Acțiune în anularea hotărârilor arbitrale. Decizia 1583/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1583/2008
Ședința publică de la 03 Iulie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Liviu Ungur
JUDECĂTOR 2: Delia Marusciac
JUDECĂTOR 3: Lucia Brehar
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta - ROMANIA SRL, împotriva sentinței comerciale nr. 789/2008, pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj, în dosarul cu nr-, în contradictoriu cu pârâta - SRL, având ca obiect acțiune în anularea hotărâri arbitrale nr. 24/15.11.2007, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial d e pe lângă Camera de Comerț și Industrie a Județului C, în dosar nr. 14/2007.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reprezentantul recurentei, avocat și reprezentanta intimatei, avocat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că ulterior termenului din data de 26.06.2008 s-a depus la dosar întâmpinare, de către intimată, care a fost comunicată cu recurenta, conform susținerilor reprezentantului acesteia din urmă.
Nemaifiind alte cereri de solicitat, curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentantul recurentei arată că susține recursului așa cum a fost formulat, solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate, în sensul anulării hotărârii arbitrale și a respingerii pe fond a acțiunii introductive, cu cheltuieli de judecată, sens în care depune la dosar extrase după o serie de studii în literatura de specialitate română și franceză (filele 52-74 dosar).
Curtea pune în vedere reprezentantului recurentei să-și precizeze poziția procesuală față de limitele criticilor care pot fi aduse unei hotărâri arbitrale, invocate prin întâmpinarea comunicată la termenul anterior.
Raportat la acest aspect, reprezentantul recurentei arată că și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304, pct. 8 și 9 Pr. Civ. apreciind că nu a depășit cadrul procesual al acțiunii în anulare. Arată că a invocat aspecte referitoare la faptul că litigiul a fost soluționat în echitate, acestea regăsindu-se și în motivele de recurs, conchizând cu aprecierea că prezentul recurs nu este afectat de limitele acțiunii în anulare.
Reprezentanta intimatei solicită respingerea recursului ca nefondat, conform motivelor invocate prin întâmpinare, precizând că recursul formulat împăotriva unei hotărâri pronunțate în primă instanță poate deferi numai motivele care au fost soluționate de instanța de fond, iar Curtea de Apel Cluj este învestită în limitele acțiunii în anulare. Solicită obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, conform chitanței pe care o depune la dosar.
CURTEA:
asupra prezentei cauze comerciale,
reține că, prin sentința comercială nr. 789 din data de 08.04.2008 pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj în dosarul nr-, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta ROMÂNIA în contradictoriu cu pârâta privind acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale și în consecință a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 2.500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că, rin p. hotărârea arbitrală nr. 24/2007 pronunțată în dosar nr. 14/2007 Curtea de Arbitraj Comercial d e pe lângă Cao bligat reclamanta să plătească 24.000 lei cu titlu de daune interese compensatorii pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale izvorâte din contractul 1012/2006 și 5.500 lei cheltuieli arbitrale.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a formulat o cerere în anulare solicitând anularea acesteia, invocând motivul prevăzut de art. 304 lit. g Cod.pr.civ. în sensul că hotărârea nu a cuprins dispozitivul și motivele, nu a arătat data și locul pronunțării și nu a fost semnată de arbitrii.
Din analiza hotărârii atacate, tribunalul a constatat că aceste critici au fost neîntemeiate, rezultă că aceasta a cuprins atât motivele redate detaliat în dispozitiv cât și motivele pronunțării, fiind semnată de către judecători, iar din dispozitiv a rezultat că aceasta a fost dată și pronunțată la 15.11.2007 la sediul Curții de Arbitraj de pe lângă
De asemenea, hotărârea a fost criticată pe motivul că a încălcat ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii, susținând că tribunalul arbitral a încălcat art. 969 Cod civ. în sensul că a modificat clauzele contractuale prin stabilirea unui nivel minim al comenzilor pe care trebuia să le lanseze reclamanta, deși acesta nu au fost cuprinse în contractul dintre părți.
Așa cum s-a arătat și anterior, faptul că acest contract, cu executare succesivă, are un obiect a cărui întindere nu a fost determinată la încheierea contractului, nu a însemnat că aceasta nu a fost determinabilă. Datorită modului de derulare a contractului, stabilit de părți, această întindere urma să fie stabilită exact la momentul executării fiecărei prestații periodice, în funcție de necesarul stațiilor. Tribunalul arbitrai nu a intervenit peste voința părților atunci când a stabilit, pe baza expertizei efectuate în cauză, care era întinderea obligației pentru luna decembrie 2006, ci a făcut acest lucru tocmai pe baza contractului, după ce a stabilit voința reală a părților, în temeiul normelor legale de interpretare a contractelor. Reclamanta din prezenta cauză a pretins practic - din nou - că obligația sa a fost pur potestativă sau, cu alte cuvinte, că a încheiat un contract fără a-și asuma nici o obligație decât aceea de a face ceea ce va dori și atunci când va dori. De aici și nemulțumirea sa că tribunalul arbitral a determinat că avea o obligație de rezultat, căreia nu i se putea sustrage decât cu riscul aplicării sancțiunilor specifice obligațiilor contractuale.
Hotărârea a fost criticată și pentru că a fost dată pe baza soluționării litigiului în echitate deși părțile nu au convenit acest lucru. Această critică a fost neîntemeiată deoarece Curtea de Arbitraj în soluționarea litigiului a avut în vedere prevederile art. 360 Cod.pr.civ. dând o interpretare judicioasă a contractului dintre părți.
Față de cele de mai sus și probatoriul administrat, tribunalul a respins acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale.
