Legea nr. 550/2002. Construcţie provizorie, inclusă în lista spaţiilor comerciale ce urmează a fi vândute. Refuzul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, motivat de caracterul provizoriu al construcţiei. Nelegalitate
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr.1687 din 18 iunie 2010
Prin sentinţa civilă nr. 81/2010, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. S.I. S.R.L., împotriva pârâţilor Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, Comisia de aplicare a Legii nr. 550/2002, Statul Român reprezentat prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca şi, în consecinţă:
S-a constatat că reclamanta îndeplineşte condiţiile pentru cumpărarea spaţiului comercial situat în Cluj-Napoca, str. B., cu destinaţie de cafe - bar şi grădină de vară, având calitatea de cumpărător prin negociere directă.
Totodată, a fost admisă excepţia prematurităţii cu privire la capătul de cerere privind preţul minim de vânzare şi, în consecinţă, a fost respins acest capăt de cerere.
A fost obligat pârâtul Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca să încheie cu reclamanta contract de vânzare-cumpărare prin negociere directă privind imobilul.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut că
Prin decizia civilă nr. 1309/02.06.2008 a Curtea de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal s-a pus în discuţia reclamantei oportunitatea efectuării unei expertize tehnice având ca obiectiv stabilirea dacă imobilul obiect al contractului de asociere nr. 254/2002 este o construcţie provizorie, demontabilă sau dacă este un spaţiu comercial în accepţiunea legii, apt de a constitui obiect al transferului dreptului de proprietate.
Prin raportul de expertiză tehnico-judiciară întocmit s-a concluzionat că terenul în litigiu, se identifică cu terenul înscris în CF nr. 319 nr. top 12292 - teren, curte în suprafaţă de 47 stj.p., iar casa din cărămidă, acoperită cu şindrilă, cu 5 camere, o bucătărie, figurată în CF, a fost demolată fără a fi radiată din CF.
La acest raport au avut obiecţiuni ambele părţi, iar prin completarea la raportul de expertiză tehnică judiciară, expertul a statuat că construcţia în litigiu este o construcţie provizorie şi demontabilă, iar regimul de înălţime este parter.
Este real că dispoziţiile Legii nr. 550/2002 nu condiţionează vânzarea spaţiilor comerciale de caracterul definitiv/provizoriu al unei construcţii, singurele condiţii impuse de lege fiind ca imobilul să fie un spaţiu comercial sau de prestări servicii aflate în administrarea consiliilor locale sau judeţene şi că acesta să fie inclus pe lista spaţiilor propuse spre vânzare.
Spaţiul comercial deţinut de reclamantă se află în administrarea pârâtului Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, fiind inclus în lista spaţiilor propuse pentru vânzare, împrejurare confirmată de adresa nr. 74167/14.12.2002 emisă de Primăria municipiului Cluj-Napoca.
Argumentele invocate de pârâţi în justificarea refuzului de a proceda la vânzarea spaţiului către reclamantă, respectiv caracterul de construcţie provizorie şi demontabilă care o exclude de la spaţiile care pot fi vândute potrivit dispoziţiilor Legii nr. 550/2002, neputând fi reţinute de instanţă, întrucât dispoziţiile Legii nr. 550/2002 nu condiţionează vânzarea spaţiilor comerciale de caracterul definitiv/provizoriu al unei construcţii, singurele condiţii impuse de lege fiind ca imobilul să fie un spaţiu comercial sau de prestări servicii aflate în administrarea consiliilor locale sau judeţene şi ca acesta să fie inclus pe lista spaţiilor propuse spre vânzare, condiţii îndeplinite în speţă.
Refuzul pârâtelor de a proceda la vânzarea prin negociere directă a spaţiului deţinut de reclamantă în baza contractului de asociere nr. 254/2002 în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 550/2002, este nejustificat, în condiţiile în care reclamanta îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru cumpărarea acestuia, prima instanţă obligând, astfel, pârâtul Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca să încheie cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare prin negociere directă.
Referitor la cererea de stabilire a preţului minim de vânzare, Tribunalul a apreciază că aceasta este prematură, în condiţiile în care acesta este atributul Comisiei pentru vânzarea spaţiilor comerciale sau de prestări servicii constituită în baza Legii nr. 550/2002, comisie care întocmeşte în acest scop un raport de evaluare care, potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. 3 din Legea nr. 550/2002 poate fi contestat în termen de 5 zile de la depunere la secţia de contencios administrativ a tribunalului.
În condiţiile în care acest raport nu a fost întocmit în cauză, Tribunalul a apreciat ca fiind întemeiată excepţia prematurităţii cererii de stabilire a preţului minim de vânzare, motiv pentru care a admis-o, dispunând în consecinţă.
Ca urmare a respingerii ca premature a cererii privind stabilirea preţului minim de vânzare pentru spaţiul comercial menţionat, instanţa a respins şi cererea privind modalitatea de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare pornind de la acest preţ.
Potrivit prevederilor art. 274 C.proc.civ., pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamantei suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Comisia de vânzare a spaţiilor comerciale şi de prestări servicii constituită conform Legii nr. 550/2002, solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 299 şi următoarele C.proc.civ., admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii introductive.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a arătat că instanţa de fond a ignorat în totalitate expertiza tehnică efectuată în cauză, din care rezultă cu claritate caracterul provizoriu şi demontabil al construcţiei în litigiu, chiar în condiţiile în care construcţia este amplasată pe o placă de beton.
Mai mult, din economia dispoziţiilor Legii nr. 550/2002 rezultă intenţia legiuitorului de a oferi agenţilor economici posibilitatea de a cumpăra construcţii definitive, iar nu provizorii.
Construcţiile edificate în regim provizoriu şi demontabil nu pot fi înscrise în cartea funciară tocmai datorită alcătuirii şi a materialelor care permit demontarea rapidă în vederea aducerii terenului la starea iniţială.
În consecinţă, invocând şi dispoziţiile art. 312 alin. 3 C.proc.civ., recurenta pârâtă a solicitat modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii introductive.
Prin întâmpinarea formulată, intimata reclamantă S.C. S.I. S.R.L. a solicitat respingerea recursului.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, Curtea l-a apreciat ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:
Aşa cum s-a arătat anterior, principala apărare a pârâtelor se întemeiază pe faptul că Legea nr. 550/2002 nu ar permite vânzarea unor spaţii comerciale construite cu caracter temporar şi demontabil, aşa cum a fost autorizat şi cel în cauză.
Curtea constată că natura construcţiei permanentă sau temporară este indiferentă în raport de un element care are o importanţă esenţială în cauză.
Potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 550/2002, „În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi consiliile judeţene si consiliile locale vor aproba, prin hotărârea a doua treimi din numărul consilierilor, lista spatiilor comerciale sau de prestări de servicii, proprietate privata a statului, care se afla in administrarea lor, precum si a celor aflate in patrimoniul regiilor autonome de interes local de sub autoritatea acestora, care urmează sa fie vândute potrivit dispoziţiilor prezentei legi”.
Hotărârea ce cuprinde lista spaţiilor comerciale sau de prestări servicii are valoarea unui act administrativ de autoritate, supus procedurii de verificare, sub aspectul legalităţii, dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
Voinţa Consiliului local de vânzare a spaţiilor comerciale a fost materializată în lista întocmită.
La data întocmirii acestei liste construcţia era deja edificată, autorizaţia de construire fiind emisă în anul 1995.
Hotărârea 251/2002 a Consiliului Local al mun. Cluj-Napoca constată şi consacră drepturile beneficiarului Legii nr. 550/2002 de a solicita cumpărarea spaţiilor comerciale sau de prestări de servicii pe care le deţin.
Mai apoi, pârâta comunică reclamantei că spaţiul comercial este trecut în lista cuprinzând spaţiile ce se vor vinde, la poziţia 13 din anexa la HCL nr. 694/2004.
Alcătuirea listei nu a fost impusă Consiliului local, ci a fost rezultatul propriei analize, iar Curtea prezumă faptul că acesta cunoştea natura temporară a spaţiului în discuţie.
Faţă de această stare de fapt, apărările pârâtei nu pot fi primite.
Legiuitorul a lăsat la latitudinea organelor administraţiei publice locale şi judeţene identificarea spaţiilor ce îndeplinesc criteriile de vânzare şi menţionarea acestora în listă. Legea nr. 550/2002 nu distinge între construcţii definitive şi provizorii. Pârâta cunoştea starea acestui spaţiu comercial şi a considerat, aspect reţinut de către instanţă din faptul includerii spaţiului în listă, că acesta poate fi vândut. Prin includerea în listă a spaţiului în litigiu pârâta a recunoscut implicit reclamantei dreptul de al cumpăra, în una din formele reglementate de lege. Nu a existat nicio schimbare în starea construcţie între cele două momente, cel al înscrierii în listă şi cel în care s-a depus solicitarea de cumpărare.
Faţă de cele menţionate anterior se va respinge recursul şi se va menţine în întregime hotărârea atacată. (Judecător Delia Marusciac)
Eroi martiri şi luptători în Revoluţia română. Beneficii prevăzute de Legea nr.
42/1990 şi de Legea nr. 341/2004. Aplicarea legii în timp. Pretinsă situaţie de
discriminare Decizia nr. 1306 din 14 mai 2010
Prin sentinţa civilă nr. 3024/30.10.2009, pronunţată de Tribunalul Cluj s-a respins acţiunea reclamanţilor I.C. şi I.S.M., împotriva pârâţilor Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca şi Primarul municipiului Cluj-Napoca, având ca obiect contencios administrativ.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut că, potrivit prevederilor art.10 din Legea nr. 42/1990, „urmaşii eroilor - martiri ai revoluţiei, răniţi, precum şi pensionarii de invaliditate care şi-au pierdut total sau parţial capacitatea de muncă în lupa pentru victoria revoluţiei beneficiază şi de următoarele drepturi: acordarea unei suprafeţe de teren în condiţiile Legii fondului funciar nr.18/1991.
Conform art.9 din Legea nr. 42/1990, „certificatele doveditoare care în perioada 1990 -1997 au fost eliberate de Comisia pentru aplicarea Legii nr.42/1990 şi de Comisia pentru cinstirea şi sprijinirea eroilor revoluţiei din decembrie 1989, după verificare, potrivit art.5 alin.3 d, 4 şi 5 se vor preschimba, la cererea titularului, de către Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din decembrie 1989”.
De asemenea, conform art.5 lit. g din acelaşi act normativ, eroii martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria revoluţiei Române din decembrie 1989 beneficiază de atribuirea în limita posibilităţilor, în proprietate şi cu clauze de neînstrăinare timp de 10 ani de la data dobândirii, a
10.000 mp. teren extravilan şi 500 mp. teren în intravilan - cu destinaţia de locuinţă dacă nu au avut sau nu au în proprietate un alt spaţiu locativ.
Actul de la fila 67 atestă că reclamantul I.C. este beneficiarul noului certificat seria LRM-I nr.00078/5.09.2008 de luptător pentru victoria revoluţiei române din decembrie 1989 în concordanţă cu prevederile art. 5 alin. 3, 4 şi 5 coroborat cu art.9 din Legea nr. 341/2004.
Reclamanta I.S.M. nu a făcut dovada că este beneficiara Certificatului de revoluţionar emis în concordanţă cu prevederile legale menţionate mai sus.
Faţă de dispoziţiile imperative ale prevederilor art.5 lit. g din Legea nr. 341/2004, instanţa a pus în discuţia reclamanţilor oportunitatea administrării dovezii care să ateste existenţa sau inexistenţa în proprietate a unui alt spaţiu locativ în raport de care au invocat că o astfel de probă există la dosarul pârâtei, susţinere neconfirmată în instanţă.
Având în vedere că numai reclamantul I.C. este beneficiarul noului Certificat de luptător pentru victoria revoluţiei române din decembrie 1989 şi faptul că ambii reclamanţi nu au făcut dovada îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 5 lit. g din Legea nr. 341/2004, tribunalul a dispus respingerea acţiunii ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii I.C. şi I.S.M., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii acţiunii.
Soluţia primei instanţe este criticată, în baza art. 3041 C.proc.civ., pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenţii arată că, în mod greşit, prima instanţă a negat calitatea de revoluţionar a reclamantei I.S.M., la data pronunţării sentinţei nefiind preschimbat certificatul de revoluţionar al acesteia, dar dreptul ei de a beneficia de recompensa reglementată prin Legea nr. 42/1990 decurgea din această lege, iar nu operaţiunea de preschimbare a certificatului de revoluţionar.
Reclamanta recurentă este posesoarea certificatului seria LRM-I nr. 00321 din data de
19.10.2009 prin care se confirmă titlul de "luptător pentru victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989 - luptător remarcat prin fapte deosebite". Fiind posesoarea acestui certificat de revoluţionar, reclamanta recurentă este totodată şi beneficiara drepturilor legal recunoscute prin Legea nr. 42/1990 luptătorilor revoluţionari.
O altă eroare de judecată comisă de prima instanţă, în opinia recurenţilor, constă în aceea că a aplicat în privinţa reclamanţilor recurenţi dispoziţiile art. 5 lit. g din Legea nr. 341/2004, deşi aceştia intră sub incidenţa Legii nr. 42/1990, întrucât legea poate dispune numai pentru viitor. În caz contrar, s-ar crea o discriminare între revoluţionarii care s-au adresat justiţiei anterior anului 2004 şi cei care s-au adresat justiţiei ulterior acestui an.
Drepturile legal câştigate sub imperiul unei legi, rămân valabil câştigate şi după încetarea valabilităţii acelei legi prin scoaterea ei din vigoare.
Se mai subliniază faptul că este nedrept, imoral şi totodată nejuridic ca luptătorii revoluţionari care s-au adresat justiţiei anterior anului 2004 să beneficiere de condiţii mai favorabile pentru exercitarea drepturilor câştigate decât luptătorii revoluţionari care s-au adresat justiţiei în acelaşi scop după anul 2004.
În concluzie, marea majoritate a angajaţilor Direcţiei de Radio Cluj au obţinut şi beneficiază de facilităţile Legii nr. 42/1990, fiindu-le recunoscute de justiţie. Reclamanţii recurenţi constituie o excepţie de la această regulă, fiind singurii lucrători radio cărora nu li s-au recunoscut aceste facilităţi.
Cu privire la acest recurs, Curtea are în vedere următoarele:
Reclamanţii au calitatea de luptători pentru victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989 - luptător remarcat prin fapte deosebite.
Între cele două acte normative ce stabilesc drepturile ce se cuvin luptătorilor din Revoluţia din 1989 sunt diferenţe esenţiale.
Astfel, în privinţa aspectului ce a generat prezentul litigiu, Legea nr. 42/1990 nu condiţionează sub niciun aspect, acordarea terenului în suprafaţă de 500 mp., în timp ce Legea nr. 341/2004, condiţionează dreptul la acordarea terenului de faptul de a nu fi avut în proprietate un alt spaţiu locativ (art. 5 alin. 1 lit. g).
Legea nr. 341/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 654 din 20.07.2004, intrând în vigoare la data de 24.07.2007, la aceeaşi dată încetându-şi efectele, prin abrogare, conform art. 17, Legea nr. 42/1990.
Din probele administrate în faţa instanţei de fond rezultă că reclamanţii au început demersurile pentru valorificarea drepturilor lor în 2006, deci după abrogarea Legii nr. 42/1990.
Acest din urmă act normativ a fost abrogat cu caracter definitiv, o parte din dispoziţiile sale fiind preluate de noul act normativ, respectiv de Legea nr. 341/2004.
Întrucât acest nou act normativ a impus reguli şi condiţii suplimentare, nu se poate discuta de un caz de ultraactivitate pe legi vechi, abrogarea fiind definitivă.
Legea nr. 341/2004 a instituit o procedură de preschimbare a dovezilor anterioare a calităţii de luptător şi a stabilit o ierarhie a participanţilor activi la Revoluţie.
Situaţia personală a fiecărui participant urma să fie evaluată, iar activitatea desfăşurată să fie încadrată în unul dintre titlurile prevăzute de art. 3 alin. 1 din Legea nr. 341/2004.
Este deci de subliniat că Legea nr. 341/2004 nu este doar o continuare a Legii nr. 42/1990, ci a introdus o procedură de reanalizare a situaţiei fiecărui participant.
Acesta deci este motivul principal ce nu permite ultraactivitatea Legii nr. 42/1990 în raport de noua lege.
Greşit consideră reclamanţii că sunt discriminaţi în raport de beneficiarii Legii nr. 42/1990.
Este dreptul suveran al legiuitorului de a determina conţinutul actelor normative care îi stau în competenţa de emitere.
În privinţa dreptului prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. t) din Legea nr. 42/1990, acordarea unei suprafeţe de teren în condiţiile Legii fondului funciar nr. 18/1991, s-a prevăzut că acesta se acordă persoanelor care „şi-au pierdut total sau parţial capacitatea de munca, marii mutilaţi, răniţii şi urmaşii celor care au decedat ca urmare a participării la lupta pentru victoria Revoluţiei din decembrie 1989”.
Este necesar ca cel ce se consideră îndreptăţit să îndeplinească anumite condiţii şi, aspect deosebit de important, să-şi afirme drepturile, prin intermediul unei cereri.
Astfel se poate determina data exactă în care cel ce se consideră îndreptăţit s-a adresat autorităţii competente şi tot astfel se poate identifica actul normativ în care se originează drepturile pretinse.
Tot în raport de data formulării cererii se poate determina dacă refuzul autorităţii publice competente este justificat sau nu. Aceasta se poate realiza numai prin raportare la norma juridică în vigoare la data pretinsului refuz nejustificat.
Faţă de succesiunea în timp a celor două acte normative, incidenţa, în speţă, respectiv Legea nr. 42/1990 şi Legea nr. 341/2004 rezultă că reclamanţii au formulat cereri de acordare a drepturilor doar după abrogarea Legii nr. 42/1990, astfel încât refuzul pârâtei, justificat pe dispoziţiile Legii nr. 341/2004 este întemeiat.
În consecinţă se va respinge recursul şi se va menţine în întregime hotărârea atacată. (Judecător Delia Marusciac)
Acordarea indemnizaţiei de creşterea copilului. Gemeni Decizia nr. 821 din 31 martie 2010
Prin sentinţa civilă nr.3631 pronunţată la data de 28.10.2009 a Tribunalului Maramureş a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta B.M.I. împotriva Agenţiei Judeţene pentru Prestaţii Sociale Maramureş pentru Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Maramureş.
Pentru a dispune astfel instanţa a reţinut că în cazul excepţiei de nelegalitate chiar dacă se constată nelegalitatea actului consecinţa nu este anularea lui ci faptul că nu se mai ţine cont de actul respectiv. Invocarea excepţiei nu profită reclamantei căreia i-a fost respinsă cererea prin decizia nr.10476/2.06.2008, decizie irevocabilă dat fiind că o nouă cerere cu acelaşi conţinut nu poate fi primită.
Împotriva soluţiei arătate a declarat recurs reclamanta în considerarea că cererea cu privire la cel de-al doilea copil nu a fost respinsă ci instituţia pârâtă a omis să se pronunţe cu privire la acesta, considerent pentru care s-a adresat autorităţii care prin actul emis ulterior deciziei a relevat că potrivit reglementărilor în vigoare OUG nr.148/2005 şi HG nr.1025/2006 se acordă o singură indemnizaţie.
Reţinerile autorităţii arată recurenta sunt greşite întrucât se încalcă principiul egalităţii de tratament între copii proveniţi dintr-o sarcină simplă şi multiplă.
Tot astfel arată recurenta sunt greşite şi reţinerile instanţei întrucât nu a invocat anularea unui act ci refuzul nejustificat în acordarea indemnizaţiei în contextul naşterii gemelare şi al deciziilor date de instanţe prin trimitere la actele normative.
Răspunzând celor invocate prin întâmpinare intimata Agenţia Judeţeană pentru Prestaţii Sociale Maramureş a relevat că nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr.554/2004 referitoare la termenul de contestare a actelor emise.
Totodată s-a arătat că potrivit dispoziţiilor OUG nr.148/2005, HG nr.1025/2006 se acordă o singură indemnizaţie; nu există o discriminare deoarece concediul este acordat în considerarea persoanei părintelui care doreşte să rămână acasă şi să se preocupe de creşterea şi îngrijirea copilului, sens în care statul intervine şi acordă această indemnizaţie pentru sprijin fiind o formă mixtă de asigurare şi asistenţă socială.
Mai arată intimata că în cererea ce priveşte momentul acordării dreptului de indemnizaţie pentru creşterea copilului în cuantum prev. la art.1 alin.1 şi art.2 din ordonanţa de urgenţă , aşa cum a fost acesta modificat prin Legea nr.239/2009 şi respectiv Legea nr.240/2009 acesta a fost expres stabilit prin HG nr.1016/2009 publicată în Monitorul Oficial nr.655 din 2 octombrie 2009 ca începând cu data intrării în vigoare a prevederilor acestor legi. Raportat la dispoziţiile art.11 alin.1 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, întrucât legile modificatoare sus-menţionate au intrat în vigoare la data de 18.06.2009, se apreciază că la acest moment reclamanta este îndreptăţită să beneficieze de o majorare cu 600 lei a cuantumului indemnizaţiei de creştere a celor doi copii născuţi la data de 27.01.2008 doar cu data de 18.06.2009, data de la care de altfel i s-a şi majorat cuantumul indemnizaţiei.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, Curtea reţine că este întemeiat pentru următoarele considerente:
Din actele dosarului rezultă că la 27 ianuarie 2008 reclamanta a născut doi gemeni şi că apoi a solicitat acordarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului pentru care prin actul emis s-a stabilit că este îndreptăţită să primească o indemnizaţie de 600 lei.
Ulterior reclamanta s-a adresat pârâtei solicitând acordarea indemnizaţiei de 600 lei şi pentru cel de al doilea având în vedere că a născut doi copii şi nu a beneficiat de dreptul pentru cel de-al doilea.
La aceasta pârâta a răspuns susţinând că HG nr.1025/2006 defineşte termenul de naştere, norma instituită de acest act normativ este întărită şi de OUG nr.148/2005 iar în condiţiile ordonanţei se datorează o singură indemnizaţie.
Faţă de cele comunicate reclamanta a susţinut în faţa primei instanţe că reţinerile sunt greşite indemnizaţia acordându-se pentru fiecare copil, dispoziţiile OUG nr.148/2005 relevând aceasta dar şi practica.
Cele susţinute de reclamanta recurentă sunt întemeiate întrucât art. 6 alin 1 şi 4 din OUG nr. 148/2005 nu se referă expres la împrejurarea că, într-o astfel de situaţie, se acordă o singură indemnizaţie în cuantum de 600 lei lunar.
Din contră, analizând coroborat toate cele mai sus expuse, rezultă intenţia legiuitorului de a acorda această sumă pentru creşterea copilului, fiind evident că, atunci când în urma naşterii rezultă gemeni, premisa de la care se porneşte pentru stabilirea indemnizaţiei este diferită.
Mai mult, alin. 4 al art. 6 vine în sprijinul susţinerilor reclamantei, întrucât se referă la situaţia în care, în timpul concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, se naşte al doilea copil, măsura de protecţie instituită în acest caz fiind aceea a prelungirii corespunzătoare a concediului, chiar dacă se acordă în continuare doar cuantumul de 600 lei lunar.
Or, dacă în aceste condiţii legiuitorul a prevăzut remediul prelungirii concediului, este inechitabil ca, în situaţia reclamantei, să se susţină legalitatea măsurii de plată a aceleiaşi sume, fără a fi instituită o altă măsură de protecţie, care să ţină cont de realităţile unei familii cu 2 copii. În acelaşi sens sunt, de altfel, şi prev. art. 8 din H.G. nr. 1.025/2006, care au fost în mod greşit invocate de către prima instanţă pentru a justifica soluţia de respingere a acţiunii reclamantei.
De asemenea, se remarcă că distincţia susţinută de către pârâtă nu este prevăzută şi în situaţia reglementată de textul art. 5 alin. 2 şi art. 6 alin. 1 din O.U.G. nr. 148/2005, respectiv, teoretic, o familie ar putea să adopte/ia în plasament etc. simultan doi copii, iar pentru aceştia ar fi îndreptăţită la acordarea sumei de 1.200 lei lunar.
Din această perspectivă, este cel puţin ciudat ca părinţii fireşti ai gemenilor să nu fie trataţi cu aceeaşi unitate de măsură, motiv pentru care, prevederile art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 1.025/2006 vor fi înlăturate de către instanţă, întrucât este vorba despre un act normativ cu un rang inferior, fiind inadmisibil ca prin intermediul unor norme metodologice de aplicare a unui act normativ să se adauge la conţinutul acestuia.
Pentru a dispune în acest sens, Curtea apreciază că prevederile textelor legale mai sus arătate trebuie interpretate în ansamblul lor, în sensul recunoaşterii dreptului de a beneficia de indemnizaţie pentru creşterea copilului/copiilor, ca măsură concretă de protecţie socială, în favoarea persoanelor îndreptăţite, acordarea ei fiind condiţionată, în mod justificat, doar de cerinţa existenţei unei perioade contributive minime, condiţie îndeplinită în speţă.
Este relevantă, în acest sens, expunerea de motive ce se regăseşte în preambulul O.U.G. nr. 148/2005, conform căreia acest act a fost adoptat din necesitatea îmbunătăţirii echilibrului social-economic al familiei, prin susţinerea acesteia în vederea creşterii copilului, în scopul stimulării creşterii natalităţii şi diminuării fenomenului de abandon al copiilor...,
A susţinut reclamanta, în mod întemeiat, că este clară intenţia legiuitorului de a preveni inechităţi în legătură cu acordarea indemnizaţiei de creşterea copilului şi această intenţie a legiuitorului ar trebui să primeze atunci când se interpretează textele de lege la care s-a făcut referire mai sus. De altfel nu trebuie omis că aceasta a fost recunoscută întâi de practică apoi chia de legiuitor prin modificările aduse prin Legea nr.239/2009. Prin acest din urmă act normativ s-a recunoscut şi înlăturat neechitatea prin statuarea unui cuantum majorat al indemnizaţiei de 600 lei pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleţi, multipleţi. Prin urmare dat fiind lipsa previzibilităţii OUG nr.148/2005 şi recunoaşterea ulterioară ca în situaţii similare să fie recunoscut diferit dreptul la indemnizaţie pentru copii dintr-o naştere gemelară.
Desigur se face trimitere de către pârâtă la decizia nr.937/2007 a Curţii Constituţionale. Această trimitere nu poate fi reţinută întrucât aceasta s-a pronunţat doar asupra compatibilităţii textului art. 6 alin. 1 din O.U.G. nr. 148/2005 cu prevederile constituţionale, respectiv art. 16, însă respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, nu poate fi opusă judecătorului fondului, în sensul în care ea ar trasa direcţii clare de aplicare şi interpretare a acestui articol.
Astfel, Curtea apreciază că este atributul său exclusiv să aplice legea în spiritul său, într-o manieră echitabilă, fără însă ca prin aceasta să constate o încălcare a prev. art. 16 din Constituţia României, raportat la starea de fapt care a făcut deja obiectul analizei contenciosului de constituţionalitate, ci procedând la o analiză unitară şi coroborată a textelor legale mai sus redate.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 teza I C.pr.civ., recursul declarat va fi admis, cu consecinţa modificării sentinţei în sensul admiterii acţiunii introductive, conform dispozitivului. (Judecător Floarea Tămaş)
Autorizaţie de transport în regim de taxi suspendată la data intrării în vigoare a
prevederilor legale care au impus preschimbarea acesteia. Cerere pentru reînceperea activităţii. Solicitarea organului administrativ pentru depunerea documentelor necesare unei prime autorizări. Legalitate
Decizia nr. 850 din 8 aprilie 2010
I. Prin sentinţa civilă nr. 2674 din 09.10.2009, pronunţată în dosarul nr. 3201/117/2009 al Tribunalului Cluj, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul S.I.B.R.în contradictoriu cu pârâţii Primarul mun. Cluj-Napoca şi Consiliul Local al mun. Cluj-Napoca.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul a deţinut autorizaţia 6250/23.03.2004 de transport cu taxiuri şi autorizaţia 0878/ 26.04.2005 pentru executarea serviciului public de transport persoane şi bunuri în regim de taxi cu o valabilitate de 5 ani.
Reclamantul a solicitat suspendarea autorizaţiei de transport 6250, suspendare care a operat în urma dispoziţiei 2313/19.09.2005 pe perioada 07.09.2005- 07.09.2006.
În urma modificărilor legislative survenite în Legea 38/2003 modificată de Legea nr. 265/2007 şi Legea nr. 68/2008 toţi operatorii de transport şi deţinătorii de autorizaţii de transport valabile la 01.01.2007 erau obligaţi să preschimbe aceste documente cu autorizaţii de transport în conformitate cu prevederile legii.
În luna ianuarie 2009 a fost depusă de reclamant o cerere pentru reînceperea activităţii, comunicându-se reclamantului prin adresa 44531/451.4/20.3.2009 a Consiliului Local al mun. Cluj-Napoca că trebuie să depună o cerere de primă autorizare în vederea obţineri autorizaţiei de transport.
În urma acestei adrese reclamantul a făcut o plângere prealabilă solicitând anularea acestei adrese şi validarea autorizaţiei de transport 6250/2004 şi autorizaţiei de taxi 0878/26.04.2005. În urma răspunsului Consiliului Local cu nr. 81138/451.4/29.04.2004 s-a arătat că avea posibilitatea să depună cerere pentru autorizaţie de transport pe care a şi depus-o cu nr. 65112/26.03.2009, urmând a fi eliberată autorizaţia de transport, dar în prezent nu este posibilă eliberarea unei noi autorizaţii de taxi.
Afirmaţiile reclamantului privitor la suspendarea autorizaţiei de taxi nu au fost dovedite, pentru că doar autorizaţia de transport a fost suspendată şi nu autorizaţia de transport persoane eliberată în condiţiile art.9 a Lg.38/2003.
Prin urmare autorizaţia 6250/2004 a fost suspendată pe perioada 05.09.2005 -05.09.2006 solicitând ulterior la data de 22.08.2007 suspendarea pe perioada 7.09.2006 -22.08.2007.
Aşa fiind la data intrării în vigoare a Legea nr. 265/2007 autorizaţia 6250/2004 nu era suspendată şi nici nu poate, în cazul considerării suspendării să ducă la scutirea de la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art. IV din Legea nr. 265/2007, care nu face o astfel de distincţie.
Aşa fiind autorizaţia 0878/2005 nu a fost suspendată, însă nefiind solicitată preschimbarea în termenul prevăzut de lege aceste autorizaţii nu mai sunt valabile, fiind necesar ca reclamantul să reia activitatea de autorizare atât în privinţa autorizaţiei de transport cât şi în privinţa autorizaţiei de taxi.
Considerând că autorizaţia 0878/206.04.2005 nu a fost revocată, ci doar s-a adus în atenţia reclamantului necesitatea conformării art. IV din Legea nr. 265/2007 capetele de cerere privind constatarea actului de revocare de taxi ca nelegal şi a faptului că reclamantul nu poate fi inclus în categoria operatorilor de transport în regim de taxi sunt neîntemeiate şi fiind decăzut din termenul prev. de art. IV din Legea nr. 265/2007 reclamantului nu îi poate fi preschimbată vechea autorizaţie de transport şi nici validată. Pe de altă parte nu sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 998, 999 cod civil pentru ca pârâţii să fie obligaţi la plata despăgubirilor, deoarece nu există o conduită ilicită a autorităţilor publice.
De asemenea, despăgubirile ar putea fi cerute doar de la municipiul Cluj Napoca, care în conf. cu lg.215/2001 are personalitate juridică şi patrimoniu şi nu de la autoritatea deliberativă sau executivă a acesteia.
În consecinţă în conf. cu prev. art. 18/ din Legea nr. 554/2004 tribunalul a respins acţiunea ca neîntemeiată.
II. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul S.I.B.R. solicitând ca în baza art.299 raportat la art.312 alin. 1, 2 şi 3 C.pr.civ. admiterea acestuia, modificarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii formulate.
În motivare reclamantul arată că sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor legale incidente, caz de modificare prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ.
În mod eronat, prima instanţă - în pofida faptului că a reţinut relativ corect starea de fapt în cauză - asupra acesteia a aplicat şi a interpretat contrar scopului urmărit de legiuitor dispoziţiile din Legea 265/2007, de modificare a Legii nr.38/2003, fără a se raporta la circumstanţele personale ale speţei.
III. Prin întâmpinările înregistrate la data de 21 ianuarie 2010, pârâţii Primarul municipiului Cluj-Napoca şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca au solicitat respingerea recursului formulat împotriva sentinţei atacate, ca nefundat şi menţinerea sentinţei ca temeinică şi legală.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate cât şi a dispoziţiilor legale, Curtea reţine următoarele:
Textul legal consacrat în art. IV din Legea nr. 265/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere ulterior modificat prin OUG nr. 153/2007 ulterior aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 68/2008,
criticat ca fiind eronat interpretat şi aplicat de instanţa de fond în cauza de faţă are următorul cuprins:
(1) Până la data de 31 martie 2008 toţi operatorii de transport în regim de taxi, operatorii de transport în regim de închiriere şi taximetriştii independenţi existenţi, astfel cum au fost definiţi în Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere, cu modificările ulterioare, deţinători de autorizaţii de transport valabile la 1 ianuarie 2007, vor preschimba la autoritatea de autorizare, în mod gratuit, aceste documente cu autorizaţii de transport, în conformitate cu prevederile prezentei legi.
(2) Până la data eliberării autorizaţiilor de transport respective, autorizaţiile de transport care erau valabile la 1 ianuarie 2007 îşi menţin valabilitatea, fără a fi prelungite, până la momentul preschimbării lor conform prevederilor alin. (1).
(3) La data intrării în vigoare a prezentei legi, licenţele de execuţie pentru vehicul eliberate pentru autovehiculele care efectuează transport în regim de taxi sau transport în regim de închiriere vor fi retrase.
(4) Autorizaţiile taxi şi ecusoanele care au fost eliberate pe baza autorizaţiilor de transport până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi care sunt valabile la această dată vor fi preschimbate cu noile tipuri de autorizaţii taxi şi ecusoane, în condiţiile în care autovehiculul sau autovehiculele respective au fost deţinute în conformitate cu prevederile Legii nr. 38/2003. Noile autorizaţii taxi preiau valabilitatea rămasă disponibilă a autorizaţiilor taxi astfel preschimbate. Termenul de valabilitate al noilor autorizaţii taxi preschimbate nu va putea fi prelungit decât în condiţiile prevăzute la art. 11 alin. (5) din Legea nr. 38/2003, cu modificările şi completările ulterioare.
(5) Autorizaţiile taxi precizate la alin. (4) se preschimbă gratuit cu noul tip de autorizaţie taxi, de către autoritatea de autorizare, pe bază de programare, până la data de 31 martie 2008, odată cu preschimbarea autorizaţiei de transport, conform alin. (1). Autorizaţiile taxi se preschimbă numai în cazurile prevăzute de prezenta lege şi conţin toate datele stabilite de aceasta.
(6) Autorizaţiile taxi prevăzute la alin. (4), supuse procedurii de preschimbare, care vor fi găsite neconforme cu prevederile Legii nr. 38/2003 în ceea ce priveşte atribuirea sau utilizarea lor de către operatorii de transport sau taximetriştii independenţi, se vor retrage şi vor fi atribuite prin procedura de atribuire, conform prevederilor art. 14*2 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 38/2003, cu modificările şi completările ulterioare, cu prioritate celor înscrişi în listele de aşteptare, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de prezenta lege.
(7) În cazul transportului în regim de închiriere, autoritatea de autorizare va elibera gratuit, până la data de 31 martie 2008, copii conforme ale autorizaţiei de transport, dacă aceasta era valabilă la 6 august 2007. Copiile conforme pentru serviciul de închiriere se eliberează în acelaşi regim dacă se execută sub autorizaţia de transport. Copiile conforme respective au valabilitate pentru 5 ani.
Din cele ce preced se desprinde concluzia că toţi operatorii de transport şi deţinătorii de autorizaţii în regim de taxi valabile la data de 1 ianuarie 2007 au fost obligaţi să preschimbe aceste documente cu autorizaţii de transport în conformitate cu prevederile legii.
După cum corect a reieşit din starea de fapt, iniţial autoritatea publică de resort a emis reclamantului autorizaţia nr. 6250/23.03.2004 pentru desfăşurarea activităţii de transporturi cu taxiuri.
Ulterior, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 38/2003, în favoarea aceluiaşi reclamant a fost emisă o nouă autorizaţie sub nr. 0878 din 26.04.2005 pentru a efectua serviciul public de transport persoane/bunuri în regim de taxi, autorizaţia fiind valabilă pe o perioadă de 5 ani cuprinsă în intervalul: 1 ianuarie 2005 - 1 ianuarie 2010.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 265/2007 (3 noiembrie 2007, conform art. X alin. 1 din Legea nr. 267/ 2007) care a instituit modificări procedurale cu privire la regimul autorizaţiilor pentru transportul cu taxiurile şi ulterior până la data de 31 martie 2008 reclamantul avea obligaţia să depună o cerere la autoritatea administraţiei publice locale în vederea preschimbării în mod gratuit a autorizaţiilor anterioare valabile la data de 1 ianuarie 2007. Formularea unei astfel de cereri în acest interval producea importante consecinţe juridice: menţinerea valabilităţii autorizaţiei de transport valabile la data de 1 ianuarie 2007 până la momentul preschimbării acesteia în conformitate cu prevederile art. IV alin. 1 din lege, fără însă ca această menţinere a
valabilităţii să fie calificată ca o prelungire (art. IV alin. 2); noile autorizaţii taxi preschimbate preiau valabilitatea rămasă disponibilă a autorizaţiilor taxi astfel preschimbate (art. IV alin. 4 fraza a II-a), termenul de valabilitate al noilor autorizaţii taxi preschimbate putând fi prelungit doar în condiţiile prevăzute de art. 11 alin. 5 din Legea nr. 38/2003 actualizată.
