CSJ. Decizia nr. 876/2001. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 876Dosar nr. 7845/2001
Şedinţa publică din 13 februarie 200.
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 871/C din 30 noiembrie 2000 a Tribunalului Vâlcea, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost admisă în parte acţiunea S.C. C.C. S.A. din Călimăneşti, iar pârâtul Spitalul Judeţean Vâlcea a fost obligat la plata sumei de 20.873.748 lei daune interese calculate în raport de taxa de scont BNR, plus cheltuieli de judecată.
Apelul declarat de pârât împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia civilă nr. 261/A-C din 30 aprilie 2001 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, iar sentinţa tribunalului a fost modificată în sensul reducerii daunelor morale la 15.325.488 lei, cu cheltuieli aferente de judecată.
Instanţa de apel a reţinut că pârâtul datorează dobânzi pentru serviciile de care a beneficiat, data scadenţei fiind, conform dispoziţiilor art. 1362 C. civ., momentul prestării serviciului.
În ceea ce priveşte cuantumul dobânzii s-a apreciat că pârâtul, nefiind comerciant, datorează în temeiul dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din OG nr. 9/2000, dobânda legală comercială redusă cu 20 % , reducere aplicată taxei oficiale a scontului BNR şi calculată de expert la suma totală de 15.325.488 lei.
Nemulţumit de această decizie pârâtul a declarat recurs solicitând modificarea ei şi respingerea acţiunii reclamantei.
Recurenta critică Decizia din apel pe aspectul aplicării dispoziţiilor art. 1362 C. civ. raporturilor dintre părţi, norme ce nu se pot aplica în condiţiile în care între părţi nu mai există contract, acesta fiind ajuns la termen încă din 15 aprilie 1999, iar ulterior neprelungit.
Neexistând contract încheiat în formă scrisă ci numai facturi emise de reclamantă, recurenta apreciază că în mod eronat s-a reţinut că ele devin scadente din momentul emiterii, iar expertul a stabilit arbitrar că ele devin scadente după 10 zile de la data emiterii.
Mai mult, instanţa de apel nu a lămurit natura juridică a litigiului, litigiu care în opinia recurentului este civilă şi nu comercială, aşa încât momentul scadenţei facturilor era cel al acceptării la plată şi nu al emiterii lor.
În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Critica recurentei privind inexistenţa unor raporturi contractuale între părţi este nejustificată, deoarece, în apel, în afara contractului de furnizare energie termică aflat în dosarul de fond, s-a depus şi contractul 300 din 23 iulie 1998 privind furnizarea de către reclamantă şi a altor servicii către pârât respectiv cazare, masă, tratament pentru copiii trimişi de pârât în sanatoriu în Vila Teilor, contract care deşi valabil pentru 1998, ulterior n-a fost denunţat de nici una dintre părţi, pârâtul continuând să beneficieze de respectivele servicii şi în 1999-2000, emitându-se facturi care au fost acceptate de către pârât, care a şi făcut plata acestor servicii, dar cu întârziere.
Cum obiectul cauzei de faţă îl constituie plata dobânzilor comerciale datorate plăţii cu întârziere a sumelor datorate de pârât, având în vedere şi facturile depuse în apel, instanţa de apel a dispus completarea expertizei de la fond de către acelaşi expert G.S.
Instanţa a apreciat că întrucât părţile n-au convenit data scadenţei în contract, scadenţa facturilor corespunde momentului emiterii facturii, dar în final, şi-a însuşit opinia expertului care a stabilit ca dată a scadenţei termenul maxim în care pârâtul a acceptat facturile emise de reclamantă, respectiv 10 zile, deşi acest termen varia între 5-10 zile.
Chiar dacă motivarea instanţei sub acest aspect este contradictorie, ea este făcută în favoarea pârâtului, iar în propria cale de atac nu i se poate înrăutăţi situaţia, aşa încât critica nu poate fi primită nici pe acest aspect.
Nejustificat recurenta critică nerezolvarea de către instanţa de apel a naturii juridice a litigiului, deoarece o asemenea critică nici n-a fost invocată în apel, ci direct în recurs ceea ce face imposibilă analizarea ei, omisso medio.
În consecinţă, curtea apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 46 şi art. 56 C. com. precum şi a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din OG nr. 9/2000, motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Spitalul Judeţean Vâlcea, împotriva deciziei nr. 201/A-C din 30 aprilie 2001 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 667/2001. Comercial | CSJ. Decizia nr. 868/2001. Comercial → |
|---|
