Hotarare care sa tina loc de act autentic. Jurisprudență Acte ale autorităţilor publice
| Comentarii |
|
Tribunalul TELEORMAN Decizie nr. 5 din data de 03.02.2017
Prin sentința civilă nr. 525 pronunțată la data de 10.10.2016, Judecătoria Z a respins acțiunea civilă privind pe reclamantul SCO și pârâta PE și moștenitorii TR, BS și SG, având ca obiect hotărâre care să țină loc de act autentic, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit art.1169 c.civ., cel ce face o propunere înaintea judecății, trebuie să o dovedească, iar, potrivit art.969 din același cod, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.
Pe de altă parte, potrivit art.1294 de asemenea din codul civil, vinderea este o convenție prin care două părți se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și aceasta a plăti celei dintâi prețul lui.
Astfel, deși consensual, contractul de vânzare - cumpărare, atunci când acesta are de obiect imobile, legea nr.54/1998 (aplicabilă în cauză în raport d e data antecontractului), a instituit ad validitatem cerința formei autentice în cazul înstrăinărilor acestora.
În aceste condiții, în baza înscrisului invocat de reclamantul - cumpărător, în favoarea acestuia se naște dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației asumate de vânzător,- acea de a i se transmite dreptul de proprietate în forma și modalitatea cerută de lege.
Astfel, în baza art.1073 C. civ., văzând că în cauză, după încheierea unui antecontract cu privire la teren, cu sau fără construcții, una dintre părți refuză ulterior să încheie contractul, partea care și-a îndeplinit obligațiile poate sesiza instanța competentă care poate pronunța o hotărâre care să țină loc de contract, în temeiul textului de lege invocat anterior, se naște îndreptățirea reclamantului de a sesiza instanța.
Pe de altă parte, în ceea ce privește obligația impusă aceluiași reclamant de disp. art.1169 din vechiul C. civ. de a proba susținerile sale, instanța apreciază că în cauză acesta nu a făcut dovada neechivocă a acestora.
Are în vedere instanța împrejurarea că, potrivit raportului de expertiză grafoscopică întocmit în procedura cercetării falsului de către organele de urmărire penală, nu s-a putut determina dacă semnătura de pe antecontract aparține vânzătorului defunct, iar pe de altă parte, chiar martorii propuși de reclamant nu confirmă susținerile acestuia din acțiune.
Astfel, potrivit martorului P, terenul ar fi fost vândut de defunct împreună cu sora pârâtei P și un bărbat, pentru ca martorul SI să relateze că o a treia persoană nu mai fusese cu defunct și ginerele său.
Pe de altă parte, potrivit soțului pârâtei P,- audiat de organele de urmărire penală -, acesta relatează că nu a posedat niciodată permis de conducere sau Dacia roșie, iar sora pârâtei P,- TR, suferă de afecțiuni locomotorii, încât pe 7 octombrie 2007 nu avea cum să fie prezentă la reclamant pentru a încheia antecontractul. Împrejurarea că ar fi asistat la încheierea antecontractului, este contestată de chiar sora pârâtei P,- pârâta TR,- în aceeași procedură în fața organelor de urmărire penală.
Cum, în accepțiunea instanței, nici evidențele de la Primărie nu sunt clare, cu atât mai mult, instanța a reținut că reclamantul nu a făcut dovada susținerilor din acțiune, încât cererea formulată se privește ca nefondată, urmând a fi respinsă ca atare.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurentul - reclamant criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie solicitând admiterea recursului, să se caseze în tot sentința atacată și să se rețină cauza și judecând pe fond, să se admită acțiunea și să se constate că defunctul PG, autorul pârâților, i-a vândut la data de 07.10.2000, printr-un înscris sub semnătură privată suprafața de 0,52 ha teren arabil, situat în extravilanul comunei P, județul T, în sola 52, parcela 227.
În motivarea recursului, recurentul reclamant a arătat că în mod greșit instanța de fond a considerat ca cererea formulată nu este dovedita. Astfel, instanța, in motivarea respingerii cererii invoca faptul ca expertiza grafologica dispusa in cauza nu a putut stabili cu certitudine daca semnătura de pe antecontract este sau nu a defunctului.
