Actiune in constatare Jurisprudenta comerciala. Decizia 27/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA nr. operator 2928
SECȚIA COMERCIALĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.27/A/COM
Ședința publică din 12 februarie 2009
Completul de judecată compus din:
PREȘEDINTE: Dorin Ilie Țiroga
JUDECĂTOR 2: Marian Bratiș
GREFIER: - -
S-a luat în examinare apelul declarat de către pârâtele, reclamante reconvenționale Primăria T, Municipiul T și Consiliul Local al Municipiului T împotriva sentinței civile nr.1032/PI/04.11.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu reclamanta, pârâtă reconvențională, intimată, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic în reprezentarea apelanților Municipiul T și Consiliul Local al Municipiului T și avocat - în reprezentarea intimatei
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată că s-a depus prin serviciul registraturii întâmpinare de către intimata
Nemaifiind cereri de formulat și excepții de invocat se acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Reprezentanta apelanților solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii în întregime a cererii reconvenționale formulate de către instituția care o reprezintă, ca fiind temeinică și legală și respingerea acțiunii de chemare în judecată formulată de către, pentru motivele prezentate pe larg în cererea de apel.
Reprezentantul intimate solicită respingerea apelului formulat ca fiind neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată și depune chitanța reprezentând achitarea onorariului de avocat.
CURTEA
Deliberând asupra de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1032/PI/04.11.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- s-a respins acțiunea formulată de reclamanta - SRL cu sediul în T- cu sediul procedural ales în T nr. 9. 2 la. av. - în contradictoriu cu pârâții PRIMARUL MUNICIPIULUI T și CONSILIUL LOCAL T, cu sediul în T Bv. nr. 1, jud. s-a respins cererea reconvențională.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că reclamanta a formulat o acțiune în constatare negativă, de consacrare judecătorească a faptului că nu are nici o datorie față de pârâți, un astfel de tip de acțiune fiind inadmisibil, prevederile art.111 pr.civ. referindu-se la constatarea existenței sau inexistenței unui drept, determinat sau determinabil, dar nu a unei situații de fapt cum reclamanta a solicitat inadmisibil, în cauza supusă judecății.
Cu privire la cererea reconvențională, de menționat este faptul că, calculul diferenței de chirie, majorări și penalități de întârziere s-a efectuat pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003 fără a se lua în considerare faptul că, contractul de închiriere nr.995/2000 a fost încheiat între reclamanții reconvenționali și - Privat SA, pârâta reconvențională - SRL încheind contractul de închiriere al aceluiași spațiu, sub nr. 1293 numai la data de 15 octombrie 2001, aceasta din urmă nu a preluat activul și pasivul celei dintâi, ci s-a constituit prin aport de capital social și în care - Privat SA a devenit asociat fondator cu un procent de 51% din capitalul social, deținerea de părți sociale de un asociat în cadrul unei societăți comerciale neputând atrage răspunderea patrimonială a societății pentru debitele personale ale asociatului. . reclamanții reconvenționali învederează instanței că, pentru spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință situat în T, P-ța - nr.1 închiriat la - Privat SA a rezultat o diferență de chirie în cuantum de 14.140 lei, aferentă contractului de închiriere nr.995/2000 iar pentru - SRL a rezultat o diferență de chirie de 23.278 lei aferentă contractului de închiriere nr.1293/2001.
In ambele contracte de închiriere s-a înserat clauza potrivit căreia, pe toată durata derulării, chiria poate fi actualizată prin hotărâri ale consiliului local, una dintre acestea fiind HCL nr.42/2000. Chiar dacă am considera, punerea în aplicare a acestei hotărâri la data de 01.10.2002, urmare a pronunțării Curții de Apel Timișoara prin Decizia nr. 471 irevocabil, având ca obiect nulitatea hotărârii consiliului local, reclamanții reconvenționali aveau posibilitatea înștiințării potențialilor debitori, începând cu această dată ( 01.10.2002). Adresa de înștiințare referitoare la debitele înregistrate de - SRL s-a făcut numai la data de 04.10.2006 (fila 30), mult peste termenul general de prescripție de 3 ani. Nu poate fi reținută afirmația reclamanților reconvenționali privind aplicarea termenului de 5 ani întrucât, raporturile dintre părți au natură convențională, guvernate de contractul de locațiune și de dispozițiile legislației civile, inclusiv ale Decr. 167/1958 iar veniturile realizate din închirieri de bunuri nu se încadrează în sfera creanțelor fiscale, astfel cum sunt definite de art.21 pr.fiscală, ci provin din închirieri și nu din impozite, taxe sau alte contribuții, neavând relevanță că aceste venituri se varsă în contul bugetului local, considerent pentru care cererea reconvențională este prescrisă atât sub aspectul debitului cât și al accesoriilor ( majorări, penalități, dobânzi).
