ICCJ. Decizia nr. 470/2001. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 470.
Dosar nr. 1308/2001
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2003
Asuprarecursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 380 din 14 iulie 2000, Tribunalul Gorj, secţia civilă, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta D.S.C. Tg. Jiu, privind obligarea pârâtei S.C. G. S.A. Tg. Jiu, la plata sumei de 21.497.351 lei reprezentând chirie restantă şi reactualizată pe perioada mai – decembrie 1997,datorată în baza contractului de închiriere nr. 125 din 22 februarie 1995.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă, durata contractului de închiriere a expirat la 22 februarie 1997, şi cum începând cu luna martie 1997, s-a schimbat destinaţia spaţiului în litigiu, fiind atribuit ca sediu pentru un partid politic, reclamanta nu mai era îndreptăţită să solicite obligarea pârâtei la plata sumei solicitată şi calculată cu titlu de chirie, pe a perioadă ulterioară expirării contractului de închiriere, mai ales în contextul în care părţile nu au prevăzut în contract nici nivelul chiriei datorate.
Apelul declarat de reclamanta D.S.C. Tg. Jiu, împotriva susmenţionatei sentinţe a fost admis prin Decizia nr. 1621 din 29 noiembrie 2000, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, şi ca urmare hotărârea primei instanţe a fost schimbată în tot, în sensul că admite acţiunea reclamantei D.S.C. Tg. Jiu şi obligă pârâta S.C. G. S.A. Tg. Jiu la plata sumei de 21.497.351 lei cu titlu de contravaloare folosinţă spaţiu comercial pe perioada mai – decembrie 1997, plus 912.395 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a adapta această decizie instanţa de apel a reţinut în esenţă în opoziţie cu tribunalul că deşi contractul de închiriere încheiat între părţi a expirat la data de 22 februarie 1997, totuşi, pârâta cu ignorarea somaţiilor primite din partea reclamantei, a eliberat paţiul numai la 16 mai 1998, situaţie în care pe perioada precizată în acţiune mai 1997 – decembrie 1997 aceasta cu titlu de daune reprezentând contravaloarea folosinţei spaţiului suma solicitată prin cerere.
Recursul declarat împotriva acestei ultime hotărâri de pârâta S.C. G. S.A. Tg. Jiu a fost anulat ca insuficient timbrat prin Decizia nr. 2314 din 29 martie 2002, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială.
Ulterior, prin Decizia nr. 2623 din 15 mai 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a admis contestaţia în anulare, formulată de pârâta S.C.G. S.A. Tg. Jiu în calitate de contestatoare, a anulat Decizia anterioară cu nr. 2314 din 29 martie 2002 şi a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 27 noiembrie 2003,instanţa supremă reţinând în fundamentarea acestei soluţii, că în realitate, recurenta a făcut dovada cu acte originale aflate la dosar, că anterior termenului de judecată a achitat atât taxa judiciară de timbru în sumă de 442.394 lei cât şi timbrul judiciar în valoare de 30.000 lei, şi ca urmare soluţia de anulare a recursului ca insuficient timbrat este rezultatul unei erori materiale.
Prin recursul declarat în cauză, care urmează a fiexaminat în urma admiterii contestaţiei în anulare, pârâta S.C. G. S.A. Tg. Jiu, susţine, că hotărârea instanţei de apel este criticabilă, în raport de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Astfel, printr-un prim motiv de cerere, se susţine, că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, deoarece, în contract, în afara elementelor de identificare a părţilor, a spaţiului comercial şi a duratei închirierii, nu s-a prevăzut nici nivelul chiriei şi nici temeiul legal în baza căruia reclamanta putea pretinde plata unor astfel de sume, astfel, că, reţinerea instanţei în sensul că pârâta datorează chirie conform tarifelor stabilite prin hotărârea consiliului local, nu poate avea vreo relevanţă în cauză, atâta timp cât în contract nu se menţionează expres preţul chiriei şi norma juridică pe baza căreia se poate percepe plata unei astfel de sume.