Concluziile raportului de expertiza sunt explicabile prin faptul ca persoana semnatara este decedata, nu s-au putut lua specimene de semnătura ale acesteia, iar mostrele de semnătura avute in vedere la efectuarea expertizei - in lipsa scrierii cursive -, având in vedere si timpul trecut de la Întocmirea antecontractului-nu au fost relevante.
Nu este însă lipsit de interes faptul ca aceasta expertiza a fost efectuata in procedura falsului, fals care nu a fost dovedit.
In aceste condiții, înscrisul sub semnătura privata depus la dosar - despre care raportul de expertiza nu spune ca semnătura nu ar fi a defunctului - trebuie coroborat cu celelalte probe - declarații de martori si înscrisuri.
In legătura cu declarațiile martorilor, solicită a se observa ca martorii propuși, care au asistat personal la încheierea antecontractului au declarat fără nici un dubiu ca defunctul - autorul pârâților - este cel care a semnat acest antecontract si care si-a manifestat acordul de voința in sensul încheierii acestuia.
Faptul ca martorii au declarat anumite aspecte extrinseci sunt explicabile prin timpul lung scurs de la data încheierii actului -2000 si pana la data depoziției. Poate suspect ar fi fost daca martorii ar fi avut declarații identice. Nu se poate retine faptul ca unul dintre martori a văzut o a treia persoana (despre care spune ca a stat la poarta), iar celalalt martor a nu a văzut aceasta a treia persoana.
Nu se pot retine in motivarea respingerii cererii declarațiile date de alte persoane in fata organelor de urmărire penala, deoarece pe de o parte aceste declarații nu au fost date nemijlocit in fata instanței de judecata, încălcându-se astfel principiul contradictorialității, deoarece fata de aspectele de fapt relatate de soțul si de către sora paratei PE, fiind date in fata organelor de urmărire penala (polițiști) nu a putut să își facă apărări.
Conform art. 14 (6) C. proc. civ.," instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt si de drept, pe explicațiile sau pe mijloacelor de proba care au fost supuse, in prealabil dezbaterii contradictorii".
Dincolo de acest aspect esențial, urmează a se observa ca cele doua persoane ale căror declarații sunt considerate esențiale in motivarea respingerii cererii fac parte din categoria de persoane care, potrivit art. 315 pct. 1 si 2 C. pr. civ. nu pot fi ascultate ca martori.
În drept și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 229 și urm. C. pr. civ. anterior și în dovedire a solicitat proba cu înscrisuri.
La data de 25 ianuarie 2017, intimata - pârâtă a formulat întâmpinare, la cererea de recurs prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și să se mențină hotărârea instanței de fond, ca fiind temeinică și legală.
În motivare a arătat că, instanța de fond, în mod corect, a apreciat probatoriul administrat în cauză și a pronunțat respingerea acțiunii, ca nefondată.
Intimata arătat că reclamantul a depus la dosarul cauzei un înscris sub semnătură privată numit antecontract de vânzare-cumpărare, înscris care nu a fost scris sau semnat de pretinsul promitent vânzător, defunctul PG. Faptul că defunctul său tată, PG, nu a vândut sau promis spre vânzare terenul pretins de reclamant, rezultă însăși din faptul că în perioada de după anul 2000, SCO nu apare înregistrat cu suprafețe de teren în evidența Primăriei P și apare tatăl acestuia SP, așa cum rezultă din înscrisul comunicat instanței de Primăria corn. P.
Din actele dosarului si probele administrate în cauză, nu rezultă cu certitudine că pretențiile si susținerile reclamantului corespund realității cum de altfel nu se poate forma o convingere care să înlăture dubiu că adevărul nu este cel pretins de reclamant.
Întrucât, toți moștenitorii def. PG, pârâți în acest dosar, nu și-au însușit pretinsul înscris sub semnătură privată și convinși că tatăl acestora, defunctul PG nu a putut vinde din terenul său și nu a semnat nici un antecontract de vânzare-cumpărare întrucât niciodată nu a spus că ar vrea să vândă din teren, am solicitat la instanță înscrierea în fals. Instanța a dispus suspendarea judecării cauzei și a trimis înscrisul defăimat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Z pentru a se efectua cercetări cu privire la acest înscris, pentru a se stabili dacă semnătura îi aparține defunctului PG.