Potrivit art. 274 Cod.pr.civ. fiind căzută în pretenții, reclamanta a fost obligată la plata sumei de 2.500 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial, potrivit chitanțelor depuse la dosar.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termenul legal reclamanta ROMÂNIA solicitând modificarea sentinței în sensul anulării hotărârii arbitrale nr. 24/15.11.2007 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial d e pe lângă Camera de Comerț și Industrie a Județului C în dosarul nr. 14/2007 și respingerea pe fond a acțiunii intimatei
În motivarea recursului reclamanta a arătat că, ntre reclamantă și pârâta au fost încheiate succesiv contracte, timp de peste șapte ani, în baza cărora furniza materiale de curățenie și întreținere pentru stațiile reclamantei de aprovizionare cu carburanți. Acest litigiu a fost strict limitat la o lună (decembrie 2006) din ultimul contract aferent perioadei 2006-2007 și a pornit de la nemulțumirea față de nivelul comenzilor pe care le-a dat în acea lună, față de așteptările sale.
În consecință, a considerat că valoarea comenzilor pentru luna decembrie 2006 ar fi trebuit să fie mai mare, a acționat în judecată, solicitând nu vreo pagubă efectiv suferită, ci doar profitul pe care ea a considerat că I-ar fi realizat, dacă nivelul comenzilor ar fi fost cel pe care și-I dorea.
De asemenea, deși prin convocarea la conciliere, depusă la dosar, a pretins plata unei sume mult mai mari, de 581.374 RON, aferentă întregii perioade contractuale (iunie 2006 - aprilie 2007), plus alte sume de bani, prin această acțiune reclamanta a solicitat doar plata sumelor aferente unei singure luni contractuale (decembrie 2006), în cuantum de 56.755 RON, în mod evident pentru a " testa " practica judiciară față de cererea sa, fără a plăti o taxă de timbru considerabilă, urmând ca în situația unei soluționări favorabile a acestei " încercări ", să revină apoi " Ia sigur ", șantajând instanțele cu propria practică.
Prin hotărârea arbitrală nr. 24/15.11.2007, Curtea de Arbitraj a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat la plata unei părți din profitul ( lucrum cessans) pe care intimata a pretins că I-ar fi realizat dacă nivelul comenzilor ar fi fost cel dorit (24.000 RON).
Împotriva acestei hotărâri arbitrale reclamanta a introdus acțiune în anulare, care a fost respinsă prin sentința comercială recurată.
În sentința recurată Tribunalul Comercial Cluja interpretat greșit actul dedus judecății, a schimbat natura, înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 (8) din Cod.pr.civ. ).
Acțiunea inițial introdusă de către intimată a constituit o acțiune în răspundere contractuală, fundamentată pe contractul nr. 1012/11.05.2006, încheiat de părțile la prezentul litigiu pentru perioada 2006-2007. Acest contract a fost actul dedus judecății.
Tribunalul Comercial Cluja calificat contractul dedus judecății drept "contract, cu executare succesivă" (referire expresă făcută în ultimul paragraf al paginii 7 din sentința comercială recurată nr. 789/2008).
Statuând astfel, Tribunalul Comercial Cluja interpretat greșit contractul dedus judecății, schimbând natura, înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, întrucât acesta nu a fost un contract clasic cu executare succesivă, ci un contract nenumit specific, așa numitul contract cadru.
contractului cadru a fost dată de motivele care au condus la apariția sa, anume nevoia resimțită de comercianți, ca într-un cadru extrem de dinamic, să fixeze cu forță juridică anumite elemente ale unui raport contractual, înainte ca toate elementele necesare pentru încheierea unui contract clasic să fie cunoscute. Necesitatea acestui tip de contract a apărut mai ales în situația în care s-a prefigurat o relație de lungă durată (de exemplu pe un an, ca în cazul arătat), acesta fiind un tip de contract creat de practica comercială, așezat la mijloc între rigiditatea unui contract clasic, cu toate elementele cunoscute și fixate de la început și inconvenientele renegocierii și încheierii succesive de noi contracte, de fiecare dată când apare nevoia furnizării bunurilor respective.
Scopul încheierii unui astfel de contract cadru a fost acela de a securiza, prin acordul părților, acele elemente pe care părțile le cunosc deja la momentul semnării sale și în legătură cu care s-a putut obliga din punct de vedere juridic, pentru a se asigura că acestea nu se vor modifica până la momentul la care și celelalte elemente vor fi cunoscute, în acest fel comercianții putându-și stabili pe un termen mai politicile comerciale, bugetele etc. În condiții previzibile contractul cadru a presupus întotdeauna două etape:
- mai întâi s-a încheiat un acord preliminar de principiu, care a stabilit elementele pe care părțile le-au cunoscut la momentul semnării sale și în legătură cu care doresc să se oblige, principiile și regulile ce se vor aplica pe viitor în raporturile dintre ele;
- ulterior, s-a completat cadrul contractual, prin stabilirea elementelor lipsă în așa numitele contracte de aplicație/executare/concretizare, în cazul reclamantei pe baza mecanismului comandă-acceptare.
Un lucru a fost cert și a fost n mod expres exprimat în literatura de specialitate: în absența contractelor de aplicație/executare ulterioară (comandă-acceptare) " contractul cadru rămâne o simplă enunțare de principii și reguli, un cadru juridic vid " el " nefiind n sine un contract de colaborare propriu-zis ".
