ICCJ. Decizia nr. 9736/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9736/2009
Dosar nr. 8218/3/2008
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2009
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 30 noiembrie 2007 la Tribunalul Teleorman, reclamantul B.I.D. a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâta SC P. SA ca aceasta din urmă să fie obligată la plata drepturilor salariale cuvenite şi neacordate, reprezentând suplimentări salariale de Paşti pentru anii 2004 şi 2005 şi suplimentări salariale de Crăciun pentru anii 2004 şi 2005.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost salariatul societăţii pârâte până la data de 16 noiembrie 2005.
Potrivit art. 168 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate s-a stabilit ca pentru sărbătorile de Paşti şi Crăciun, salariaţii SC P. SA să beneficieze de o sumă suplimentară echivalentă cu un salariu de bază mediu pe instituţie, dar nu a primit aceste sume ce echivalează cu suma totală de 5630 lei şi pe care o pretinde de la pârâtă.
Prin sentinţa civilă nr. 446 din 30 ianuarie 2008, Tribunalul Teleorman, secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal, a admis excepţia de necompetenţă teritorială a acestei instanţe privind acţiunea formulată de reclamantul B.I.D. şi cauza a fost trimisă pentru competentă soluţionarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 6564 din 24 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost admisă acţiunea reclamantului B.I.D. în contradictoriu cu pârâta SC P. SA Bucureşti, aceasta din urmă fiind obligată la plata suplimentelor salariale pentru Paşti şi Crăciun, sume corespunzătoare anilor 2004 şi 2005, raportat la salariul mediu brut pe unitate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta SC P. SA Bucureşti.
La termenul de judecată din 27 aprilie 2009, pârâta-recurentă SC P. SA a invocat excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 286, art. 287 şi art. 288 C. muncii, a art. 74, art. 75, art. 77 din Legea nr. 168/1999 şi a art. 164 C. proc. civ. rap. la prevederile art. 21 alin. (1)-(3), art. 24 şi art. 53 alin. (1) din Constituţia României şi art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Prin încheierea din 27 aprilie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în temeiul art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 a fost sesizată Curtea Constituţională cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 286, art. 287, art. 288 C. muncii şi ale art. 74, art. 75 şi art. 77 din Legea nr. 168/1999 în raport de disp. art. 21 alin. (1)-(3), art. 24 şi art. 53 alin. (1) din Constituţia României.
A fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 164 C. proc. civ.
În baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 s-a constatat suspendată judecata recursului.
Pentru pronunţarea acestei încheieri s-a reţinut că instanţa de recurs nu are competenţa de a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate (nu poate soluţiona excepţia), ci are numai competenţa de a o analiza sub aspectul admisibilităţii, iar în funcţia de aceasta poate încuviinţa sau poate respinge, după caz, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, aşa cum prevăd disp. art. 29 alin. (4) şi alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată.
S-a apreciat că excepţia este admisibilă, întrucât art. 286 – 288 C. muncii şi art. 74-75 şi art. 77 din Legea nr. 168/1999, dispoziţii ale căror neconstituţionalitate s-a invocat au legătură cu soluţionarea prezentei cauze, fiind în legătură cu obiectul litigiului, constatarea constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legate având înrâurire asupra soluţiei ce se va pronunţa în recurs.
S-a considerat îndeplinită şi condiţia prev. de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât Curtea Constituţională nu s-a mai pronunţat asupra neconstituţionalităţii, astfel că nu există o decizie anterioară prin care aceste prevederi să fi fost constatate neconstituţionale.
În raport de aceste considerente, reţinându-se că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată s-a apreciat că este admisibilă excepţia de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte dispoziţiile textelor enunţate anterior.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 164 C. proc. civ., Curtea a apreciat ca neîndeplinite toate condiţiile de admisibilitate, respectiv împrejurarea că dispoziţia invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât recurenta SC P. SA nu a invocat drept motiv împrejurarea că nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor referitoare la conexare, aspecte pentru care nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs SC P. SA, Membru O.M.V.G.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta susţine că pe rolul instanţelor judecătoreşti din întreaga ţară se află un număr important de litigii promovate de angajaţii săi, prin care solicită obligarea sa la plata unor drepturi băneşti, pretins a fi cuvenite conform dispoziţiilor contractelor colective de muncă atât la nivel de instituţie, cât şi la nivel de ramură.
Susţine că toate cauzele sunt identice sub aspectul obiectului şi cauzei, diferite fiind numai părţile.
Datorită numărului mare de cauze, recurenta pretinde că se află în imposibilitatea de a-şi asigura apărarea, dat fiind numărul mare de relaţii solicitate de către instanţe, motive pentru care a solicitat conexarea dosarelor.
Menţionează că dispoziţiile legale neconstituţionale sunt art. 286-288 C. muncii, dispoziţiile art. 74-75 şi art. 77 din Legea nr. 168/1999 şi art. 164 C. proc. civ., iar dispoziţiile constituţionale încălcate sunt cele ale art.21 alin. (1)-(3), art. 24 şi art. 53 alin. (1) din Constituţia României, republicată, cât şi art. 6 pct. 1 din CEDO.
Cu privire la neconstituţionalitatea textelor de lege în discuţie, se susţine că modalitatea în care au fost reglementate dispoziţiile contestate Codul muncii şi Legea nr. 168/1999 cu privire la procedura de soluţionare a litigiilor de muncă este opţiunea legiuitorului, care a avut în vedere instituirea unei proceduri simple şi urgente adaptate raporturilor de muncă şi exercitării dreptului la muncă. Dispoziţiile legale sunt menite să asigure soluţionarea cu celeritate a conflictelor de muncă, în primul rând, în interesul salariatului, al apărării raporturilor de muncă şi al exercitării dreptului la muncă.
În acest sens, se susţine că celeritatea soluţionării cauzelor nu trebuie să sacrifice reguli de procedură instituite de lege pentru asigurarea unui proces echitabil şi pentru garantarea dreptului la apărare, în condiţiile în care administrarea probelor este componenta esenţială a dreptului la apărare.
Legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiţii de formă, ţinând de natura şi de exigenţele administrării justiţiei, fără ca aceste condiţionări să aducă atingere substanţei dreptului sau să îl lipsească de efectivitate.
Textele contestate prezintă un formalism excesiv, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării drepturilor recunoscute de lege, atât pentru angajat, cât şi pentru angajator şi să restrângă nejustificat dreptul la apărare al angajatorului, care este pus în situaţie de dezechilibru faţă de partea adversă.
Acordarea termenelor de judecată foarte scurte în raport de situaţiile concrete invocate, creează imposibilitatea părţii să-şi exercite efectiv dreptul de apărare şi să-şi facă probele necesare, în condiţiile în care în baza art. 288 C. muncii şi art. 77 din Legea nr. 168/1999, instanţa are prerogativa de a decădea partea din dreptul de a depune probe şi formula apărări.
În aceste condiţii se susţine că dreptul la apărare al recurentei nu este decât un drept iluzoriu, de care nu poate beneficia.
În ceea ce priveşte textul art. 164 C. proc. civ., în contextul analizat este neconstituţional, pentru că lasă la aprecierea instanţei posibilitatea conexării cauzelor în situaţiile în care sunt îndeplinite condiţiile impuse de acest text şi nu obligă la luarea unei astfel de măsuri în condiţiile în care aplicarea unei asemenea măsuri ar duce la o mai bună realizare a actului de înfăptuire a justiţiei, la o judecată unitară, iar în final la respectarea drepturilor esenţiale ale părţilor.
S-a susţinut că textele contestate sunt neconstituţionale şi din perspectiva jurisprudenţei CEDO care consacră necesitatea respectării principiului efectivităţii juridice.
Astfel, se arată că în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene, legiuitorul are obligaţia de a asigura aplicarea unor dispoziţii legale, eficiente din punct de vedere al aplicabilităţii acestora, în sensul că trebuie să fie coerente, să evite paralelismul legislativ, să aibă vocaţia de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, să aibă o aplicabilitate practică, uniformă, în sensul de a evita o jurisprudenţă neunitară.
Prin aplicarea textelor contestate şi stabilirea unor termene scurte s-au creat prejudicii recurentei în ceea ce priveşte exercitarea dreptului la apărare.
Existenţa unor dispoziţii legale ce nu au fost adoptate în considerarea unor realităţi faptice, concrete reprezintă un argument în sensul că dispoziţiile legale contestate au nesocotit principiul efectivităţii juridice.
Recursul este fondat.
Dispoziţiile legale contestate sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează că se pot aplica tale quale printr-un formalism excesiv, fără a se avea în vedere situaţiile particulare, care pot apărea pe parcursul judecăţii litigiilor de muncă.
Este adevărat că celeritatea soluţionării litigiilor de muncă reprezintă un principiu care nu trebuie transformat într-un scop în sine, nici chiar în situaţia în care speţele pot fi similare, ci trebuie asigurat echilibrul faţă de celelalte principii esenţiale ale procesului civil. Celeritatea soluţionării cauzelor nu trebuie să sacrifice reguli de procedură instituite de lege pentru asigurarea unui proces echitabil şi pentru garantarea dreptului la apărare, în condiţiile în care administrarea de probe este componenta esenţială a dreptului la apărare.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art.164 C. proc. civ., trebuie observată împrejurarea că lasă la aprecierea instanţei posibilitatea conexării cauzelor în situaţiile în care sunt îndeplinite condiţiile impuse de acest text pentru conexare şi nu obligă la luarea unor astfel de măsuri, în condiţiile în care este cert că aplicarea cestor măsuri va duce la o mai bună realizare a actului de înfăptuirea a justiţiei, o economisire de timp şi de cheltuieli, precum şi o judecată unitară care, coroborate duc la respectarea drepturilor esenţiale ale părţilor implicate în proces.