În urma cercetărilor efectuate nu s-a putut stabili dacă semnătura de pe înscrisul sub semnătură privată este a defunctului PG astfel că, coroborat cu celelalte probe din dosar și raportat la declarațiile martorilor audiați în cauză, instanța, în mod corect a apreciat că susținerile reclamantului nu au fost dovedite și acțiunea este nefondată.
Martorii propuși de reclamant au declarat diferit și contradictoriu în fata instanței si nu au confirmat cele susținute în acțiune. Martorii se contrazic în declarațiile date anume, martorul P susține că terenul ar fi fost vândut reclamantului de defunctul PG împreună cu fiica sa, pârâta TR, de față fiind și un alt bărbat cu care venise iar martorul SI declară că defunctul a fost numai împreună cu ginerele său care conduce un autoturism de culoare roșie marca Dacia. Susținerile martorilor au fost demontate de organele de cercetare care au constatat că fiica defunctului, pârâta TR nu era posibil să fie prezentă la data de 07. 10. 2000 în corn. P, întrucât suferea de afecțiuni locomotorii și nu se putea deplasa iar ginerele defunctului nu a deținut niciodată un autoturism de culoare roșie marca Dacia și la acea dată nu poseda permis de conducere.
În baza art. 1073 coroborat cu prevederile Legii 54/1998, reclamantul care a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare pentru teren, ca persoană care și-a respectat obligațiile iar vânzătorul nu și-a respectat obligațiile, era îndreptățit să sesizeze instanța pentru a obține o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, dar acesta a înțeles să sesizeze instanța după ce pretinsul vânzătorul a decedat și după 12 ani de la pretinsa vânzare. Consideră că nu este posibil și de crezut ca o persoană interesată de a-și fructifica dreptul de proprietate în calitatea sa de cumpărător, să stea în nepăsare o perioadă de peste 12 ani fără a solicita promitentului vânzător să încheie în formă autentică actul de vânzare-cumpărare, mai ales în cazul în care 1-a scurt timp vânzătorul a decedat.
Recurentul susține în mod greșit că instanța trebuia să coroboreze concluziile raportului de expertiză cu declarațiile de martori și înscrisurile din dosar și să rețină că nu s-a putut dovedi falsul de pe înscrisul defăimat și că nu s-a stabilit cu certitudine că nu ar fi semnătura defunctului PG. Recurentul mai susține că instanța trebuia să aibă în vedere și că martorii au declarat aspecte extrinseci (conf. DEX, extrinsec - Care vine, care este luat din afară, din circumstanțele, din împrejurările exterioare și nu din esența lucrurilor;), fiind explicabile prin timpul scurs din 2000 până în 2014. Or, toate susținerile recurentului sunt simple afirmații și supoziții nesusținute de dovezi și argumente juridice, drept pentru care, rog ca instanța să le înlăture și să constate că cererea de recurs este nefondată.
De altfel, instanța de fond și-a manifestat rolul activ pentru aflarea adevărului, dezlegarea pricinii deduse judecății și stabilirea situație, a împrejurărilor de fapt care au condus implicit la pronunțarea unei hotărâri drepte și corecte.
Potrivit art. 1169 cod civil (1864) , cel ce face o propunere înaintea judecății, trebuie să o dovedească, or, recurentul reclamant nu a făcut dovada susținerilor din acțiune. S-a solicitat obligarea recurentului - reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând actele și lucrările dosarului, Tribunalul reține următoarele:
Tribunalul apreciază că soluția instanței de fond de respingere a cererii de chemare în judecată este una corectă însă nu pentru considerentele reținute de prima instanță referitoare la necoroborarea declarațiilor martorilor propuși de către reclamant cu cele ale martorilor audiați în cursul urmăririi penale. Instanța de fond nu își putea întemeia hotărârea și pe declarațiile unor martori audiați în afara cadrului procesual determinat întrucât într-o asemenea ipoteză ar fi încălcat principiul nemijlocirii administrării probelor prevăzut de art. 16 C. pr. civ.
Astfel, deși soluția de respingere a acțiunii este una corectă, argumentele în susținerea aceste soluții fiind cele ce urmează.