Nu în ultimul rând, în literatura de specialitate s-a arătat că elementele necunoscute și nereglementate prin acordul cadru preliminar pot, în funcție de situația concretă: pot lipsi deci condițiile livrării, cantitatea, chiar și prețul etc. În acest sens s-a arătat de asemenea că într-un acord cadru, de principiu, nici măcar stabilirea obligației de a încheia contractele de aplicație "nu poate fi reținută ca element necesar pentru definirea" acestuia, fiind vorba mai mult de " o necesitate de a contracta decât ca un angajament juridic asumat n acest sens ", fiind perfect valabile deci atât: contracte cadru ce prevăd obligația de a contracta, cât și contracte cadru fără obligația de a contracta.
Lipsa acestor elemente nu a atras însă nevalabilitatea acestui acord cadru preliminar, ce s-a completat ulterior cu elementele nedisponibile.
Contractul nr. 1012/11.05.2006 întrunește toate aceste condiții pentru a fi calificat drept contract cadru.
Astfel: ca orice contract cadru, contractul reclamantei cu intimata este incomplet: el stabilește elementele cunoscute de părți la data semnării acestuia (ce bunuri urma să ne furnizeze intimata, ce preț urma să plătim pentru acestea, în ce termen și unde urmau a fi livrate, în ce termen una să plătim etc.), dar, pe de altă parte, nu a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a comanda o cantitate minimă de bunuri sau bunuri de o valoare minimă pe un anumit interval de la intimată, pentru că în mod obiectiv, nu a avut o vizibilitate asupra nevoilor pe întreg anul următor, acesta fiind elementul lipsă, pe care urma să îl determine ulterior prin comenzi și referirile nenumărate la comenzile pe care urma să le facă constituie indiciul clar că s-a aflat în prezența unui contract cadru (art. 2.2 prevede că " termenul maxim de livrare
pentru fiecare stație este de 10 zile de la data comenzii centralizate ferme ", art. 3.5 stabilește expres că factura fiscală trebuie să conțină și numărul de comandă etc.). Dacă ar fi fost un contract complet de la bun început, în care doar executarea să fie succesivă, atunci nu ar mai fi fost nevoie de nici o comandă. Or comanda ulterioară a fost necesară doar în situația în care ceva lipsește la momentul semnării contractului, pe care tocmai comanda a venit să îl determine, adică doar în cazul unui contract cadru, ca cel dedus judecății. În realitate nu a avut de-a face cu un contract cu executare succesivă, ci de un cadru contractual ce se completează din punct de vedere al conținutului său abia la momentul comenzii, fără ca prin aceasta să fie nevalabil.
De altfel, însăși Curtea de Arbitrai a recunoscut expres că contractul nr. 1012/11.05.2006 încheiat între reclamantă și intimată și care a fost dedus judecății a fost un contract cadru. Astfel, în hotărârea arbitrală nr. 24/15.11.2007, s-a specificat expres că " deși contractul este intitulat de "furnizare ", în realitate acesta reprezintă un contract-cadru de distribuire, "un acord de voință fundamental (sau de bază) prin care părțile stabilesc regulile generale și principiile relațiilor viitoare, care urmau să se particularizeze și să concretizeze, sau mai exact, să se regăsească în contractele (numite de aplicație), care preponderent au fost de vânzare (, Distribuția comercială în rețea, Ed., 2004, p. 152)" (pagina 2, paragraful 7 din hotărârea arbitrară).
În concluzie, contractul dedus judecății a fost un contract-cadru, și nu un contract clasic cu executare succesivă, esențial în acest sens fiind necunoașterea tuturor elementelor ce alcătuiesc conținutul contractului la momentul încheierii sale, pentru că, așa după cum s-a arătat în literatura de specialitate "dacă acest conținut ar putea fi cunoscut de către părți din chiar momentul încheierii acordului-cadru, atunci acesta din urmă ar dobândi semnificația juridică a unui contract unic cu executare succesivă, ceea ce nu este compatibil cu natura sa adevărată ".
Interpretarea greșită a contractului dedus judecății a dus la o aplicare greșită și la o încălcare flagrantă a legii, după cum se arătă în continuare.
În sentința recurată Tribunalul Comercial Cluja încălcat și a aplicat greșit legea (art. 304 (9) din codul d e procedură civilă).
Deși în cadrul sentinței recurate, s-a admis că acest contract nu are un obiect a cărui întindere să fi fost determinată, neexistând deci un nivel minim al comenzilor stabilit contractual aplicând dispozițiile art. 948 (3) coroborate cu cele ale art. 964 din Cod.pr.civ. Tribunalul Comercial Cluj a afirmat că "aceasta nu înseamnă că aceasta nu era determinabilă", pentru că altfel a însemnat că obligația reclamantei ar fi " pur potestativă ".
Pentru a determina întinderea obligației privind cantitatea comandată, instanțele au căutat un criteriu. -l în contract, pentru simplul motiv că el nici nu a existat, intenția părților fiind tocmai aceea de a nu stabili acest aspect necuantificabil la acel moment, instanțele de judecată au apelat la un criteriu exterior contractului, neagreat nici un moment de părți, anume: nivelul comenzilor în aceeași lună din anul contractual anterior ( decembrie 2005 ).
Constatându-se prin expertiza ca în luna decembrie 2005 s-a comandat mai mult decât în luna decembrie 2006, dedusă judecății, Curtea de Arbitraj și apoi Tribunalul Comercial Cluj au considerat fără nici o justificare și fără acoperire contractuală că a trebuit să fi comandat cel puțin n luna corespun zătoare din anul anterior, deși a atunci a fost un alt contract în vigoare. În con secință, a fost obligată la plata unui așa-zis profit pierdut de intimată, corespunzător acestei diferențe.
