CSJ. Decizia nr. 386/2001. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 386.
Dosar nr. 1053/2001
Şedinţa publică din 8 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta S.N.P. P. S.A. Bucureşti prin acţiunea introductivă a solicitat obligarea pârâtelor S.C. L.E.L.. Londra şi S.C. L. România SRL Bucureşti la plata sumei de 86.102,65 USD reprezentând TVA şi 85.672,13 USD penalităţi de întârziere în decontare, cu cheltuieli de judecată.
În fapt reclamanta a susţinut că, în baza contractului nr. 2159/1998 a transportat pentru pârâta S.C. L.E.L. Anglia, persoană juridică străină, benzină şi motorină prin conductele sale în schimbul unui tarif de transport.
Conform art. 20 din contractul încheiat, părţile au stabilit ca obligaţiile contractuale ce intră în sarcina beneficiarului extern, să fie îndeplinite de custodele său S.C. L. România SRL Bucureşti.
Că urmare a prestaţiilor executate reclamanta a întocmit facturile nr. 78, 79 şi 80 din 15 iulie 1998 şi factura de regularizare nr. 113/A pentru suma de 477.478,29 USD din care 391.375,64 USD tarif transport şi 86.102,65 USD TVA.
Cum pârâta nu a prezentat nici un document prin care să ateste că marfa transportată prin conductele reclamantei a fost exportată, s-a procedat la facturare prin aplicarea cotei de TVA, iar pentru întârziere la plată a contravalorii tarifului de transport şi neplata TVA a solicitat şi penalităţi de întârziere.
Prin sentinţa civilă nr. 2866 din 8 mai 2000 Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. L. România SRL Bucureşti şi pe cale de consecinţă a respins acţiunea faţă de aceasta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fond, s-a respins ca nefondată acţiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâtele S.C. L.E.L. Londra şi S.C. L. România SRL Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 3324 din 21 noiembrie 2000 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii instanţei de fond şi a obligat reclamanta la 1.500 USD, în echivalent lei la data plăţii, către intimata S.C. L.E.L. Londra, cheltuieli de judecată.
Împotriva menţionatei decizii reclamanta S.N.P. P. S.A. Bucureşti a declarat în termen legal recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând în concluzie admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi pe fond admiterea acţiunii sale astfel cum a fost formulată.
În criticile formulate recurenta reclamantă susţine în esenţă că.
1.Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unor mijloace de apărare şi asupra unor dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii în sensul că în mod eronat instanţa a reţinut că termenul de la care S.N.P. P. S.A. a calculat penalităţi este cel înscris în facturi, şi că penalităţile au fost calculate cu respectarea prevederilor art. 17 alin. (2) din contract şi anume de 7 zile de la transmiterea prin fax a facturilor.
2.Hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în speţă a OG nr. 3/1992 privind TVA şi a Legii contabilităţii nr. 82/1991, că pârâta împuternicită S.C. L. România SRL Bucureşti a fost atenţionată să prezinte documentele de export la 15 iulie 1998 prin fax şi că acestea au fost comunicate cu adresa nr. 2856 din 16 iulie 1998, pârâtei L.E.T. şi ca atare datorează TVA şi penalităţile calculate la această sumă.
Recurenta susţine că nici până la această dată pârâta nu a depus toate documentele care să ateste exportul produselor transportate.
Recursul este fondat, având în vedere cele ce urmează.
În fapt, reclamanta S.N.P. P. în calitate de prestator a efectuat, în baza contractului nr. 2159 din 9 aprilie 1998, transport de produse petroliere prin conductă pentru beneficiarul S.C. L.E.T.L. Londra, emiţând în data de 15 iulie 1998 facturile nr. 78, 79 şi 80, în valoare totală de 391.375,64 USD care au fost comunicate prin fax S.C. L. România SRL Bucureşti.
Plata facturilor a fost făcută de către L.E.L. în data de 15 septembrie 1998.
Contractul în cauză care a stat la baza raporturilor dintre părţi a fost semnat de reclamanta S.N.P. P. S.A. şi de pârâta S.C. L.E.T.L. Londra, prin director general V.D., în baza împuternicirii nr. 2971020 din 7 aprilie 1998.
Prin contract părţile au stabilit la art. 16 alin. (2) că tariful pentru transport nu include TVA, marfa fiind destinată exportului, beneficiarul fiind obligat să prezinte prestatorului copii după documentele care atestă efectuarea exportului, la nivelul cantităţii de produse transportate, iar la art. 17 că plata se va face în termen de 7 zile de la data transmiterii pe fax a facturii împreună cu documentele care certifică efectuarea prestaţiei, moment considerat scadenţa plăţii.
La art. 20 din contract părţile au stabilit ca obligaţiile contractuale ce intră în sarcina beneficiarului extern să fie îndeplinite de custodele său S.C. L. România SRL, în baza unei împuterniciri exprese primite de la beneficiar.
Susţinerea recurentei reclamante S.N.P. P. că S.C. L. România SRL Bucureşti i-au fost comunicate, în mod valabil şi în condiţiile convenite contractual, cele trei facturi de plată pentru prestaţiile efectuate în perioada aprilie-iunie 1998, în calitate de reprezentantă a beneficiarei S.C. L.E.T.L. Londra, nu poate fi reţinută din următoarele considerente.
