Nelegalitatea măsurii suspendării procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative dispuse de către organul fiscal competent.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel ALBA IULIA Decizie nr. 8387 din data de 12.12.2014
Nelegalitatea măsurii suspendării procedurii de soluționare a contestației administrative dispuse de către organul fiscal competent.
Din interpretarea logică și literală a dispozițiilor art.214 alin.1 lit.a) din O.G. nr.92/2003, rezultă că organul competent să soluționeze contestația în procedura administrativ jurisdicțională instituită de art.205 din O.G. nr.92/2003 are la îndemână facultatea de a suspenda soluționarea contestației și nu o obligație în acest sens. Facultatea suspendării soluționării contestației se exercită prin raportare la împrejurările concrete ale speței și la circumstanțele specifice fiecărui contribuabil.
Principiul de drept consacrat de art.19 alin.2 Cod procedură penală, potrivit căruia "penalul ține în loc civilul";, invocat de către organul fiscal în cuprinsul deciziei de suspendare a soluționării contestației în procedura administrativă, nu este aplicabil în speță, incidența acestuia fiind prevăzută de legiuitor doar în situația în care are loc o judecată în fața instanței civile. Or, procedura de soluționare a contestației împotriva deciziei de impunere, reglementată de art.205 Cod procedură fiscală, este una administrativ-jurisdicțională care nu prezintă decât vaste similitudini cu procesul civil.
Secția de contencios administrativ și fiscal - Decizia nr. 8387/12 decembrie 2014. În același sens, decizia nr. 8249/05 decembrie 2014, decizia nr. 8393/12 decembrie 2014
Prin sentința administrativă nr.78/CA/22.01.2014, pronunțată de Tribunalul Hunedoara - Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal în dosar nr.6521/97/2013, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta SC U.S. H.I. SRL, prin administrator special K.N. și prin administrator judiciar SP E.Q. I. SPRL, împotriva pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice T. și în consecință s-a dispus anularea Deciziei nr.35/22.02.2013 emisă de pârâtă, fiind respinse pretențiile referitoare la obligarea pârâtei la soluționarea pe fond a contestației formulată de reclamantă împotriva deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr.32236/25.10.2012.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut următoarele :
Din procesul-verbal încheiat la 24.10.2012 de către DRAOV T., Serviciul de supraveghere fiscală și coordonare echipe mobile, rezultă că au fost verificate operațiunile de import-export ale reclamantei efectuate în perioada 2007-2012, concluziile controlului fiind acelea că reclamanta a prezentat în anul 2007 un număr de 12 falsificate, sumele plătite pentru respectivele importuri din Turcia neregăsindu-se în contabilitatea reclamantei. Totodată s-au constatat neconcordanțe la valorile în vamă declarate la exportul acestor mărfuri din Turcia și cele declarate la importul în România, precum și între condiția de livrare declarată la export și cea declarată la import. Reclamanta nu a putut prezenta alte documente justificative. Ca atare, prin decizia pentru regularizarea situației nr.32236/2012 s-a stabilit debitul total de 855.996 lei, TVA, majorări, dobândă și penalități.
La data de 20.12.2012 reclamanta a formulat contestație împotriva deciziei susmenționate, soluționarea acesteia fiind suspendată prin Decizia nr.35/2013, în temeiul disp.art.213, 214 din O.G. nr.92/2003, până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală în temeiul proceselor verbale de sesizare penală nr.3782/2011 și nr.32232/2012.
Potrivit referatului din data de 18.12.2012 cele două sesizări penale nu au fost încă soluționate, iar cu privire la starea de fapt se reține că s-au constatat neconcordanțe la valorile în vamă declarate la exportul unor mărfuri din Turcia și cele declarate la importul în România, precum și între condiția de livrare declarată la export și cea declarată la import, mențiunile respective fiind inserate ulterior cu alte caractere în declarațiile vamale.
În ce privește existența dosarelor penale, din răspunsul pârâtei de la fila … dosar rezultă că nu s-a formulat plângere penală împotriva reclamantei sau a administratorului special al acesteia.
Din adresa nr.10014/VIII/1/2013 (f.80) emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara rezultă că la acest Parchet nu a fost identificat nici un dosar penal pe numele administratorului special al reclamantei, numitul K.N.