Reclamanta nu a negat faptul că necesitatea determinabilității obiectului contractului, inclusiv a contractului dedus judecății, a fost după cum a cerut art. 948 (3) coroborat cu art. 964 din Codul Civil. reclamanta doar a considerat greșit criteriul ales de instanță pentru a determina obiectul contractului, precum și modul de aplicare a acestuia.
Eroarea a provenit din faptul că s-a făcut o confuzie gravă în privința naturii obligației ce a făcut obiectul contractului cadru dedus judecății. Așa după cum s-a arătat în literatura de specialitate, contractul cadru a dat naștere unei obligații de a face (obligația de a încheia ulterior contractele subsecvente, de aplicație), întinderea sau forța acestei obligații depinzând de voința părților și nu unor obligații de a da doar contractele sub secvențe, de aplicație, încheiate în baza contractului cadru dând naștere unor obligații de a da5.
Or, instanțele ce au intervenit în soluționarea cazului până acum au analizat contractul cadru dedus judecății ca și cum el a dat naștere direct unei obligații de a da - ca și cum pe baza contractului cadru însuși s-ar stabili transferul bunurilor menționate în acesta. De aici nevoia resimțită de instanță de a stabili câte astfel de bunuri trebuia să cumpere o astfel de abordare fiind însă esențialmente greșită în contextul în care a avut de-a face cu o obligație cu o dublă specificitate: obligație de a face născută dintr-un contract cadru. Spre deosebire de instanțele de judecată implicate în soluționarea cazului până acum, reclamanta consideră că nu trebuia căutat în exterior un criteriu de determinare a obiectului acestui contract, pentru că obiectul contractului dedus judecății era de la bun început perfect determinat, în conformitate cu regulile aplicabile obligației de a face născute dintr-un contract cadru. Obiectul contractului dedus judecății este obligația de a încheia contracte de aplicație ulterioare (obligație de a face), pe bază de comandă-acceptare, fără a se specifica câte astfel de contracte sau câte bunuri urmau a fi încheiate, respectiv cumpărate ulterior.
Faptul că în contractul cadru dedus judecății nu a spus cât trebuie să comande de la intimată sau câte astfel de contracte de aplicație trebuie să închei nu a însemnat că obiectul acestuia nu ar fi determinat sau determinabil și nici prilej de a căuta în exterior un criteriu de determinare a obiectului pentru a-i salvgarda valabilitatea, atâta vreme cât, așa după cum a arătat mai sus, în practica judiciară și literatura de specialitate s-a recunoscut în mod unanim valabilitatea unor contracte cadru din care lipseau elemente mai importante, cum ar fi chiar lipsa prețului, ba mai mult, s-a recunoscut chiar valabilitatea unui contract cadru fără obligația de a contracta.
Or, faptul că s-a lăsat nereglementate anumite elemente ale contractului, că s-a lăsat o anumită " marjă de libertate " părților în a le agrea ulterior, nu a echivalat cu nedeterminabilitatea obiectului, ci a concordat cu specificitatea contractului cadru, în deplină concordanță cu legea. A impune un criteriu exterior și greșit într-un contract în care părțile în mod deliberat și-au lăsat libertatea de a decide ulterior aspectele necunoscute la momentul respectiv, așa cum a procedat instanțele în acest caz până acum, înseamnă a nega părților posibilitatea de a încheia un contract cadru prin care să lase nereglementate anumite aspecte, ceea ce înseamnă a contrazice însăși realitatea.
Utilizarea pe scară extrem de largă a acestui tip de contract născut dintr-o nevoie practică dovedește că nu a fost prejudiciabil pentru părți răspunzând perfect cerințelor de " suplețe, durabilitate și certitudine între partenerii de afaceri "6, cerințe care de altfel au și generat. A cantona între limitele trasate prin legi adoptate în urmă cu un secol și J (Codul Civil, Codul Comercial ), ar însemna să negi realitatea de azi, în care astfel de contracte cadru au fost folosite pe o scară extrem de largă nu doar în România, ci în întreaga lume. Scopul legii este de a se adapta la realitățile în curs de schimbare și nu de a frâna necesitățile relevate de viața reală.
În esență, greșeala instanțelor de judecată ce au intervenit în soluționarea cazului până acum constă în aceea că au aplicat prevederile art. 948 (3) și art. 964 din Codul Civil contractului dedus judecății ca și cum acesta ar fi fost un contract subsecvent de aplicație/execuție/concretizare ce ar fi dat naștere unei obligații de a da în loc să adapteze cerințele acestor articole la specificitatea contractului cadru ce a dat naștere doar unei obligații de a face. De aici nevoia instanțelor de a afla cu orice preț, fie și într-un criteriu străin contractului, cât trebuia să comande, într-un contract încheiat tocmai pentru că această cantitate nu putea fi stabilită atunci.
Or, așa cum s-a arătat în literatura de specialitate " acordul cadru nu se analizează ca o vânzare, ci ca o obligație de a face "7, contractul cadru și contractele de aplicație neidentificându-se " nici unele cu altele, fiecare dintre ele concretizând un acord de voință negociat distinct de către părți "8.
În concluzie, faptul că în contractul cadru dedus judecății nu s-a precizat o cantitate minimă pe care reclamanta ar fi trebuit să o comande de la intimată nu a echivalat cu nedeterminarea obiectului, din perspectiva regulilor aplicabile obligațiilor de a face născut dintr-un contract cadru. În consecință a fost nelegală soluția instanțelor de a stabili în sarcina reclamantei o obligație de a comanda o cantitate minimă neprevăzută în contract, stabilită pe baza unui criteriu exterior, aceasta fiind o consecință directă a interpretării greșite a contractului dedus judecății, ca fiind contract clasic cu executare succesivă, în loc de contract cadru.
