ICCJ. Decizia nr. 2295/2006. Comercial
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2295/2006
Dosar nr. 12817/1/2005
(nr. vechi 3109/2005)
Şedinţa publică de la 21 iunie 2006
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar constată că, prin Decizia nr. 107 din 1 iunie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, în dosarul nr. 1794/2004, s-a admis apelul declarat de reclamanta C.F.R. SA BUCUREŞTI, sucursala REGIONALĂ CF TIMIŞOARA împotriva sentinţei civile nr. 2107 din 21 septembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 5305/2004. Instanţa de apel a schimbat în tot hotărârea atacată şi a admis acţiunea reclamantei împotriva pârâtei SC U.A.R. SRL SNAGOV, a constatat reziliat contractul de închiriere nr. 285 din 18 decembrie 2002 încheiat între părţi, a dispus evacuarea pârâtei din imobilul teren proprietatea reclamantei în suprafaţă de 13.685 mp, înscris în CF nr. 64618 Arad, sub nr. Top. 8597 situat în incinta staţiei C.F.R. Arad, a obligat pârâta să plătească reclamantei 390.500 lei cheltuieli de judecată şi a respins acţiunea reconvenţională.
Instanţa de apel s-a pronunţat în sensul celor de mai sus în complet format din trei judecători, cu opinia separată, motivată a unuia dintre ei.
Împotriva deciziei mai sus menţionate a formulat recurs pârâta, care a invocat prevederile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., solicitând totodată şi suspendarea executării hotărârii recurate.
Asupra cererii accesorii privitoare la suspendarea hotărârii recurate, Înalta Curte s-a pronunţat prin încheierea de la 28 septembrie 2005 în sensul anulării ca netimbrată.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta a susţinut că în mod nelegal instanţa de apel a înlăturat aplicabilitatea excepţiei de neexecutare a contractului, căci neexecutarea provenită din partea reclamantei subzistă şi în prezent şi este una semnificativă, ea referindu-se la predarea obiectului închirierii în stare adecvată scopului pentru care a fost închiriat şi la asigurarea unei liniştite şi utile folosinţe a terenului, garantând proprietatea asupra obiectului închiriat şi apărarea de evicţiunea din partea terţului.
Recurenta a mai învederat că:
1. procesul verbal din 18 februarie 2003 nu a dovedit predarea terenului în stare corespunzătoare, în condiţiile în care pe teren se aflau chioşcuri, situaţie recunoscută de reclamantă
2. predarea terenului a fost infirmată de părţile contractante care, la data de 3 noiembrie 2004 încheie o notă de constatare şi stabilesc necesitatea delimitării amplasamentului terenului cu ajutorul unor experţi şi amână momentul predării până la 31 decembrie 2004
3. din raportul de expertiză rezultă, pe de o parte, că disponibili sunt doar 12.566 mp datorită faptului că o suprafaţă de 422 mp a fost desprinsă şi trecută în proprietatea unei asociaţii de proprietari şi, pe de altă parte, că există o diferenţă între întinderea scriptică a terenului de 13685 mp şi cea faptică de 13502 mp. Terenul devine imposibil de folosit datorită faptului că porţiunea cea mai importantă a terenului, partea de acces la calea principală, aparţine unui terţ.
Pârâta consideră că a fost de bună credinţă în executarea contractului, dovadă fiind chiar încheierea contractului de antrepriză lucrări nr. 794 din 3 februarie 2003 şi consideră că, pentru a opera, rezilierea presupunea în mod obligatoriu ca neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a respectat obligaţia, dar neplata chiriei nu a fost decât reacţia firească la neexecutarea provenită prin faptul reclamantei.
Privitor la motivul prevăzut de art. 304 pct. 10, recurenta susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra expertizei tehnice, care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Intimata a depus la dosar întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat, deoarece instanţa de apel a analizat în mod corespunzător toate actele existente la dosar şi a apreciat corect că neexecutarea din partea reclamantei nu este suficient de importantă pentru a oprea excepţia de neexecutare a contractului şi nici nu a fost notificată conform art. 34 din contract. Intimata apreciază că instanţa de apel a reţinut corect că predarea terenului s-a făcut la 18 februarie 2002 şi, în consecinţă locatarul datora chiria. Cât priveşte suprafaţa de 34,7 mp, aceasta nu a afectat începerea lucrărilor de către locatar şi nici ridicarea construcţiei.
Prin înscrisul depus la 20 martie 2006 recurenta a invocat excepţia nulităţii deciziei atacate, în baza art. 105 şi 257 C. proc. civ. şi art. 18 din Legea nr. 92/1992, apreciind că se impune anularea acesteia deoarece nu cuprinde părerile motivate ale judecătorilor înaintea judecării divergenţei.
Răspunzând acestei excepţii, la 5 iunie 2006, intimata a solicitat respingerea excepţiei nulităţii deciziei atacate şi a invocat excepţia nulităţii şi tardivităţii declarării recursului apreciind că recursul depus iniţial este nul pentru că îi lipseşte semnătura părţii, iar cel depus la 22 martie 2006 este tardiv şi nesemnat de parte.
Conform art. 137 C. proc. civ., Curtea va analiza mai întâi excepţiile invocate, deoarece acestea ar putea face de prisos judecarea recursului.
Cât priveşte excepţia tardivităţii, Curtea urmează a o respinge deoarece recursul a fost depus la poştă la 22 iulie 2005 conform ştampilei de pe plic, iar hotărârea atacată a fost comunicată la 8 iulie 2005. Rezultă că a fost respectat termenul imperativ de 15 zile libere prevăzut de art. 301 coroborat cu art. 104 C. proc. civ.