La dosar s-a mai depus și sentința penală nr.841/2011 pronunțată de Judecătoria Deva la data de 17.06.2011 prin care s-a respins plângerea formulată de DRAOV T. împotriva ordonanțelor nr.897/P/2009 și nr.231/II/2/2011 de netrimitere în judecată a numitului K.N.
Din toate acestea, tribunalul a concluzionat că la data emiterii de către pârâtă a Deciziei nr.35/22.02.2013, nu exista nesoluționat un dosar penal de a cărui soluționare să depindă contestația reclamantei, astfel încât suspendarea soluționării contestației s-a făcut cu încălcarea disp.art.213 și 214 din O.G. nr.92/2003, fiind nejustificată.
În consecință, a fost admisă acțiunea reclamantei în ce privește capătul de cerere privind anularea Deciziei nr.35/22.02.2013.
În schimb în ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei la soluționarea pe fond a contestației, tribunalul a reținut că aceasta este o consecință directă a anulării deciziei de suspendare, prin urmare este lipsit de interes a se dispune ca un organ administrativ fiscal să îndeplinească o obligație ce intră în atribuțiile sale legale, respectiv continuarea soluționării contestației formulate de reclamantă. Aceasta întrucât la momentul de față nu se poate susține că suspendarea soluționării contestației echivalează cu refuzul soluționării, astfel încât reclamanta să obțină concursul instanței în obligarea pârâtei la soluționarea contestației pe fond.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta DGRFP T., prin intermediul acestuia solicitând, în temeiul art.488 alin.1 pct.6și 8 Cod procedură civilă, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea recursului și casarea sentinței atacată, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acțiunii formulată de către reclamantă.
În motivarea recursului, s-a arătat, în esență, că, la momentul pronunțării hotărârii, instanța de fond a fost indusă în eroare de o regretabilă confuzie întrucât aceasta nu a solicitat Direcției Regională Vamală T., cea care a făcut sesizarea penală, date privind această sesizare, iar adresa instanței nu a ajuns la consilierul juridic care are în evidență dosarul aflat pe rolul instanței.
Mai mult, după cum rezultă din adresa nr.1714/13.06.2013 emisă de Inspectoratul de Poliție al Județului Sibiu Hunedoara, în dosarul penal nr.515/P/2011, privind pe reprezentanții SC U.S.H.I. SRL, se efectuează cercetări, sub supravegherea Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de folosire de acte falsificate și evaziune fiscală.
Astfel, a arătat recurenta, până la momentul pronunțării unei soluții definitive pe latură penală nu se poate soluționa pe fond contestația depusă de către reclamantă împotriva deciziei de regularizare a situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr.32236/2012, emisă în baza procesului verbal de control 32048/2012, în speță găsindu-și aplicabilitatea dispozițiile art.214 alin.1 lit.a) din Codul de procedură fiscală, în temeiul cărora a fost suspendată soluționarea contestației prin decizia atacată de către reclamantă.
Prin întâmpinarea formulată, intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului declarat de către pârâtă, ca nefondat.
În susținerea acestei poziții procesuale, reclamanta a arătat că, din studierea proceselor verbale de sesizare penală nr.3782/2011 și nr.32232/2012, depuse la dosarul cauzei de către recurenta pârâtă, rezultă că fapta penală imputată reprezentanților societății constă în aceea că au depus la autoritatea vamală facturi falsificate. Aceeași faptă a făcut obiectul plângerii penale înregistrate sub nr.897/1/2009 la Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, soluționată prin confirmarea propunerii de neîncepere a urmăririi penale față de K.N.
Analizând hotărârea instanței de fond, prin prisma criticilor formulate de către recurenta pârâtă în cadrul recursului promovat, Curtea a constatat că acesta este nefondat, pentru considerentele în continuare expuse:
Potrivit dispozițiilor art.214 alin.1 lit.a) din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, organul competent să soluționeze contestația pe cale administrativă poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei, atunci când organul care a efectuat activitatea de control fiscal a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
Din interpretarea logică și literală a normei anterior evocate, rezultă că organul competent să soluționeze contestația în procedura administrativ jurisdicțională instituită de art.205 din O.G. nr.92/2003 are la îndemână facultatea de a suspenda soluționarea contestației și nu o obligație în acest sens. Facultatea suspendării soluționării contestației se exercită prin raportare la împrejurările concrete ale speței și la circumstanțele specifice fiecărui contribuabil.
Această concluzie este susținută și de dispozițiile Ordinului nr.450/2013 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea capitolului IX din O.G. nr.92/2003 prin care se stabilește că, dacă, prin decizie, se suspendă soluționarea contestației până la rezolvarea cauzei penale, procedura administrativă se va relua numai după încetarea definitivă a motivului care a determinat suspendarea.
Folosind sintagma "dacă";, norma legală invocată nu face decât să completeze teza interpretativă potrivit căreia decizia suspendării constituie o facultate pentru organul competent să soluționeze contestația, în funcție de împrejurările concrete ale speței.
Revenind la speța dedusă judecății, Curtea constată că instanța de fond a apreciat într-o manieră justă asupra împrejurărilor concrete în care organul fiscal a dispus suspendarea soluționării contestației formulată de către reclamantă.
Principiul de drept consacrat de art.19 alin.2 Cod procedură penală, potrivit căruia "penalul ține în loc civilul";, invocat de către organul fiscal în cuprinsul deciziei de suspendare a soluționării contestației în procedura administrativă, nu este aplicabil în speță, incidența acestuia fiind prevăzută de legiuitor doar în situația în care are loc o judecată în fața instanței civile. Or, procedura de soluționare a contestației împotriva deciziei de impunere, reglementată de art.205 Cod procedură fiscală, este una administrativ-jurisdicțională care nu prezintă decât vaste similitudini cu procesul civil.
În plus, împrejurarea imposibilității continuării acestei proceduri și existența unei înrâuriri hotărâtoare a infracțiunilor pentru care organul fiscal a formulat sesizarea penală asupra soluției pe care acesta o putea da asupra contestației, nu a fost obiectiv justificată de către organul competent care a emis decizia de suspendare atacată, astfel că în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lit.a alin.1 din art.214 Cod procedură fiscală.
În cauza de față, după cum anterior s-a mai reținut, instanța de fond a pronunțat o soluție legală raportat la probatoriul administrat în fața acesteia, reținând în mod judicios, pe baza adresei nr.39842/09.01.2014 emisă de către D.G.R.F.P. T. - Administrația Județeană a Finanțelor Publice H. și a adresei nr.10.014/VIII/1/2013/09.01.2014 emisă de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara (filele… dosar fond), că nu s-a formulat plângere penală împotriva societății reclamante sau a administratorului acesteia K.N. și că pe rolul organelor judiciare nu există un dosar penal cu privire la acesta din urmă, sens în care suspendarea soluționării contestației a avut loc cu încălcarea dispozițiilor art.213 și 214 din O.G. nr.92/2003, fiind nejustificată.
Deși, în susținerea recursului, pârâta a depus la dosarul cauzei adresa nr.1714/13.06.2014 emisă de către I.P.J. H.- Serviciul de Investigare a Fraudelor, din cuprinsul căreia rezultă că în dosarul penal nr.515/P/2011 se efectuează cercetări în faza de urmărire penală, sub supravegherea Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de folosire de acte falsificate, prevăzută de art.273 din Legea nr.86/2006, respectiv evaziune fiscală prin ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, prevăzută de art.9 lit.a din Legea nr.241/2005, acest înscris probator nu este de natură a conduce spre altă soluție decât cea îmbrățișată de instanța de fond.
Sesizarea organelor judiciare cu privire la faptele de o eventuală natură penală reținute de către organele de control vamal în sarcina administratorului societății reclamante a avut loc în baza procesului verbal nr.3782, încheiat la data de 09.02.2011 cu prilejul reluării controlului ulterior al operațiunilor de import-export efectuate de către reclamantă, precum și în baza procesului verbal nr.32232, încheiat la data de 25.10.2012 cu prilejul efectuării controlului ulterior al operațiunilor de import-export la reclamantă.