Potrivit art. 969 din Codul Civil, actul juridic legal încheiat s-a impus autorilor întocmai ca legea. Acest principiu are atât un sens pozitiv ( în sensul că părțile au obligația de a respecta contractul încheiat ), cât și un sens negativ ( părțile nu pot fi obligate la mai mult sau la altceva decât ce au stabilit prin contract ).
Contractul dintre reclamantă și intimată nu a stabilit vreo obligație de a face comenzi către intimată de o valoare sau cantitate minimă, lunar, de materiale de curățenie și întreținere.
Acest lucru a fost în mod expres recunoscut în chiar sentința reculată, în care s-a arătat că acest contract nu a avut un obiect a cărui întindere să fi fost determinată, neexistând deci un nivel minim al comenzilor stabilit contractual
Deși atât Tribunalul Comercial Cluj, cât și Curtea de Arbitraj, au recunoscut că acest contract nu s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a face comenzi minime de la intimată, în același timp a obligat reclamanta să plătească intimatei o parte din profitul pe care aceasta a pretins că l-ar fi avut, dacă nivelul comenzilor ar fi fost cel pe care și-l dorea. Implicit deci instanțele au stabilit că trebuia să comande de la intimată cât dorea aceasta, ceea ce contractul nu prevede.
Soluția instanței a încălcat legea întrucât:
- hotărârea a încălcat principiul pacta sunt servanda, în sensul că Curtea de Arbitraj a depășit contractul dintre părți, substituindu-se voinței părților, obligând una dintre părți la o prestație neprevăzută prin contract sau altfel spus, sancționând reclamanta pentru nerespectarea unei obligații contractuale ce nu a existat. Că intenția părților a fost să nu se prevadă o comandă minimă în sarcina sa, rezultă nu doar dintr-o analiză a contractului, din natura însăși a contractului-cadru, dar și din recunoașterile exprese ale intimatei: astfel, în corespondența din 06.09.2006, depusă la dosar, reclamanta a solicitat expres " precizarea unui nivel valoric cantitativ minim lunar al comenzilor emise de către parteneri "; de asemenea în procesul-verbal încheiat la data de 30.03.2007, depus la dosar (pag. 95 - 98), s-a prevăzut expres că " a solicitat inserarea în contract a unei clauze care să prevadă un nivel minim valoric lunar al comenzilor " (pag. l, lit. d), în același document însă, a recunoscut că " nu a solicitat ca România PP să se oblige în nume propriu la asigurarea unui nivel minim valoric lunar al comenzilor emise către, înțelegând că actualul sistem nu-i permite acest lucru și că asumarea unei asemenea obligații ar fi inutilă ",
- nu numai că instanțele de judecată implicate până acum au încălcat voința părților, dar au și adăugat la contract un criteriu aberant: nivelul comenzilor din luna corespunzătoare din anul anterior, reglementat prin alt contract. Faptul că într-un an, pe baza unui contract, a avut un anumit nivel de comenzi, nu a obligat în mod automat, în lipsa unei prevederi contractuale exprese, să comande în anii următori, cel puțin aceeași cantitate. Or, prin hotărârile pronunțate, instanțele implicate până acum în soluționarea cauzei au consacrat o nouă regulă: dacă ai comandat, fie și pe baza unui alt contract, o anumită cantitate, niciodată nu va putea comanda mai puțin. Acest lucru a venit în contradicție nu doar cu legea și contractul dedus judecății, dar și cu înseși recunoașterile intimatei, care în răspunsurile sale la interogatoriu (întrebarea 4) a recunoscut expres că intenția părților a fost că nivelul comenzilor sale putea. De ce atunci nu ar fi putut nivelul comenzilor sale din decembrie 2006 față de cele din decembrie 2005. Prin soluția pronunțată instanțele au stabilit tocmai că acest nivel al comenzii nu putea, deși contractul și înseși recunoașterile intimatei o recunosc
- de asemenea, lipsa unei clauze în contract care să stabilească o comandă minimă, face în mod obiectiv imposibil calculul solicitat de, pentru că nu poți calcula prin expertiză în mod corect ceva ce nu este prevăzut în contract, orice rezultat al unui astfel de calcul nefiind decât o simplă ficțiune. În realitate, nu acesta ar fi fost profitul intimatei, chiar dacă nivelul comenzilor ar fi fost cel pretins de aceasta.
Așa după cum s-a arătat mai sus, contractul dedus judecății nu a prevăzut în sarcina reclamantei o obligație de a face comenzi minime de la intimată, lipsa acestui element fiind perfect legal, neducând la o nedeterminare a obiectului contractului și fiind în strictă concordanță cu natura specifică a acestuia de contract cadru. Singura obligație născută din acest contract a fost o obligație de a face (obligația de a încheia ulterior anumite contracte de aplicație în condițiile și limitele stabilite prin contractul cadru). Or, pentru luna dedusă judecății, decembrie 2006, s-a emis comenzi către intimată, cu care s-a încheiat pentru această lună contracte de aplicație (lucru recunoscut prin expertiză); deci a fost îndeplinită obligația de a face născută din contractul cadru dedus judecății și în consecință nu puteau fi sancționați.
Contractele cadru au fost utilizate pe o scară uriașă și au un impact enorm în ziua de azi. De exemplu contracte cadru cele încheiate de fiecare cetățean al României, dar și de agenți comerciali cu furnizorii de utilități (energie electrică, gaze, apă etc.). Și în aceste contracte s-a stabilit anumite elemente (prețul, condiții de livrare, termen de facturare și plată), dar a lipsit un singur element, ca și în contractul reclamantei dedus judecății: cantitatea de bunuri și servicii ce a urmat a fi furnizat. Această lipsă nu a atras nevalabilitatea acestor contracte. Beneficiarul a fost cel care a urmat să "comande/consume" ulterior, conform intențiilor sale. Menținerea soluțiilor pronunțate până acum în acest dosar a dinamitat întreaga practică a contractelor cadru, pentru că pe baza acestei practici, s-a putut legitima oricând pretenții abuzive, neacoperite contractual. Practic perpetuarea acestei practici judiciare deschide calea ca de mâine orice furnizor inclusiv de utilități să dea în judecată persoanele fizice sau juridice cu care au contractat acuzându-i că nu au consumat electricitate, gaz sau apă suficiente, cât ar fi vrut furnizorii, cerându-le profitul nerealizat aferent acestei diferențe.
O astfel de soluție ar fi în mod evident absurdă și neleeală și deci cu atât mai absurdă și mai neleeală este și soluția dată în prezentul dosar, cu cât s-a aflat într-o situație identică.
Prin faptul că Tribunalul Comercial Cluja confirmat soluția Curții de Arbitraj, respingând critica reclamantei, cum că s-ar fi procedat la o nelegală soluționare în echitate a cauzei, constituie, din punctul său de vedere o ratificare a încăIcării prevederilor art. 360 (l) și (2) din codul d e procedură civilă, ce interzice soluționarea în echitate a unui litigiu, în lipsa acordului părților cu privire la acest mod de soluționare și deci, o nouă încălcare a acestor dispoziții legale.
Soluționarea cauzei în echitate a fost, în viziunea reclamantei, o consecință a încăIcării prin hotărârile pronunțate a principiului pacta sunt servanta, demonstrată mai sus. Cu alte cuvinte, negăsind un articol în contract care să oblige reclamanta să facă o comandă minimă de la intimată și neidentificând vreo prevedere legală care să o sancționeze dincolo de ceea ce spune contractul, instanțele de judecată ce au intervenit până acum în proces au fost nevoite să recurgă la o judecată în echitate, dincolo de lege și contract.
Soluționarea în echitate a fost tocmai judecata ce nu s-a întemeiat pe lege, ci pe ceea ce arbitrul în mod subiectiv a considerat că este just.
Dovada că litigiul a fost soluționat în echitate o constituie argumentul adus pentru a soluționa cheia procesului (chestiunea dacă în contract s-a prevăzut în sarcina reclamantei obligația unei comenzi minime): astfel, după ce în hotărârea arbitrală, menținută prin sentința reculată, s-a conchis că "desigur, aceasta nu înseamnă că pârâta trebuia să lanseze comenzi la un nivel valoric minim, determinat matematic, care nici măcar nu s-a stabilit în contract" (acceptarea inexistenței temeiului contractual), adaugă apoi,101 atât de adevărat este că beneficiara pârâtă nu putea să aibă o conduită ce se putea sustrage obligației ca acele contracte subsecvente să aibă un caracter consistent ( interpretarea proprie, " ex aequitas " a arbitrilor, nesprijinită pe contract ori lege, menținută și ratificată de Tribunalul Comercial Cluj ).
Soluția a încercat să fie justificată prin recurgerea și la alte noțiuni la fel de generice și inconsistente, ce trădează o dată în plus soluționarea în echitate a cauzei: " obligația de colaborare ", "cuantificarea contractelor subsecvente ", " solidaritatea contractuală ", "imperativul colaborării între părți", " sarcina realizării interesului urmărit de către cealaltă parte ".
Nu n ultimul rând, Curtea de Arbitraj însăși a recunoscut că a soluționat litigiul în echitate, admițând faptul că nu a putut identifica clauze contractuale ori dispoziții legale pe care le-ar fi indicat și simțind nevoia de a explica în chiar cuprinsul hotărârii arbitrale, atunci când a spus " un act de jurisdicție trebuie să fie nu numai legal, dar și echitabil, deci drept ".
Menținând soluționarea în echitate pronunțată de Curtea de Arbitraj, Tribunalul Comercial Clujaî ncălcat prin sentința reculată, încă o dată dispozițiile imperative ale legii, un motiv în plus pentru invalidarea soluțiilor reținute până acum în prezenta cauză.
Pentru toate aceste motive, reclamanta a solicitat admiterea recursului, astfel după cum acesta a fost formulat și în consecință, modificarea sentinței comercială nr. 789/2008 pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj, în dosarul sus-menționat, în sensul anulării hotărârii arbitrale nr. 24/15.11.2007 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial d e pe lângă Camera de Comerț și Industrie a Județului C în dosarul nr. 14/2007 și respingerea pe fond a acțiunii intimatei
Prin întâmpinare intimata Tas olicitat respingerea recursului cu consecința menținerii sentinței atacate cu cheltuieli de judecată ( 44-46). Se susține că ambele motive de recurs invocate de recurentă, axate pe disp. art. 304 pct. 8 și 9.pr.civ. sunt neîntemeiate, învederându-se că recursul declarat de reclamanta recurentă privește o hotărâre pronunțată într-o acțiune în anularea unei hotărâri arbitrale iar motivele de recurs nu pot să exceadă motivelor prevăzute de art. 364.pr.civ. Pe de altă parte, se arată că afirmația conform căreia instanța de fond a calificat contractul dintre părți ca având regimul juridic al unui contract cu executare succesivă nu prezintă o schimbare a naturii contractului care să fi influențat soluția pronunțată în cauză.
Cât privește motivul de recurs axate pe disp. art. 304 pct. 9.pr.civ. pe ideea că atât tribunalul arbitral cât și instanța de fond ar fi încălcat prevederile art. 948 alin. 3, art. 964 și art. 969 din Codul civil precum și art. 360 alin. 1 și 2 din Codul procedură civilă, intimata arată că recurenta dreptul și posibilitatea instanțelor de a interpreta contractul și că dacă instanța pronunță o hotărâre echitabilă, justă, nu înseamnă că a statuat în echitate ci că a soluționat cauza urmărind scopul general al oricărui organ jurisdicțional.
Examinând recursul formulat prin prisma motivelor invocate Curtea reține următoarele:
1. Cât privește motivul prevăzut la art. 304 pct. 8.pr.civ. Curtea reține că acesta vizează reformarea hotărârii atacate pe considerentul că instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Trebuie precizat că reclamanta recurentă a atacat hotărârea arbitrală pronunțată de Curtea de Arbitraj invocând dispozițiile art. 364 lit. g) și i) pr.civ.
Este de principiu că potrivit art. 364.pr.civ. nu se poate ataca pe motiv de nulitate o hotărâre arbitrală decât în cazurile și pentru motivele expres prevăzute de acest text legal.
Calea procedurală a acțiunii în anulare nu este devolutivă, ci instanța sesizată cu acțiunea în anulare are competența de a verifica dacă hotărârea arbitrală ar putea fi desființată pentru unul din motivele expres prevăzute de lege.
Așa fiind, instanța de fond a fost limitată să analizeze dacă hotărârea arbitrală atacată poate fi anulată pe motivele invocate de reclamant.
Motivele invocate de reclamant vizează critica privitoare la împrejurarea că hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul pronunțării și nu este semnată de arbitri și pe de altă parte hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii.
Cum acțiunea în anulare dedusă în fața instanței de fond a fost limitată la aceste două motive judecata limitându-se doar la acestea nici recursul nu poate fi extins și nici nu poate viza alte aspecte decât cele antamate de instanța de fond.
Din această perspectivă, nici Curtea ca instanță de recurs nu-și poate extinde analiza asupra cauzei dedusă judecății decât în aceste limite și nici recurentul nu poate forța Curtea să analizeze și alte aspecte de fapt ori de drept ce exced motivelor invocate pe calea acțiunii în anulare care au fost cenzurate de instanța de fond.
Interpretarea actului juridic dedus judecății, în speță contractul pe care se grefează litigiul soluționat de jurisdicția arbitrală, nu poate fi cenzurată nici de instanța de fond și implicit nici de instanța de recurs.
Interpretarea contractului, a voinței părților contractante este o chestiune de fapt lăsată la suverana apreciere a judecătorului arbitral în situația în care litigiul este supus acestei jurisdicții.
Pe de altă parte dacă am privi această chestiune și ca o problemă de drept prin aplicarea regulilor de interpretare a convențiilor prev. la art. 977 și urm. din Codul civil, acesta nu este o chestiune ce face obiectul motivelor prev. al art. 364 lit. g și i pr.civ. invocate de reclamanta recurentă în acțiunea în anulare.
Și este așa, deoarece chestiunea de a ști care este natura juridică a contractului, voința părților și limitele manifestării lor de voință, nu prezintă relevanță sub aspectul exigențelor prevăzute de lege cu privire la cuprinsul formal al hotărârii arbitrale (art. 364 lit. g pr.civ.) și nici cu referire la ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii (art. 364 lit. i pr.civ.).
Curtea constată așadar că dispozițiile art. 304 pct. 8.pr.civ. sub aspectul evidențiat de recurentă sunt incompatibile cu recursul de față, chestiunea de drept a interpretării actului juridic, recte a contractului dintre părți, fiind incompatibilă cu motivele limitativ și expres prevăzute de lege pentru a fi desființată o hotărâre arbitrală pe calea acțiunii în anulare.
În fapt argumentația recurentei vizează nu neapărat calificarea contractului și stabilirea naturii juridice ci stabilirea întinderii obligațiilor dintre părți care nu poate fi circumscrisă motivelor de anulare a hotărârii arbitrale și nici nu poate fi supusă recursului, chiar dacă instanța de fond ar face ea însăși o atare calificare.
În speță, calificarea făcută de către instanța de fond converge cu calificarea efectuată de curtea de arbitraj așa încât din această perspectivă nu prezintă vreo schimbare în raportul procesual în care părțile sunt implicate.
2. Cât privește motivul de recurs prev. la art. 304 pct. 9 pr.civ. cu referire la lipsa de temei legal ori a încălcării sau aplicării greșite a legii, Curtea reține că recurentul nu se plânge că sentința jurisdicției judiciare este lipsită de temei legal ci că prin aceasta s-ar fi încălcat prevederile de ordin material prevăzute la art. 948 alin. 3, art. 964 și art. 969 cod civil precum prevederi de ordin procedural prev. la art. 360 alin. 1 și 2.pr.civ.
De altfel, aceste critici au fost formulate și pe calea acțiunii în anulare, reproșul cu privire la încălcare acestor norme fiind imputat instanței arbitrale.
Curtea constată că prin prisma criticii ce vizează dispozițiile imperative de ordin material ale legii instanțe arbitrală și mai apoi instanța de fond au pronunțat o hotărâre la adăpost de critică.
Este de principiu că în litigiile ce vizează drepturi și obligații care derivă dintr-o convenție este necesar ca în prealabil să se efectueze operațiunea de interpretare a acesteia stabilindu-se natura și întinderea drepturilor și obligațiilor asumate de părți.
