CSJ. Decizia nr. 1075/2001. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia Nr.1075DOSAR Nr.7607/2001
Şedinţa publică din 20 februarie 2003
La 7 februarie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta SC "V.P.I."SRL Bucureşti împotriva deciziei nr.943 din 1 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V-a comercială.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea din data de 7 februarie 2003 iar pronunţarea deciziei s-a amânat la 20 februarie 2003.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria sector VI Bucureşti, reclamanta SC "V.P.I."SRL a chemat în judecată pe pârâta SC "T.A.T."SRLsolicitând constatarea dreptului de proprietate asupra autotractorului cu remorcă şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, obligarea pârâtei la plata prejudiciului pentru lipsa de folosinţă şi la cheltuieli de judecată.
Pârâta, prin cererea reconvenţională, solicită obligarea reclamantei la plata sumei de 45.000 DM, rest de plată a preţului autotractorului DAF cu semiremorca sau obligarea la restituirea lucrului vândut, repararea prejudiciului cauzat şi plata cheltuielilor de judecată.
Judecătoria, prin sentinţa civilă nr.10944 din 10 septembrie 1999, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, Secţiei comerciale a Tribunalului bucureşti.
Această instanţă, prin sentinţa civilă nr.696 din 31 ianuarie 2001 a respins acţiunea, a admis cererea reconvenţională,obligând pe reclamanta-pârâtă să restituie autotractorul DAF cu semiremorcă , să plătească suma de 1800 USD reprezentând primele de asigurare şi suma de 15 milioane lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă ,că forma scrisă a convenţiei părţilor, care nu a fost semnată, prevedea vânzarea-cumpărarea autotractorului DAF cu semiremorcă pentru suma de 65.000 DM ce urma a fi plătit în 6 rate , iar transferul proprietăţii va opera după plata integrală a preţului. Preţul nu a fost plătit şi mai mult, primele de asigurare au fost plătite de vânzător, cumpărătorul fiind un detentor precar al lucrului.
Curtea de Apel Bucureşti, soluţionând apelul declarat de reclamantă, prin Decizia civilă nr.243 din 1 iunie 2001 , a respins canefondată cererea, considerând că între părţi nu s-a perfectat contractul de vânzare-cumpărare ci au existat numai negocieri, aşa încât transferul dreptului de proprietate nu a operat.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, reclamanta a declarat recurs , întemeiat pe disp.art.304 pct.7-11 Cod procedură civilă.
Recurenta invocă insuficienta timbrare a cererii reconvenţionale, şi critică hotărârile atacate pentru confuza creată prin interpretarea disp.art.1294-1295 cod civil privind calitatea de detentor precum şi aceea privind caracterul subsidiar al acţiunii în constatare.
Susţinând existenţa acordului de voinţă al părţilor, concretizat în factura emisă pentru plata autotractorului cu semiremorcă, recurenta consideră că vânzarea-cumpărareaa fost perfectată iar acţiunea a fost greşit respinsă.
Respingerea probei cu o nouă expertiză pentru evaluarea lucrului şi considerarea transferului dreptului de proprietate numai după plata integrală a preţului (convenit la 90.000.000 lei în numerar şi 20.000.000 lei în produse) reprezintă alte critici ale hotărârilor atacate. În aceeaşi măsură şi obligarea la plata primelor de asigurare este nelegală, poliţele de asigurare fiind false.
O ultimă critică a hotărârilor judecătoreşti atacate are în vedere faptul că la instanţa de fond cauza s-a judecat în lipsa reclamantei, fără ca aceasta să aibă cunoştinţă de raportul de expertiză.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor expune.
Contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de proprietate, vânzarea fiind perfectă îndată ce părţile s-au învoit şi asupra preţului, deşi lucrul nu se va fi predat iar preţul nu se va fi numărat. Excepţie de la regula menţionatăo constituie însă contractul afectat de modalităţi – termen sau condiţie.
În situaţia în care contractul părţilor este afectat de condiţie rezolutorie, transferul dreptului de proprietate se produce la momentul realizării condiţiei: plata integrală a preţului.
Probele administrate în cauză, pun în discuţie momentul transferului dreptului. Contractul scris nu a îndeplinit cerinţa semnării lui, astfel încât el nu poate avea decât valoarea unui început de dovadă. El prevedea ca transferul dreptului de proprietate să se realizeze după plata integrală a preţului.
Pe de altă parte, reclamanta recunoaşte în cererile formulate că preţul nu a fost plătit integral; chiar în declaraţia de recurs (fila 3) menţionase că din preţul de 90 milioane lei în numerar şi 200 milioane lei în produse, a plătit 79.999.999 lei.
Concluzia instanţelor de fond a fost corectă. Convenţia părţilor imperfectă de altfel, era încheiată sub condiţie, plata integrală a preţului ce avea drept consecinţă transferul dreptului de proprietate, iar de la aceasta, toate celelalte consecinţe legate de drepturile şi obligaţiile părţilor.
Este adevărat însă că ceea ce caracteriza dreptul reclamantului era mai degrabă transferul dreptului de proprietate sub condiţie care , nerealizată, a condus la precaritatea titlului.
Faptul că instanţa de fond a soluţionat cauza în lipsa unei părţi, nu justifică critica formulată.
Potrivit disp.art.242 alin.2 Cod procedură civilă, pricina se judecă dacă reclamantul sau pârâtul au cerut în scris judecarea în lipsă.
Întemeindu-şi în drept cererea reconvenţională, pârâta a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform textului de lege menţionat, aşa încât instanţa avea obligaţia soluţionării.
În privinţa expertizei pentru evaluarea lucrului, instanţa de apel a considerat întemeiat că, împrejurările de fapt nu necesitaulămuriri prin întocmirea unui nou raport de expertiză. De altfel, concluzia instanţelor asupra precarităţii dreptului reclamantei, nu permitea administrarea unei probe inutile, nepertinente şi neconcludente, pornind chiar de la recunoaşterea neachitării preţului.
Ultima critică formulată împotriva hotărârilor instanţelor de fond referitoare la falsul poliţelor de asigurare nu este întemeiată.
Deşi dispoziţiile art.129 Cod procedură civilă, îndatotrirea judecătorilor să stăruie pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului, aceştia nu se pot substitui părţilor şi disponibilităţii acestora asupra acţiunii.
Procedura instituită de art.180 şi următoarele Cod procedură civilă, reglementează modalitatea în care instanţa va constata starea materială a înscrisului defăimat.
Simpla afirmaţie potrivit căreia poliţele de asigurare sunt false pentru că nu specifică numărul de inmatriculare al autovehiculului, este insuficientă. Alineatul 3 al art.182 stabileşte că dacă partea care a defăimat înscrisul nu stăruie în declaraţie, înscrisul va fi socotit ca recunoscut.
Aşa fiind, în temeiul disp.art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei civile nr.943 din 1 iunie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta SC "V.P.I."SRL Bucureşti, îmotriva deciziei nr.943 din 1 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V-a comercială, ca nefondat.
IREVOCABILĂ.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 20 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1010/2001. Comercial | CSJ. Decizia nr. 1150/2001. Comercial → |
|---|