1. În opinia tribunalului, pe lângă celelalte condiții necesare, pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, având în vedere efectul translativ de proprietate al acestei hotărâri, promitentul vânzător trebuie să aibă calitatea de proprietar exclusiv asupra bunului promis spre vânzare, așa cum a statuat și ICCJ în decizia RIL nr. 12/2015.
Referitor la acest ultim aspect - calitatea de proprietar -, instanța constată ca în cauză nu există dovada că intimații pârâți au calitatea de proprietari asupra terenului ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, calitate care trebuie sa fie verificata în mod obligatoriu si care trebuie sa existe la momentul la care instanța pronunță o hotărâre care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare.
Instanța retine ca titlul de proprietate nr. 5500534/22.02.1995 cu privire la terenul în litigiu este eliberat pe numele PG. Astfel, tribunalul reține că dreptul de proprietate al terenul în litigiu aparține numitului PG și tot această persoană este cea care figurează în calitate de promitent-vânzător în antecontractul invocat.
Din certificatul de deces de la fila 5 dosar fond reiese că PG a decedat la data de 17.02.2003.
La dosar nu există nicio dovadă că intimații pârâți sunt moștenitorii acceptanți ai succesiunii defunctului PG.
Instanța consideră, că eventuala legătură de rudenie dintre intimați și defunct, și faptul existenței pentru aceștia a unei aparente vocații generale legale la succesiunea defunctului, nu pot fi echivalate în nici un caz cu calitatea de moștenitor legal acceptant al succesiunii, calitate ce implică verificarea mai multor condiții în cadrul unei proceduri distincte prevăzută de lege.
Instanța, consideră că nu ar putea fi primită acțiunea formulată cu justificarea că prin semnarea antecontractului de vânzare-cumpărare pârâții ar fi acceptat succesiunea defunctului, acesta fiind un act de acceptare tacită a succesiunii.
Fără a nega aptitudinea antecontractului de vânzare-cumpărare de a putea fi considerat un act de acceptare tacită a unei succesiunii, instanța apreciază că și în aceste cazuri se impune a fi parcursă procedura succesorală prevăzută de lege, întrucât simpla existență a unor acte sau a unor fapte care pot semnifica acceptarea unei succesiunii nu poate produce efecte în lipsa constatării legale a acestora și întocmirii unor acte ulterioare care să dovedească acest lucru, în urma parcurgerii unor proceduri prevăzute în mod expres de lege.
Această interpretare este susținută și de dispozițiile Legii 36/1995 în vigoare la data decesului defunctului (deschierii succesiunii), care prevăd la art. 76 că "în cadrul procedurii succesorale, notarul public stabilește calitatea moștenitorilor și legatarilor, întinderea drepturilor acestora, precum și compunerea masei succesorale";, eliberându-se certificatul de moștenitor sau de legatar, care va cuprinde constatările referitoare la masa succesorală, numărul și calitatea moștenitorilor și cotele ce le revin din patrimoniul defunctului potrivit art. 83 din aceeași lege.
În fine, instanța consideră în sistemul juridic actual dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor se face fie prin înscrisuri din care să reiasă în mod direct calitatea de proprietar titularului (titlu de proprietate eliberat in baza Legii 18/1991, hotărâre de partaj, tranzacție judiciară, partaj voluntar autentic, contract de vânzare-cumpărare în formă autentică etc.), fie prin înscrisuri din care, chiar dacă nu reiese in mod direct calitatea de proprietar a persoanei în cauză, se coroborează cu alte înscrisuri care relevă în mod direct calitatea de proprietar al autorului ei, așa cum se întâmplă spre exemplu în cazul existenței unui certificat de moștenitor și titlul de proprietate emis în baza Legii 18/1991 pe numele autorului moștenitorului.
Ceea ce este important în această chestiune este faptul că în orice caz, dovada dreptului de proprietate în ipoteza unei înstrăinări a unui imobil se face prin înscrisuri și în niciun caz cu martori sau cu prezumții, astfel încât instanța consideră pârâții nu pot fi considerați proprietari pe baza titlului de proprietate emis pe numele autorilor lor, înscris care se coroborează cu prezumția potrivit căreia în eventualitatea unei dezbateri succesorale pârâții, vor deveni moștenitori acceptanți al succesiunii autorilor lor, pentru simplul fapt că sunt rudă cu aceștia și eventual figurează într-un înscris eliberat de Primărie (anexa 24).