În primul rând că din încheierea nr. 2781 din 19 martie 1998 aflată ladosarul de recurs rezultă că registrul comerţului Bucureşti a autorizat funcţionarea S.C. L. România SRL Bucureşti ca o societate de sine stătătoare, care are ca asociat unic S.C. L.E.L. Londra.
Că în raport de această situaţie între cele două societăţi sunt raporturi specifice de societate-asociat, raporturi ce nu pot fi asimilate raporturilor de reprezentare legală specifice, existente între o societate şi sucursala acesteia.
În al doilea rând se poate observa că, contractul de prestări servicii de transport care a stat la baza raporturilor dintre părţi a fost semnat de recurenta reclamantă S.N.P. P. şi de pârâta S.C. L.E.T. Ltd. Londra care a mandatat expres în acest sens pe D.V., persoană fizică, administratorul S.C. L. România SRL. Mai mult decât atât facturile nr. 78, 79 şi 80 aflate în dosarul de recurs sunt emise de reclamantă, pe numele pârâtei S.C. L.E.T.L. Londra.
Ori având în vedere cele de mai sus şi cum din probele administrate în cauză nu rezultă că S.C. L. România SRL Bucureşti, persoană juridică română, ar fi avut un mandat expres de reprezentare din partea S.C. L.E., nefiind nici semnatară a contractului, se constată că în mod corect instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. L. România SRL Bucureşti, respingând acţiunea faţă de aceasta.
Critica recurentei, potrivit căreia hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în speţă a OG nr. 3/1992 privind TVA şi a Legii contabilităţii nr. 82/1991 este nefondată. Conform OG nr. 3/1992 privind TVA, cota zero de TVA se aplică pentru exportul de bunuri şi prestări de servicii legate direct de exportul bunurilor efectuate de agenţii economici cu sediul în România.
Astfel în raport de actele normative menţionate şi de prevederile art. 16 alin. (2) din contract se constată că recurenta reclamantă nu a avut nici un temei legal pentru a include în calculul facturilor şi valoarea TVA-lui, întrucât S.N.P. P. a prestat servicii de transport benzină şi motorină pentru export care sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată.
Susţinerea recurentei că a inclus TVA în facturile emise pe motiv că beneficiarul nu a prezentat în termen documentele prin care se atesta exportul mărfii va fi înlăturată, având în vedere că nici în contractul menţionat şi nici prin altă dispoziţie legală nu s-a prevăzut expres un termen limită pentru respectarea de beneficiar a obligaţiei de comunicare a documentelor de export.
Cu atât mai mult cu cât facturile şi somaţiile de plată emise de reclamantă au fost comunicate în mod greşit către S.C. L. România SRL Bucureşti, ele nefiindu-i opozabile pârâtei S.C. L.E.L. Londra.
Faptul că documentele care atestă efectuarea exportului au fost predate de beneficiar în luna mai 1999, conform adresei nr. 517 aflată la dosar fond nu poate fi imputat acesteia, întrucât documentele se puteau preda numai pe măsura realizării efective a exportului.
Ori aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, ultimele exporturi s-au realizat în martie 1999.
Critica recurentei reclamante în sensul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unor dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii şi obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere este întemeiată.
Conform art. 130 alin. (2) C. proc. civ., judecătorii sunt datori să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, să dea părţilor ajutor activ în apărarea drepturilor şi intereselor lor, fiind totodată obligaţi să hotărască numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii.
Prin art. 17 din contract s-a prevăzut că plata se va face în termen de 7 zile de la data transmiterii pe fax a facturii împreună cu documentele care atestă executarea prestaţiei, moment considerat scadenţa plăţii.
Potrivit art. 23 din acelaşi contract pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale, părţile datorează reciproc penalităţi de 0,25% pe zi întârziere, calculate în USD, la valoarea sumei neachitate sau a prestaţiei neexecutate.
La dosar fond recurenta reclamantă a depus o situaţie privind plata penalităţilor, dar fără să facă un calcul edificator în acest sens.
Faţă de criticile în care se contestă modul de aplicare a convenţiei părţilor, se impunea analiza actelor de la dosar, administrarea de probe privind modul de calcul al penalităţilor, efectuarea unei expertize contabile care să stabilească suma penalităţilor pretins datorate reclamantei, în raport de clauzele contractului, de valoarea şi data efectuării plăţilor, de termenul scadent, structura acesteia, de data efectuării exportului, etc.
Cum aspectele legate de fondul pricinii nu pot fi lămurite în recurs întrucât potrivit art. 314 C. proc. civ., Curtea Supremă de Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt care au fost deja stabilite, ori în Decizia recurată acestea nu au fost stabilite.
Aşa fiind, recursul se va admite şi potrivit art. 313 C. proc. civ. se va modifica Decizia din apel, se va admite apelul reclamantei declarat împotriva hotărârii instanţei de fond, care se va desfiinţa în parte şi se va trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti pentru soluţionarea capătului de cerere privind penalităţile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta S.N.P. P. S.A. Bucureşti împotriva deciziei nr. 3324 din 21 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, pe care o modifică în sensul că admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 2866 din 8 mai 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, pe care o desfiinţează în parte şi trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti pentru soluţionarea capătului de cerere privind plata penalităţilor.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 387/2001. Comercial | CSJ. Decizia nr. 3844/2001. Comercial → |
|---|