Această operațiune aparține în cazul litigiilor soluționate prin arbitraj jurisdicției arbitrale care este suverană.
Numai în măsura în care prin această operațiune se încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii hotărârea arbitrală este susceptibilă de anulare.
Curtea reține că potrivit principiului libertății convențiilor și a dispozițiilor art. 5 din Codul civil părțile pot încheia în mod liber orice convenții fără a afecta ordinea publică și bunele moravuri.
În speță nu s-a pus problema atingerii acestor limite cu prilejul încheierii convenției și nici un viciu care să afecteze valabilitatea acesteia nu a fost semnalat ori invocat de recurentă nici în fața instanței arbitrale, nici la judecata în fond și nici pe calea recursului.
Aspectul calificării ori interpretării convenției legal făcute, stabilirea întinderii drepturilor și obligațiilor părților de către tribunalul arbitral sunt chestiuni care nu intră în câmpul de analiză al dispozițiilor art. 364 lit. i) pr.civ. și mai puțin desigur ale instanței de recurs, așa cum s-a arătat pe larg mai sus.
Cât privește încălcarea de către arbitrii a dispozițiilor art. 360 alin. 1 și 2.pr.civ. nesocotite la rândul lor și de instanța de fond, Curtea reține că o hotărâre arbitrală nu poate fi pronunțată în echitate ( ex aequo bono) decât dacă există un acord expres al părților litigante.
Existența unei asemenea autorizații prin actul compromis de a judeca în echitate presupune a lăsa libertate totală arbitrilor de a judeca după conștiința lor, situație în care arbitrii nu sunt ținuți să-și sprijine soluția lor pe probatoriile ce li se fac și nici obiecțiunile în drept ale părților nu-i pot împiedica pe arbitrii să dea soluția în conformitate cu asemenea prevederi.
Or, nu acesta a fost cazul în speță. Tribunalul arbitral a pronunțat hotărârea arbitrală confirmată de instanța de fond în urma administrării probatoriului propus și încuviințat în cauză, a făcut o analiză a stării de fapt nu pe baza reținerii altor elemente decât cele ce s-au degajat din dosar și au examinat chestiunea de drept incidentă tot astfel, fără să interfereze cu elemente străine procesului.
Împrejurarea că instanța arbitrală a reținut cuvântulechitabilnu conduce neapărat la concluzia că acesta a statuat în echitate.
Trebuie să remarcăm că tribunalul arbitral a reținut o atare expresie în contextul în care a analizat modul de executare a obligațiilor.
Astfel tribunalul arbitral a reținut că:
În ceea ce privește modul de executare a obligațiilor, se mai remarcă, așa cum s-a arătat mai sus, că la stațiile s-au găsit produse de curățenie, la un nivel calitativ scăzut, lucru ce este demonstrat prin probele scrise de la filele 78-81.
Obligațiile părților sun deopotrivă ferme și nu sunt lăsate la aprecierea părților. Ca atare, un act de jurisdicție trebuie să fie nu numai legal, dar și echitabil, deci drept.
Din cele ce precedă se desprinde concluzia că instanța arbitrală a enunțat practic dezideratul oricărui act de jurisdicție fără ca prin aceasta să simuleze că statuează în echitate.
Ideea de justiție în general, de just, de drept presupune și echitate, aceasta neînsemnând abandonarea de către jurisdicție a dreptului material și procedural în soluționarea litigiului așa cum presupune arbitrajul în echitate.
Curtea apreciază că instanța arbitrală a pronunțat o hotărâre fără să încalce prevederile art. 360.pr.civ. deoarece din economia acesteia se desprinde concluzia că arbitrii au aplicat la dezlegarea cauzei atât normele de drept materiale incidente în cauză cât și normele procedurale specifice după cum este legală și hotărârea instanței de fond care o confirmă.
3. Cât privește reproșul recurentei în ceea ce privește conduita procesuală a intimatei conform căruia aceasta ar fi săvârșit un abuz de drept prin demersul judiciar în fața instanței arbitrale, Curtea reține că o astfel de conduită nu a fost probată. Pe de altă parte nici nu s-a cerut reprimarea unei astfel de atitudini prin invocarea dispozițiilor art. 723.pr.civ corelat cu art. 129 alin. 1.pr.civ. și nici a art. 1081alin. 1pct. 1 lit. a) pr.civ.
Formularea unei cereri în justiție cu obiect limitat nu constituie în principiu exercitarea abuzivă a dreptului ci manifestarea de voință a reclamantului expresie a principiului disponibilității care guvernează procesul civil.
În speță, nu s-a demonstrat că principiul disponibilității ori normele care-l conturează ar fi fost ignorat de intimată.
Față de cele ce precedă, Curtea reține că motivele de recurs invocate sunt neîntemeiate așa încât în temeiul art. 366 alin. 2 corelat cu art. 312 alin. 1.pr. civ. recursul se va respinge ca nefundat cu consecința menținerii hotărârii instanței de fond.
4. Întrucât recurenta a căzut în pretenții, fiind astfel în culpă procesuală, conform art. 274 pr.civ. va fi obligată să plătească intimatei suma de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial ( 79).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta ROMÂNIA C, împotriva sentinței comerciale nr. 789 din 08.04.2008, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Comercial Cluj, pe care o menține în întregime.
Obligă reclamanta să achite pârâtei T 2.500 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 3 iulie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
- - - - - - - -
Aflată în concediu de odihnă
semnează pentru
-președinte al Curții de Apel Cluj
RED.
DACT. / 2.EX./15.07.2008.
JUD. FOND..
Președinte:Liviu UngurJudecători:Liviu Ungur, Delia Marusciac, Lucia Brehar