Instanța apreciază că pronunțarea unei hotărâri care să transfere către reclamant un drept de proprietate despre care nu s-a făcut dovada existenței în prezent în patrimoniul intimaților-pârâți, ar contraveni în mod flagrant celor mai fundamentale principii și reguli de drept material si procesual civil, iar o asemenea soluție nu ar putea fi justificată de nicio eventuală practică jurisprudențială formată în sens contrar.
În opinia tribunalului, nu ar putea fi întemeiate eventualele apărări ale recurentului potrivit cărora nu poate obține realizarea dreptului său întrucât nu poate determina intimații să dezbată succesiunea autorului lor și să solicite partajul bunurilor. Tribunalul consideră că există mijloace juridice prevăzute de lege prin care creditorul promitent cumpărător poate exercita indirect anumite drepturi și acțiuni ale debitorilor săi promitenți vânzători, în cazul în care aceștia, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite.
2. Acțiunea reclamantului nu putea fi primită având în vedere și dispozițiile art. 5 din Legea nr. 17/2014 potrivit cărora în toate cazurile în care se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care ține loc de contract de vânzare-cumpărare, acțiunea este admisibilă numai dacă sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 3, 4 și 9 din aceeași lege, iar imobilul ce face obiectul antecontractului este înscris la rolul fiscal și în cartea funciară.
Astfel, ținând seama de faptul că terenul în litigiu este unul arabil extravilan, la dosar nu au fost depuse dovezile de efectuare a formalităților în vederea obținerii avizelor prevăzute la art. 3 și art. 9 din Legea nr. 17/2014 și parcurgerii procedurii privind respectarea dreptului de preempțiune prevăzut de art. 4 din același act normativ. Totodată, recurentul nu a solicitat efectuarea acestor demersuri în cursul judecății.
De asemenea, la dosar nu au fost depuse dovezi din care să reiasă dacă terenul este înscris în cartea funciară, așa cum reclamă dispozițiile art. 5 teza finală din Legea nr. 17/2014 și art. 36 alin. 2 din Legea nr. 7/1996.
Apărările invocate de recurent potrivit cărora dispozițiile Legii nr. 7/2014 nu ar fi incidente în cauză având în vedere data încheierii antecontractului și principiul neretroactivității sunt neîntemeiate.
Prin decizia Curții Constituționale nr. 755/2014 și Decizia nr. 24/2016 a ICCJ - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit în mod clar și obligatoriu că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 17/2014 se aplică promisiunilor bilaterale de vânzare-cumpărare privind terenuri agricole situate în extravilan, încheiate anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, indiferent de momentul sesizării instanței.
În ceea ce privește o eventuală apărare a recurentului potrivit căreia nu ar avea la îndemână mijloacele pentru a obține înscrierea terenului în cartea funciară, instanța reține dispozițiile art. 1560 C. civ. și art. 28 alin. 5, 6 și 8 si Legea nr. 7/1996 potrivit cărora creditorul a cărui creanță certa si exigibila este dovedita printr-un înscris sau printr-o hotărâre judecătorească, ori in cazurile anume prevăzute de lege printr-o decizie a autorității administrative, va putea cere instanței, in numele si in folosul debitorului sau, înscrierea unui drept tabular sau radierea unei sarcini.
Desigur că soluția pronunțată în prezenta cauză nu înlătură de plano posibilitatea de acțiune a recurentului-reclamant, în măsura în care sunt înlăturate toate impedimentele identificate de tribunal pentru admiterea acțiunii.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul apreciază că soluția instanțe de fond de respingere a cererii de chemare în judecată este una corectă, motiv pentru care în temeiul art. 312 C. pr. civ. va respinge ca neîntemeiat recursul.
În temeiul art. 274 C. pr. civ. fiind căzut în pretenții, recurentul va fi obligat la plata sumei de 800 de lei către intimata PE cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.
| ← CONTENCIOS ADMINISTRATIV. Recurs. Anulare proces verbal de... | Hotarare care sa tina loc de act autentic. Jurisprudență Acte... → |
|---|