În reglementarea exercitării accesului la justiţie, legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiţii de formă care ţin de natura şi de exigenţele administrării justiţiei, fără însă ca aceste condiţionări să aducă atingere substanţei dreptului sau să îl lipsească de efectivitate.
Înalta Curte apreciază că sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a textelor invocate trebuie admisă, întrucât art. 286, art. 287, art. 288 C. muncii, ale art. 74, art. 75, art. 77 din Legea nr. 168/1999 şi art. 164 C. proc. civ. au legătură cu soluţionarea litigiului din cauză; fiind în legătură cu obiectul litigiului, constatarea constituţionalităţii sau a neconstituţionalităţii acestora influenţează asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa.
Curtea Constituţională nu s-a mai pronunţat asupra neconstituţionalităţii acestor texte, astfel că nu există o decizie anterioară prin care aceste prevederi să fi fost constatate neconstituţionale, fiind astfel îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
Trebuie reţinut că atribuţiile Curţii Constituţionale privind analiza conformităţii unor texte de lege cu Constituţia, nu pot fi extinse şi asupra aspectelor ce ţin de respectarea normelor de tehnică legislativă, atâta timp cât aceste norme nu au relevanţă pe plan constituţional, dar în cazul în care excepţia invocată ar fi inadmisibilă, acest aspect nu poate fi contestat decât de către ea.
Faţă de aceste considerente, urmează ca recursul să fie admis, să fie casată încheierea din 27 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în întregime şi să fie sesizată Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată, cauza urmând să fie suspendată până la soluţionare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta S.C. P. S.A. împotriva încheierii din 27 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia VII-a civilă, pe care o casează, cu majoritate.
Sesizează Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de recurentă.
Suspendă judecata cauzei în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate până la soluţionarea acesteia de către Curtea Constituţională.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 noiembrie 2009.
Cu opinie separată a doamnei judecător, în sensul respingerii recursului ca nefondat.
OPINIE SEPARATĂ
Consider că recursul promovat de către pârâtă trebuia respins ca nefondat din considerentele ce urmează.
Recurenta pârâtă SC P., Membru O.M.V. G. SA, în şedinţa publică din 27 aprilie 2009, a invocat în faţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, excepţia de neconstituţionalitate a mai multor texte, anume: art. 286, art. 287, art. 288 C. muncii, a art. 74, art. 75 şi art. 77 din Legea nr. 168/1999, precum şi a dispoziţiilor art. 164 C. proc. civ., susţinându-se că prin acestea se încalcă dispoziţii din legea fundamentală - art. 21 alin. (1)-(3), art. 24 şi art. 53, dar şi art. 6 paragr. 1 din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Prin încheierea din 27 aprilie 2009, curtea de apel a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia ce privea textele din actele normative specifice naturii juridice a cauzei cu soluţionarea căreia era învestită în recurs (C. muncii şi Legea nr. 168/1999), respingând însă ca inadmisibilă cererea de sesizare şi cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 164 C. proc. civ. ce reglementează chestiunea conexităţii cauzelor în procesul civil; consecutiv admiterii cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional, s-a dispus suspendarea judecării recursului până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
În consecinţă, singura dispoziţie din încheierea curţii de apel ce putea fi atacată cu recurs era cea referitoare la respingerea cererii de sesizare a aceleiaşi Curţi Constituţionale cu verificarea conformităţii cu legea fundamentală şi a dispoziţiilor art. 164 C. proc. civ.
Concluzia se impune, având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, dar şi constatând cele statuate în recurs în interesul legii prin Decizia 36 din 11 decembrie 2006 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la admisibilitatea recursului formulat împotriva unei dispoziţii date de o instanţă de recurs privind respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii ce intră în sfera sa de competenţă.
În esenţă, instanţa anterioară a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, considerând că nu sunt întrunite cerinţe de admisibilitate ce decurg din prevederile art. 29 alin. (6) cu ref. la art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992.
Pentru admisibilitatea astfel de cereri este necesar, potrivit normelor anterior menţionate ca: dispoziţia criticată pentru neconstituţionalitate să se identifice într-o lege sau ordonanţă în vigoare, norma în discuţie să nu fi fost declarată neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei de către instanţa în faţa căreia se invocă sau care o invocă din oficiu.
Dacă primele două condiţii se constată a fi întrunite, câtă vreme recurenta SC P. M.O.M.V. G. SA nu s-a prevalat de dispoziţiile art. 164 C. proc. civ., în sensul de a solicita conexarea cauzei supuse judecăţii cu alt sau alte dosare cu care, prin ipoteză, s-ar fi aflat în strânsă legătură, reiese că norma de procedură criticată pentru neconstituţionalitate nu poate influenţa în vreun fel soluţionarea pricinii de către instanţa de recurs.
Cum condiţiile de admisibilitate trebuie întrunite cumulativ, apreciez că instanţa de recurs în mod legal a respins ca inadmisibilă cererea privind sesizarea Curţii Constituţionale pentru acest text, astfel că şi prezentul recurs trebuia respins ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 14/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1519/2009. Comercial → |
|---|
