ICCJ. Decizia nr. 2818/2012. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2818/2012
Dosar nr. 7082/100/2009
Şedinţa publică din 27 septembrie 2011
Deliberând asupra recursului comercial de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3052 din 15 septembrie 2010, Tribunalul Maramureş a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A.T.A. SA, sucursala Baia Mare şi a obligat pârâta SC V.A.D.T.L. SA la plata sumei de 63.518,88 Euro, echivalent în lei la data plăţii şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.818 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că nu pot fi aplicate în speţă dispoziţiile art. 992 C. civ. privind plata nedatorată, întrucât reclamanta a plătit pârâtei suma de 91.822,27 Euro la data de 14 februarie 2007, cu titlu de despăgubiri, pentru accidentul produs la data de 15 ianuarie 2007, astfel încât eroarea aparţine, eventual, asiguratorului german care a plătit pârâtei suma de 63.516,88 Euro, la data de 24 mai 2007, cu titlu de despăgubiri pentru acelaşi accident.
Tribunalul a mai reţinut că, prin cererea de despăgubiri adresată reclamantei, pârâta s-a obligat să nu mai avizeze aceeaşi daună la o altă societate de asigurări, încălcându-şi această obligaţie întrucât a încasat despăgubiri şi de la asiguratorul german la nivelul sumei solicitate în prezenta cauză.
Ca atare, prima instanţă de fond a apreciat că temeiul de drept al acţiunii este dat de art. 998 C. civ., întrucât prin fapta sa ilicită, pârâta a cauzat un prejudiciu reclamantei constând în imposibilitatea acesteia de a-şi mai exercita dreptul de regres împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, pârâta, arătând că, deşi reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile relative la plata nedatorată şi pe clauze incluse în condiţiile generale la poliţa de asigurare, instanţa de fond a reţinut în speţă, aplicarea art. 998 C. civ. relativ la răspunderea civilă delictuală, deşi nu au fost probate condiţiile acestei forme de răspundere civilă. În plus, apelanta – pârâtă a arătat că nu pot coexista cele două forme de răspundere civilă, respectiv, răspunderea contractuală şi cea delictuală, aspect nelămurit de prima instanţă de fond.
Prin Decizia civilă nr. 14 din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă ca nefondată.
În argumentarea acestei soluţii, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă de fond şi-a fundamentat în mod corect soluţia pronunţată pe temeiul răspunderii civile delictuale, în raport de starea de fapt din speţă constând în încasarea despăgubirilor pentru acelaşi accident, de către pârâtă, atât de la reclamantă, cât şi de la asigurătorul german, fapt ce a determinat imposibilitatea reclamantei de a-şi mai exercita dreptul de regres către persoana vinovată.
Instanţa de apel a conchis că apelanta-pârâtă şi-a încălcat obligaţiile contractule stabilite de dispoziţiile art. 26 lit. m) din Anexa I la poliţa de asigurare, care-i impuneau obligaţia de a conserva dreptul de regres al asiguratorului. De asemenea a reţinut curtea de apel, apelanta-pârâtă şi-a încălcat obligaţia de a nu solicita despăgubiri pentru acelaşi eveniment de la persoana vinovată de producerea accidentului sau de la asiguratorul acesteia, obligaţie prevăzută şi de art. 2 din Legea nr. 136/1995.
Ca urmare, curtea de apel a apreciat soluţia primei instanţe de fond ca fiind corectă şi legală, din perspectiva aplicării, în speţă a dispoziţiilor art. 2, art. 22 şi art. 25 din Legea nr. 136/1995 şi a clauzelor prevăzute în art. 26 lit. m) şi art. 84 din Anexa I la poliţa de asigurare încheiată de părţi.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, pârâta, criticând hotărârea atacată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, recurenta – pârâtă a arătat că în speţă nu au fost probate în faţa instanţelor de fond nici elementele răspunderii civile contractuale, nici elementele răspunderii civile delictuale, forme de răspundere care nu pot coexista.
Astfel, deşi recurenta – pârâtă a recunoscut că a încasat despăgubirea de la asiguratorul german, reclamanta nu a dovedit că aceste despăgubiri nu i se cuveneau pârâtei şi nici că ar fi încercat recuperarea sumelor de la persoana vinovată de producerea accidentului sau de la asiguratorul german şi demersul său ar fi eşuat.
Recurenta – pârâtă a arătat că instanţa de apel a reţinut aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 136/1995, dispoziţii care reglementează dreptul de regres al asigurătorului plătitor, dispoziţii în baza cărora cadrul procesual este total diferit, întrucât în calitate de pârâtă, poate fi chemată doar persoana responsabilă de producerea accidentului sau asiguratorul acesteia.