Interpretarea a fortiori a acestui text legal conduce la concluzia că absenţa unei cereri depuse în intervalul legal precizat lipseşte pe titularul unei autorizaţii valabile de taxi la data de 1 ianuarie 2007 de vocaţia de a-i fi preschimbată gratuit şi de i se prelungi valabilitatea pe durata rămasă. Consecinţa nu poate fi alta decât a caducităţii autorizaţiei preexistente în absenţa formulării cereri şi ca atare lipsa de efecte juridice.
Deşi recurentul invocă în beneficul său efectul suspendării autorizaţiei de transport taxi în intervalele 07.09.2005-07.09.2006 şi respectiv 08.09.2006 - 06.01.2009 nu poate conduce la suspendarea aplicării dispoziţiilor legale precitate în profitul său.
Cadrul legal procedural de preschimbare a autorizaţiilor taxi prevede expres perioada în care titularul unei autorizaţii valabile la data de 1 ianuarie 2007 este obligat să depună cererea de preschimbare sub sancţiunea caducităţii autorizaţiei preexistente. Legea nu are în vedere premisa de la care pleacă reclamantul recurent, respectiv efectele suspensive ale autorizaţiei, care prin premisă ar provoca o decalare a termenelor legale.
Sub aspectul efectivităţii preschimbării autorizaţiei singura condiţie legală impusă de lege era existenţa unei autorizaţii valabile la data de 1 ianuarie 2007 independent că titularul acesteia îndeplinea efectiv activitatea respectivă sau respectiva activitate era suspendată. De asemenea, pentru a se conserva validitatea autorizaţiei de taxi şi după data de 3 noiembrie 2007 când intră în vigoare modificările procedurale şi implicit devine opozabilă obligativitatea depunerii cererii de preschimbare, titularul autorizaţiei avea obligaţia ca cel târziu până la data de 31 martie 2008 să depună o cerere de preschimbare. Acest interval de timp poate fi calificat ca un termen de decădere din dreptul de a mai cere şi obţine beneficiile şi efectele preschimbării autorizaţiei. Or, în lipsa unei prevederi legale exprese, repunerea în termenul de decădere nu poate fi admisă după cum nu poate fi admis nici efectul întreruptiv al termenului şi nici efectul suspensiv al acestuia.
Din punct de vedere al dreptului material numai termenul de prescripţie se bucură de un astfel de regim juridic.
Reclamantul recurent nu a justificat pertinent şi suficient motivele care l-au împiedicat efectiv să depună o astfel de cerere în intervalul 3 noiembrie 2007 - 31 martie 2008, interval rezonabil de altfel pentru ca cei interesaţi să acţioneze în respectul dispoziţiilor legale.
Împrejurarea că legiuitorul a adoptat o nouă reglementare legală de clarificare a regimului autorizaţiilor în perioada de suspendare a autorizaţiei reclamantului nu conduce implicit la favorizarea acestuia faţă de ceilalţi titulari care nu au obţinut beneficiul suspendării. Un atare tratament diferenţiat nu a fost prevăzut de lege şi nici nu poate fi invocat de reclamant în beneficul său acesta neputând să invoce că este într-o altă situaţie decât ceilalţi titulari ai autorizaţiilor suspuse preschimbării în intervalul prevăzut de lege.
Suspendarea activităţii autorizate obţinută anterior aplicării noilor reguli procesuale nu are efecte diferite faţă de efectele pe care legea însăşi le prevede pentru toate autorizaţiile valabile la data de 1 ianuarie 2007 şi pentru care s-a formulat o cerere de preschimbare în intervalul legal. Altfel spus, efectul suspendării autorizaţiei nu poate fi prelungit de drept şi convertit în prelungirea valabilităţii peste intervalul de timp în care era necesară formularea unei cereri de preschimbare.
Dacă ar fi să adoptăm teza recurentului, autorizaţiile valabile la data de 1 ianuarie şi care erau suspendate la acea dată şi al căror efect suspensiv se suprapunea cu perioada 3 noiembrie 2007-31 martie 2008 nu ar fi putu fi preschimbate chiar dacă titularii acestora ar fi depus cerere de preschimbare în intervalul defipt de lege pe considerentul că acestea nu erau susceptibile să producă efecte în acest interval, este excesivă şi neconformă cu dreptul.
Legea a avut în vedere instituirea unui mecanism unitar de preschimbare a tuturor autorizaţiilor în regim de taxi valabile la data de 1 ianuarie 2007 sub condiţia formulării unei cereri în acest sens în intervalul de timp prevăzut expres de la care nu s-a derogat legal şi nici instanţa nu are nici un temei s-o facă peste marginile legale.
Conduita reclamantului care a cerut şi obţinut suspendarea autorizaţiei în regim de taxi pe aproape toată durata de valabilitate a autorizaţiei de taxi îi este direct imputabilă căci nu se poate conserva o prerogativă legală obţinută de o anumită persoană decât dacă beneficiul legal este în concret şi efectiv atins.
Faţă de toate considerentele de fapt şi de drept expuse în precedent, Curtea urmează a respinge ca nefundat recursul cu consecinţa menţinerii în întregime a sentinţei instanţei de fond. (Judecător Liviu Ungur)
| ← Unitate administrativ-teritorială. Cerere de suspendare a... | Contencios administrativ. Cerere pentru eliberarea unei... → |
|---|