De asemenea printr-un alt motiv de recurs, se susţine, că, în raport de dovezile prevăzute în apărare, din care rezultă că pârâta a folosit spaţiul pe baza tacitei relocaţiuni numai până în luna mai 1997, întrucât, urmare somaţiei nr. 2430 din 14 mai 1997, raporturile dintre proprietar şi chiriaş au fost întrerupte (situaţie, confirmată de altfel şi de practica judecătorească, care a statuat, că, dacă proprietarul spaţiului îi comunică chiriaşului că nu înţelege să prelungească contractul de închiriere, înseamnă căacordul de voinţă pentru reînnoirea contractului nu s-a încheiat), înseamnă implicit, că, trecând peste cele arătate, reclamanta nu era în drept, să pretindă şi instanţa să acorde chirie pe o perioadă ulterioară, datei eliberării spaţiului, (mai 1997) aceasta în afara faptului, că, instanţa a făcut o interpretare eronată a probelor de la dosar, în sensul că a considerat că chiria lunară ar fi de 2.273.507 lei, (în loc de 519.432 lei/lună) fără să observe că această sumă reprezenta de fapt chiria globală plătită pentru perioada februarie mai 1997, astfel că în aceste circumstanţe, a fost obligată pe perioada mai – decembrie 1997 la o sumă mult mai mare decât cea care s-ar fi cuvenit reclamantei în cazul respingerii apărărilor sale.
Mai susţine recurenta, că, stabilirea cuantumului chiriei la nivelul sumei acordate prin decizie, este greşită şi sub aspectul, că, după, expirarea contractului, şi întreruperea tacitei relocaţiuni, reclamanta a încheiat acelaşi spaţiu, în baza contractului nr. 155 din 26 mai 1997, (şi conform hotărârii consiliului local nr. 27 din 31 martie 1997, privind schimbarea destinaţiei spaţiuluidin spaţiucomercial în spaţiu destinat pentru sediu de partid (politic) Partidului Noua Românie, astfel, că în aceste circumstanţe s-a schimbat şi regimul juridic al chiriei devenind, astfel aplicabilă chiria modică aferentă spaţiilor pentru locuit şi ca urmare reclamanta nu mai putea pretinde chiria la nivelul practicat pentru spaţiile comerciale.
În concluzie, şi în completarea celor arătate, pârâta mai susţine, că dealtfel potrivit art. 1169 C. civ., acţiunea nu a fost dovedită, şi că, aceasta ar fi şi prescrisă, având în vedere că de la data încetării raportului juridic dintre părţi (mai 1997) şi până la sesizarea instanţei au trecut mai mult de 3 ani, în care sens s-a invocat dispoziţiile coroborate ale art. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
În consecinţă, partea solicită, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei.
Recursul pârâtei nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar, rezultă, că, în baza contractului nr. 125 din 22 februarie 1995, reclamantaD.S.C. Tg. Jiu, a închiriat pârâtei S.C. G. S.A. Tg. Jiu, situat în Tg. Jiu pentru o perioadă de 2 ani, termenul închirierii expirând la 22 februarie 1997.
La scurt timp, termenului, prin hotărârea nr. 27 din 31 martie 1997, a Consiliului Local Tg. Jiu, s-a schimbat destinaţia spaţiului şi acesta a fost atribuit, în baza contractului nr. 155 din 26 mai 1997, ca sediul partidului „Noua Românie".
În pofida somaţiilor primite, pârâta nu a eliberat spaţiul la data expirării contractului de închiriere, (22 februarie 1997) ci, abia la data de 16 martie 1998, ca urmare a sentinţei nr. 42/1998, prin care s-a dispus evacuarea sa pe calea ordonanţei preşedinţiale.