Curtea nu poate primi critica adusă declaraţiei de recurs, referitoare la nesemnarea acesteia de către parte, atât timp cât ea este semnată de avocatul ce a reprezentat partea la fond. Delegaţia avocatului, a cărui semnătură se află pe declaraţia de recurs, se găseşte la dosarul Curţii de Apel Timişoara. Conform art. 69 alin. (2) C. proc. civ., avocatul care a asistat partea la judecarea pricinii, chiar fără mandat, poate face acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp, cum este cazul în speţa de faţă cu privire la termenul de declarare a recursului. Textul este în continuare şi mai clar, el prevede că avocatul poate să exercite orice cale de atac împotriva hotărârii date, numai că actele de procedură se vor îndeplini faţă de partea însăşi.
Cât priveşte excepţia nulităţii deciziei atacate, Curtea o va respinge. Potrivit art. 257 alin. (2) C. proc. civ., doar la instanţele de fond, părerile judecătorilor vor trebui să fie totdeauna motivate înainte de judecarea divergenţei. În pricina dedusă judecăţii, instanţa în faţa căreia s-a ivit divergenţa este o instanţă de apel, deci excepţia nu se susţine, urmând a se respinge.
Curtea găseşte fondat motivul de recurs invocat de recurentă şi prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit art. 304 pct. 9 încălcarea sau greşita aplicare a legii se refera la situaţiile în care instanţa recurge la texte de lege aplicabile speţei dar pe care le încalcă, în litera sau în spiritul lor, sau le aplică greşit, în sensul că interpretarea pe care le-o dă este prea extinsă ori prea restrânsă ori cu totul eronată.
În cauza de faţă instanţa de apel a apreciat în mod eronat că instanţa de fond a reţinut greşit starea de fapt, că a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Dimpotrivă, instanţa de fond a apreciat corect probele administrate în cauză şi a aplicat temeiurile de drept cărora li se circumscriau raporturile juridice dintre părţi. (art. 1420, 1421, 1422 C. civ.) Contractul părţilor este unul de închiriere, iar din probele administrate a rezultat că neplata chiriei de către locatar s-a datorat neexecutării corespunzătoare a obligaţiei ce revenea proprietarului, anume aceea de a preda bunul în starea corespunzătoare scopului pentru care s-a închiriat. Reclamanta avea obligaţia de a o garanta pe pârâtă de cauzele care ar fi împiedicat întrebuinţarea lucrului închiriat, iar aceasta nu a respectat nici această obligaţie.
Locatorul este obligat, prin însăşi natura contractului (art. 1420 C. civ.), fără nici o stipulaţie specială, de a face ca locatarul să se poată folosi neîmpiedicat, în tot timpul locaţiunii de lucrul închiriat, de unde rezultă că, orice fapte ale proprietarului pot să constituie o tulburare a folosinţei imobilului, dacă prin gravitatea lor sunt de natură să aducă o împiedicare a acestei folosinţe şi o neîndeplinire din partea locatorului a unei obligaţiuni principale, rezultând din însăşi natura contractului, care potrivit art. 1439 C. civ., poate să justifice rezilierea din culpa lui şi obligarea la daune faţă de chiriaş, potrivit art. 1021 C. civ.
Dacă locatarul este cel prejudiciat de neexecutarea contractului de către locator şi apreciază că nu doreşte o desfiinţare a contractului, aceasta fiind o facultate pusă la dispoziţia lui de art. 1439 C. civ., atunci el poate să ceară pe cale judecătorească punerea lui în posesie.
În concluzie, faţă de motivul de recurs invocat de pârâtă şi prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a excepţiei de neexecutare a contractului.
Curtea găseşte fondat şi motivul de recurs invocat de recurentă şi prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în condiţiile în care, deşi în cadrul judecării apelului instanţa a administrat proba cu expertiză topografică, nu s-a mai pronunţat în nici un fel asupra acestei probe şi ale cărei concluzii erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. Astfel, din raportul de expertiză rezultă că între suprafaţa reală şi cea contractuală există diferenţe constând în ocuparea cu linii şi stâlpi electrici, zonă de acces pentru blocuri, o zonă de 422 mp. construită, o zonă revendicată şi una neidentificată. Aceste concluzii susţin apărările recurentei, fiind întemeiat şi acest motiv de recurs.
Pentru considerentele de fapt şi de drept reţinute mai sus, se va respinge excepţia tardivităţii declarării recursului, se va respinge excepţia nulităţii deciziei recurate, se va admite recursul declarat de pârâta SC U.A. SRL împotriva deciziei nr. 107 din 1 iunie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, în dosarul nr. 1794/2004. Se va modifica Decizia recurată în sensul că se va respinge apelul declarat de reclamanta C.F.R. SA BUCUREŞTI, sucursala REGIONALĂ CF TIMIŞOARA împotriva sentinţei civile nr. 2107 din 21 septembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 5305/2004, sentinţă pe care o va menţine.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia tardivităţii recursului.
Respinge excepţia nulităţii deciziei atacată.
Admite recursul declarat de pârâta SC U.A.R. SRL Snagov, jud. Ilfov împotriva deciziei nr. 107 din 1 iunie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Modifică Decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta C.F.R. SA BUCUREŞTI, sucursala REGIONALĂ CF TIMIŞOARA împotriva sentinţei nr. 2107 din 21 septembrie 2004 a Tribunalului TimiÅ.
Menţine sentinţa de fond.
Pronunţată in şedinţă publică, azi 21 iunie 2006.
← ICCJ. Decizia nr. 436/2006. Comercial |
---|