În plus, a învederat recurenta – pârâtă, instanţele au reţinut aplicarea în speţă a răspunderii civile delictuale şi contractuale, în condiţiile în care intimata – reclamantă şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile relative de plată nedatorată şi pe clauzele contractule.
Intimata – reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Din analiza criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte reţine că motivele de recurs cu care a fost investită instanţa de casaţie, pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. precizate expres de recurenta – pârâtă şi în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., calificare pe care o face instanţa de recurs, dat fiind faptul că prin calea de atac formulată se critică ambiguitatea considerentelor reţinute de instanţa de apel care face referire la care cele două forme de răspundere civilă deopotrivă.
Examinând motivele de nelegalitate formulate, prin raportare la dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul declarat este fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 84 raportat la art. 129 C. proc. civ., calificarea în fapt şi în drept a cererilor cu care este investită instanţa de judecată, se face de către acesta, legiuitorul înţelegând să reglementeze în dispoziţiile arătate, o obligaţie, iar nu o facultate a instanţei judecătoreşti, menită să fundamenteze principiul aflării adevărului în cauzele deduse judecăţii.
Totodată, Înalta Curte reţine că practica judecătorească, în aplicarea textelor de lege menţionate, este unanimă în a reţine că neindicarea sau indicarea greşită a temeiului de drept, în acţiunea introductivă de instanţă, nu poate atrage respingerea acesteia, întrucât instanţa de judecată este obligată să releve norma de drept aplicabilă în speţă, pornind de la situaţia de fapt reţinută în cauză.
Ca atare, Înalta Curte reţine că este întemeiată critica formulată în prezentul recurs, relativă la existenţa unei contradicţii în argumentarea soluţiei instanţei de apel, instanţa ce face referire deopotrivă la răspunderea civilă delictuală şi contractuală în fundamentarea soluţiei pronunţată.
Se reţine astfel că, deşi instanţa de apel apreciază ca fiind corectă soluţia instanţei de fond care reţine aplicarea principiului răspunderii civile delictuale în speţă, conform art. 998 C. civ. în continuare, îşi construieşte argumentele în aplicarea acestei forme de răspundere prin trimitere expresă la clauzele contractuale şi la încălcarea de către recurenta – pârâtă a obligaţiilor asumate prin aceste clauze, aspect ce relevă existenţa în cauză a răspunderii civile contractuale, şi care vine în contradicţie cu soluţia dată de menţinerea ca temeinică şi legală a soluţiei primei instanţe de fond fundamentată pe art. 998 C. civ.
Mai mult, Înalta Curte reţine că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe interpretarea unor clauze contractuale exprese, respectiv, art. 26 lit. m) şi art. 84 din Anexa I – Condiţii generale la poliţa de asigurare încheiată de părţile în litigiu, clauze care nu au fost depuse la dosarul cauzei, ceea ce relevă preluarea mutatis mutandis a susţinerilor intimatei – reclamante şi incorecta instrumentare a cauzei.
Cât priveşte motivul invocat de recurenta – pârâtă relativ la greşita reţinere în cauză a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 136/1995, care reglementează acţiunea în regres, Înalta Curte va respinge acest motiv, reţinând că niciuna dintre instanţele de fond nu au calificat prezenta acţiune ca fiind o acţiune de regres a intimatei – reclamante, ci au reţinut că recurenta – pârâtă şi-a încălcat obligaţiile menite să conserve dreptul de regres al intimatei – reclamante, reglementat de textul de lege arătat.
Nu poate fi reţinută că nici ultima critică de nelegalitate relativă la schimbarea de către instanţele de fond, a temeiului de drept invocat de intimata – reclamantă în cuprinsul cererii sale de chemare în judecată, Înalta Curte subliniind că încadrarea în drept a acţiunilor introductive de instanţe este reglementată de sistemul românesc de drept civil, ca obligaţie, şi nu ca o facultate a instanţei judecătoreşti.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul declarat şi va casa Decizia atacată, dispunând trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.
În baza art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte atrage atenţia instanţei de apel asupra obligaţiei acesteia de a-şi fundamenta soluţia pornind de la corecta încadrare în drept a acţiunii în justiţie, pe baza situaţiei de fapt reţinute, a criticilor expuse în motivele de apel relative la imposibilitatea existenţei în speţă a celor două forme de răspundere civilă şi a specificului contractului de asigurare încheiat de părţile în litigiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenta – pârâtă SC V.A.D. T.L. SRL VIŞEU DE SUS prin lichidator CABINET DE INSOLVENŢĂ B.L. împotriva deciziei nr. 14 din 25 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, casează Decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 159/2012. Comercial |
|---|