Ca atare, susţinerile pârâtei, în sensul că după expirarea contractului (22 februarie 1997) şi până în luna mai 1997, ar fi deţinut spaţiul în folosinţă, pe baza tacitei relocaţiuni, când a eliberat spaţiul, ca urmare a somaţiei nr. 2430 din 14 mai 1997, sunt contrazise de probele dosarului, întrucât într-o astfel de situaţie, nu se mai impune, promovarea cererii de ordonanţă preşedinţială la data de 22 ianuarie 1998, ceea ce demonstrează că pârâta a deţinut fără nici un titlu, în folosinţă spaţiul în discuţie, până la 16 martie 1998.
Cum daunele corespunzătoare lipsei de folosinţă a spaţiului, au fost calculate potrivit opţiunii reclamantei pe intervalul mai – decembrie 1997, în care se include perioada 22 februarie 1997 (data expirării contractului) 16 martie 1998 (data eliberării spaţiului) rezultă că, bine instanţa de apel, a admis apelul reclamantei şi pe fond a obligat pârâta la plata sumei de 21.497.351 lei, reprezentând contravaloare folosinţă spaţiu.
În ce priveşte cuantumul prejudiciului, cauzat reclamantei prin faptul că, datorită refuzului pârâtei de a elibera spaţiul, la expirarea contractului (22 februarie 1997) aceasta a fost împiedicată să pună la dispoziţia noului chiriaş (partidul „Noua Românie") spaţiul în discuţie, se constată, că în mod corect instanţa de apel, a considerat, că nivelul acestuia este egal cu contravaloarea chiriei, pe care locatarul ar fi încasat-o pe perioada în litigiu (mai – decembrie 1997).
Referitor la nivelul chiriei lunare datorate de pârâtă, de asemenea, în mod întemeiat, instanţa de apel, a reţinut că, în contextul în care părţile nu au prevăzut în convenţia lor, preţul chiriei, aceasta este cea rezultată din aplicarea tarifelor stabilite prin hotărâre a Consiliului local, indexată cu indicele de inflaţie, şi că pentru cuantificarea daunelor totale, cuvenite reclamantei, pe perioada precizată în acţiune mai – decembrie 1997, urmează a fi avut în vedere nivelul chiriei achitată de pârâtă pe luna aprilie 1997, care s-a cifrat la suma de 2.237.507 lei.
Susţinerile recurentei fundamentate pe fişa de calcul depusă în recurs, în sensul, că, în realitate chiria lunară datorată ar fi de numai 519.432 lei, şi deci că plata sumei de 2.273.507 lei, nu ar reprezenta chiria aferentă lunii aprilie 1997, ci, chiria restantă pe lunile februarie – mai 1997, care a fost achitată global, nu pot fi primite, din moment ce pe această fişă nu s-a aplicat şi ştampila reclamantei, parte, aceasta, în afara faptului că din actele dosarului rezultă că recurenta a achitat cu ordinul de plată nr. 152 din 22 mai 1997, suma de 2.273.507 lei, cu titlu de chirie aferentă lunii mai 1997, aşa cum s-a prevăzut în factura nr. 429601 din 5 mai 1997.
De asemenea nu se pot reţine nici, susţinerile pârâtei, în sensul, că pe perioada în litigiu, sumele datorate, ar fi trebuit, calculate la nivelul chiriei, aferente spaţiilor pentru locuit, deoarece, pe intervalul menţionat spaţiul a fost deţinut şi folosit ca spaţiu comercial, ceea ce atrage incidenţa în cauză a plăţii unor sume corespunzătoare aşa cum bine a reţinut instanţa de apel.
În sfârşit, în ceea ce priveşte, susţinerile pârâtei în sensul că dreptul material la acţiune ar fi prescris, se constată că nici acestea nu sunt întemeiate, în contextul în care, prin cerere, s-a stabilit chiria, aferentă începând cu luna mai 1997 (fără a fi stabilită o dată anume pentru plata acesteia) iar acţiunea a fost introdusă la 31 mai 2000, deci la limita termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Aşa fiind, recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. G. S.A. Târgu-Jiu împotriva deciziei nr. 1621 din 29 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi27 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 476/2001. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 469/2001. Comercial → |
|---|
