe care se află clădirea, b) livrarea de terenuri construibile.
Caracterul de continuitate al activității rezultă din multitudinea vânzărilor efectuate de reclamanți, într-o perioadă de timp scurtă, instanța având în vedere ansamblul operațiunilor de vânzare întreprinse, respectiv vânzare de locuințe finalizate, în curs de finalizare și respectiv terenuri construibile, fapte ce denotă repetarea aceluiași gen de activitate - vânzarea de imobile - și care coincide cu exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate. Faptul că vânzările au un caracter civil, nu este de natură să influențeze caracterul economic al activității reclamantului.
Din modul în care reclamanții au înstrăinat aceste imobile rezultă că nu a existat intenția de păstrare în patrimoniul personal, ci de valorificare a investițiilor efectuate, prin obținerea unor profituri constante.
Susținerea reclamanților referitoare la caracterul nelegal al instituirii obligației de plată a TVA fără reglementarea simetrică a posibilității deducerii TVA va fi înlăturată, posibilitatea deducerii TVA nefiind exclusă de dispoziția legală ce instituie obligația plății acestuia.
Mai mult, toate aceste considerente se regăsesc și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, aceasta reținând că "livrarea unui teren destinat construcției trebuie considerată supusă taxei pe valoarea adăugată în temeiul legislației naționale a unui stat membru în cazul în care statul respectiv face uz de posibilitatea prevăzută la articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului, independent de caracterul permanent al operațiunii sau de aspectul dacă persoana care a efectuat livrarea exercită o activitate de producător, de comerciant sau de prestator de servicii, în măsura în care această operațiune nu constituie simpla exercitare a dreptului de proprietate de către titular. O persoană fizică ce a exercitat o activitate agricolă pe un teren recalificat drept teren destinat construcției, în urma unei modificări a planurilor de amenajare a teritoriului, intervenită din motive independente de voința acestei persoane, nu trebuie considerată persoană impozabilă în scopuri de taxă pe valoarea adăugată în sensul articolului 9 alineatul (1) și al articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2006/112, dacă vinde terenul respectiv, în ipoteza în care aceste vânzări se înscriu în cadrul administrării patrimoniului privat al acestei persoane. Dacă, în schimb, această persoană, în vederea realizării vânzărilor menționate, ia măsuri active de comercializare a terenului prin utilizarea unor mijloace similare celor adoptate de un producător, de un comerciant sau de un prestator de servicii în sensul articolului 9 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2006/112, această persoană trebuie considerată că exercită o "activitate economică" în sensul articolului menționat și, în consecință, trebuie considerată persoană impozabilă în scopuri de taxă pe valoarea adăugată"; (Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele conexate C-180/10 și C-181/10 Slaby și Kuc).
Prin urmare, față de considerentele expuse, Curtea reține că actele administrativ fiscale contestate sunt corect întocmite sub aspectul analizat anterior, reclamanții recurenți având calitatea de persoană impozabilă în sensul cerut de Codul Fiscal, astfel că se impunea ca aceștia să plătească TVA.
….
În ce privește criticile recurentei pârâte ce vizează accesoriile, Curtea reține că și acestea se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și sunt parțial întemeiate.
În privința accesoriilor individualizate prin decizia de impunere nr. 100/2010, instanța de recurs reține că pentru a fi aplicabile dispozițiile legale privind calcularea de dobânzi, majorări de întârziere și penalități de întârziere, este necesar să existe un termen de scadență, termen ce are rolul de a permite contribuabilului să fie încunoștințat, să poată plăti sau, eventual, să poată contesta impunerea sumei.
Reclamanților nu le-au fost respectate aceste drepturi la informare și beneficiul termenului de scadență astfel că este întemeiată soluția instanței de fond privind nelegalitatea calculării acestora înainte de comunicarea deciziei ce conține debitul principal.
În același sens, Curtea reține că potrivit art. 153 alin. 8 Cod fiscal (în vigoare la data respectivă), în cazul în care o persoană este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA și nu solicită înregistrarea, organele fiscale competente vor înregistra persoana respectivă din oficiu.
Prin urmare, indiferent de atitudinea contribuabilului, pârâta trebuia să procedeze la înregistrarea din oficiu a acesteia și să îi comunice obligațiile pe care le are. Câtă vreme legiuitorul nu a elaborat o normă legală concisă, clară, pentru ca contribuabilul să cunoască precis și exact care sunt obligațiile sale și câtă vreme este necesară o interpretare a normelor legale, în sensul de a se stabili dacă a existat sau nu, din partea reclamanților, scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, nu li se poate imputa acestora necunoașterea legii.
Mai mult, potrivit art. 12 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, relațiile dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credință, în scopul realizării cerințelor legii, iar art. 7 din același act normativ prevede că (1) organul fiscal înștiințează contribuabilul asupra drepturilor și obligațiilor ce îi revin în desfășurarea procedurii potrivit legii fiscale. (2) organul fiscal este îndreptățit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obțină și să utilizeze toate informațiile și documentele necesare pentru determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului. În analiza efectuată organul fiscal va identifica și va avea în vedere toate circumstanțele edificatoare ale fiecărui caz. (3) organul fiscal are obligația să examineze în mod obiectiv starea de fapt, precum și să îndrume contribuabilii pentru depunerea declarațiilor și a altor documente, pentru corectarea declarațiilor sau a documentelor, ori de câte ori este cazul. (4) organul fiscal decide asupra felului și volumului examinărilor, în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte și de limitele prevăzute de lege. (5) organul fiscal îndrumă contribuabilul în aplicarea prevederilor legislației fiscale. Îndrumarea se face fie ca urmare a solicitării contribuabililor, fie din inițiativa organului fiscal.
Prin urmare, organul fiscal nu poate imputa reclamanților faptul că nu și-au achitat obligațiile fiscale deoarece aceștia nu aveau cunoștință de existența și de cuantumul lor. Pârâta avea obligația stabilirii din oficiu a obligațiilor fiscale. Ea a rămas în pasivitate în raport de obligațiile sale până la data la care a emis decizia de impunere, în care a calculat și inclus în mod nelegal majorări de întârziere. Termenul de scadență putea fi calculat doar în raport de această decizie de impunere deoarece suma de plată, la care au fost calculate accesoriile, a fost stabilită doar o dată cu decizia de impunere contestată.
Decizia se comunică contribuabilului pentru ca acesta să poată ști cât trebuie să plătească și până la ce dată, fiind evident că, în lipsa înștiințării sale cu privire la ambele aspecte, contribuabilul este în imposibilitate de a face plata chiar dacă ar dori. Deci, nu puteau fi calculate obligații accesorii de plată de către pârât, câtă vreme acesta nu a dat mai întâi posibilitatea reclamanților să achite debitul, iar neplata debitului nu putea fi prezumată.
| ← 1. Fonduri europene. Acţiune admisă în parte.... | TVA – tranzacţii imobiliare. Admitere recurs DGRFP B.... → |
|---|