Împotriva acestei sentința au declarat apel reclamanții reconvenționali Municipiul T prin Primar și Consiliul Local al Municipiului T solicitând admiterea apelului așa cum a fost formulat, schimbarea în tot a hotărârii judecătorești atacate în sensul respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune și admiterea în întregime a acțiunii.
În motivare a arătat că în mod greșit prima instanță a admis excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune cu privire la obligația de plată de către pârâtă a diferențelor de chirie aferente perioadei 01.01.2001 - 28.02.2003, întrucât în cauză sunt aplicabile normele speciale prevăzute de Codul d e procedură fiscală, art. 91, conform cărora dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani.
Chiriile cuvenite reclamanților pe perioada mai sus arătată au natura creanțelor fiscale ce se fac venit la bugetul local, astfel că termenul de prescripție este cel prevăzut de Codul d e procedură fiscală iar nu de Decretul 167/1958.
Referitor la fondul cauzei reclamanții apelanți au arătat că dreptul de a cere diferențele de chirii reprezentând majorări ale chiriilor stabilite inițial prin contract, este întemeiat întrucât prin 42/2000, a cărei legalitate a fost confirmată prin Decizia civilă nr. 471/2002 a Curții de Apel Timișoara, au fost majorate chiriile stabilite atât cu pârâta câți și cu alte persoane locatoare începând cu data de 01.01.2001. Aceste diferențe nu au fost achitate pentru perioada 01.01.2001- 28.02.2003, astfel că pe lângă obligația de plată a acestora se adaugă penalități și majorări de întârziere, conform art. 6 din contractul de închiriere și Codului d e procedură fiscală.
În cauză a formulat întâmpinare reclamanta, pârâtă reconvențională, intimată solicitând respingerea apelului, cu cheltuieli de judecată, în motivare arătând că în mod corect prima instanță a reținut că reclamanta, pârâtă reconvențională a fost constituită în data de 20.06.2001, ca persoană juridică nouă.
La data constituirii societății, fiecare asociat a contribuit la formarea capitalului social, unul dintre asociați fondatori a fost PRIVAT, fără ca să preia activul sau pasivul acesteia. De asemenea, s-a reținut că pârâții le impută debite născute anterior constituirii, începând cu 01.001.2001 și izvorâte dintr-un contract de închiriere (nr.995/2000), în care ei nu au fost parte contractantă, în data de 15.10.2001 au încheiat cu pârâții, contractul de închiriere nr.1293.
În mod corect prima instanță a respins cererea reconvențională, ca fiind prescrisă, reținând că în speță operează termenul general de prescripție de 3 ani, fiind vorba de creanțe izvorâte dintr-un contract de locațiune, aceste creanțe nu se încadrează în sfera creanțelor fiscale, pentru aplicarea termenului de prescripție de 5 ani.
În temeiul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune, excepție de fond care face de prisos soluționarea cauzei sub aspectul efectelor contractului de locațiune și ale hotărârilor invocate de reclamanta apelantă, Curtea este dispensată de a mai analiza susținerile și apărările pe fondul cauzei.
Examinând apelul astfel declarat prin prisma motivelor invocate și devolutiv conform art. 295.poc.civ. Curtea de Apel constată că acesta este nefondat.
Relativ la critica vizând admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, Curtea de Apel că această critică este neîntemeiată, urmând aoî nlătura, pentru următoarele considerente.
Așa cum rezultă din ansamblul probelor și susținerilor evocate în cauză, și anume contractul de închiriere nr. 1293/2001, nr. 42/2000 și nr. 18/20.07.2004 între părți au luat naștere raporturi juridice locative, în baza cărora pârâta intimată, în schimbul folosinței spațiului închiriat, și-a asumat obligația de a plăti chiria prevăzută de art. 4 din contract. Potrivit clauzei convenită de către părți prin alin. 2 al aceluiași articol, cuantumul chiriei lunare putea fi reactualizat, pe durata derulării contractului, prin hotărâri ale autorității administrative locale.
Chiria astfel stabilită are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local al Consiliului Local al Municipiului T, iar din momentul în care se datorează, aceeași chirie reprezintă o creanță bugetară de încasat la bugetul local.
Prin consecință, astfel de venituri nu pot fi calificate ca fiind creanțe fiscale, în sensul prevederilor art. 91 din nr.OG 92/24.12.2003, întrucât: 1) între părți nu s-a încheiat un raport juridic fiscal; 2) nici una dintre părți nu are calitatea de organ fiscal; 3) chiria convenită contractual este doar o categorie, lato sensu, a creanțelor bugetare, ca și creanța fiscală, dar nu are regimul juridic similar al acesteia din urmă.
A pune semnul egalității între sumele datorate cu titlu de chirii și cele datorate sub titlu de creanță fiscală (impozitul, taxa, acciza, etc), ar conduce la calificarea juridică greșită a izvorului obligației juridice. