ICCJ. Decizia nr. 122/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 122/2009
Dosar nr. 10318/1/2007
Şedinţa publică de la 22 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 9712 din 8 noiembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată şi a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 31.409,35 lei cheltuieli de judecată.
Prin cererea înregistrată la 18 decembrie 2006, reclamanta a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinţei sus menţionate, în sensul că a fost obligată la plata sumei de 31.409,35 lei cheltuieli de judecată către pârâtă şi nu la 3.409,35 lei, astfel cum rezultă din chitanţa aflată la fila 174 dosar.
Prin încheierea de şedinţă de la 27 decembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis cererea formulată de reclamanta SC M.I. SA (fostă SC I.T.C. SRL) BUCUREŞTI şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei nr. 9712 din 8 noiembrie 2006, în sensul că suma ce reprezintă cuantumul cheltuielilor de judecată este de 28.000 lei şi nu 31.409, 35 lei, astfel cum se menţionase prin dispozitivul sentinţei sus menţionate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, biletele la ordin şi chitanţa de plată a onorariului de avocat, rezultă că suma totală ce reprezintă cuantumul cheltuielilor de judecată este de 28.000 lei, potrivit facturii fiscale depusă la dosarul cauzei (fila 167).
Soluţia pronunţată de instanţa fondului, a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, care, prin Decizia nr. 442 din 11 octombrie 2007, a respins apelul reclamantei.
În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa a reţinut că prin sentinţa nr. 9712 din 8 noiembrie 2006, a fost recunoscut dreptul pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, fără nicio limitare cantitativă a acestora, iar înscrisurile care dovedesc câtimea onorariului avocaţial însumează 28.000 lei, astfel că pretenţia reclamantei în sensul limitării acestei sume la 3.409,35 lei este nefondată. A mai reţinut instanţa că, potrivit principiului non reformatio in pejus, chiar şi dacă s-ar considera că soluţia fondului este greşită sub aspectul obligării reclamantei la o altă sumă decât cea precizată prin cererea de îndreptare eroare, admiterea apelului ar impune respingerea cererii ca nefondată, ceea ce ar presupune o întoarcere la dispozitivul iniţial al sentinţei şi menţinerea obligaţiei de plată în sumă de 31.409,35 lei.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta şi în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat împotriva încheierii de şedinţă din 27 decembrie 2006.
În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta a susţinut, în esenţă, că Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, deoarece deşi a constatat că instanţa de fond a greşit şi a depăşit limitele investirii, încălcând principiul disponibilităţii procesului civil, a luat Decizia de respingere a apelului, deşi calea de atac are un caracter devolutiv, astfel încât se impunea reanalizarea înscrisurilor de la dosar. A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, având în vedere că la pronunţarea sentinţei instanţei de fond, au fost avute în vedere exclusiv cheltuielile de judecată pentru care exista dovada achitării lor, respectiv chitanţa fiscală.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Potrivit art. 304 alin. (1) C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, dispoziţii ce reglementează recursul, ca o cale extraordinară de atac, dispoziţiile sus menţionate fiind obligatorii deopotrivă pentru părţile care recurg la această cale de atac, dar şi pentru instanţa de recurs, din punct de vedere al analizei şi examinării hotărârii recurate.
Din perspectiva dispoziţiilor legale mai sus evocate, se impune analiza prevederilor art. 281 C. proc. civ., potrivit cărora, erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, pot fi îndreptate din oficiu sau la cererea părţilor.
În speţă, instanţa de apel s-a pronunţat asupra cererii cu care a fost investită, iar în virtutea caracterului devolutiv al apelului, a făcut propria analiză a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei. Astfel, aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanţa a avut în vedere atât raţionamentul juridic al instanţei de fond, potrivit căruia a fost recunoscut dreptul pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, fără a stabili vreo limitare a cuantumului acestora, cât şi dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., făcând o aplicare corectă a acestora.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei potrivit căreia instanţa de apel ar fi constatat că instanţa fondului a depăşit limitele investirii cererii, însă nu a schimbat în tot încheierea apelată, se constată că este nefondată, deoarece instanţa îşi motivează soluţia prin raţiuni de procedibilitate, potrivit dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., având în vedere că soluţia de admitere a apelului ar fi condus la încălcarea principiului non reformatio in pejus.
Mai mult decât atât, curtea a reţinut în mod corect că, potrivit art. 281 C. proc. civ., soluţia pronunţată nu afectează raţionamentul judiciar iniţial, ci s-a procedat doar la o recalculare a sumei datorate, funcţie de înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Referitor la celelate critici privind înscrisurile în baza cărora reclamanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, se constată că vizează chestiuni de fond şi nu de nelegalitate a soluţiei pronunţate, astfel încât nu pot face obiectul analizei în această cale de atac extraordinară de reformare, nedevolutivă.
Pe cale de consecinţă, faţă de cele ce preced, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC M.I. SA (fostă SC I.T.C. SRL) BUCUREŞTI, împotriva deciziei nr. 442 din 11 octombrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 22 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 103/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 130/2009. Comercial → |
|---|