Însă, din conținutul celor două procese verbale, Curtea constată că primul dintre acestea reține împrejurări legate de prezentarea de către reclamantă de facturi falsificate la 12 importuri în anul 2007, în timp ce în conținutul celui de-al doilea s-a stabilit de către echipa de control din cadrul DRAOV Timișoara că reclamanta a prezentat facturi falsificate la 23 de importuri în anii 2008-2009.
Mai constată Curtea că cele două procese verbale, anterior menționate, au materializat controale realizate în temeiul unor Ordine de control diferite, primul dintre acestea datând din anul 2007 iar cel de-al doilea din anul 2012, ceea ce conduce la concluzia evidentă că priveau proceduri de control distincte fără legătură între ele.
În acest sens, față de datele înscrise în adresa nr.1714/13.06.2014 emisă de Inspectoratul de Poliție al Județului Hunedoara (emisă ulterior judecății în fond a cauzei), se observă că dosarul penal în care se efectuează cercetări privind reprezentanții societății reclamante este înregistrat în anul 2011. Nu există elemente rezonabile în ansamblul probator administrat care să conducă la concluzia că sesizarea penală a organelor de control vamal materializată în cuprinsul procesului verbal nr.32232 din anul 2012 a fost alăturată sau conexată de către organele judiciare în dosarul înregistrat în anul 2011.
Cu toate acestea însă, la dosarul instanței de fond se regăsește copia sentinței penale nr.841/2011 pronunțată de Judecătoria Deva , din cuprinsul căreia rezultă că administratorul societății reclamante K.N. a fost cercetat penal pentru săvârșirea, în anul 2007, a infracțiunii de folosire de acte nereale la autoritatea vamală, constând în depunerea la autoritatea vamală de declarații de import însoțite de documente comerciale din care rezultă neconcordanțe între valorile în vamă declarate la exportul mărfurilor și cele declarate de către importator, faptă similară cu cea pentru care acesta este cercetat în dosarul penal nr.515/P/2011, cu privire la care, prin Ordonanța nr.897/P/2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, confirmată prin Ordonanța nr.231/II/2/2011 a procurorului șef al acestei unități și prin sentința penală menționată, s-a dispus confirmarea propunerii de neîncepere a urmăririi penale.
În plus, Curtea constată că, în temeiul art.154 alin.5 din OG nr.92/2003, prin procesul verbal nr.32328/26.10.2012 (f… dosar fond), organul fiscal a instituit măsura sechestrului asigurator asupra unor bunuri imobile aparținând societății reclamante în vederea stingerii creanțelor fiscale înregistrate în sarcina acesteia.
Prin urmare, față de întreg ansamblul probator existent la dosarul cauzei, Curtea constată că în mod eronat recurenta pârâtă și-a exercitat dreptul de apreciere, instituit de art.6 din OG nr.92/2003, asupra relevanței stării de fapt fiscale cu privire la situația reclamantei, în vederea adoptării soluției de suspendare a soluționării contestației formulată de către aceasta, neluând în considerare toate împrejurările edificatoare în cauză și neexaminând în mod obiectiv starea de fapt concretă rezultată din circumstanțele speței, în baza rolului activ prevăzut de art.7 din aceeași ordonanță.
În concluzie, procedura administrativ-jurisdicțională putea fi finalizată cu soluționarea contestației formulată de către reclamantă. În funcție de soluționarea demersurilor în plan penal efectuate de către recurentă, legislația în materie prevede remedii pe care acesta le are în continuare la îndemână, cum ar fi constituirea de parte civilă într-un potențial proces penal pentru recuperarea daunelor produse de către reclamantă, prin reprezentanții săi, prin comiterea unei fapte de natură penală cauzatoare de prejudicii, astfel că dreptul reclamantei la rezolvarea contestației, în sensul respectării garanțiilor dreptului la un proces echitabil, în componenta referitoare la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, regăsit în cuprinsul art.6 CEDO, nu poate fi îngrădit, constituind o chestiune fundamentală în economia convenției și a prevederilor Constituționale, respectiv a celor regăsite în cuprinsul art.21 din legea fundamentală.
Pentru considerentele de fapt și de drept anterior expuse, în temeiul art.496 Cod procedură civilă, Curtea a procedat la respingerea recursului declarat în cauză.
| ← RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV. Anulare certificat de... | Condiţiile exercitării dreptului de deducere a TVA de către... → |
|---|
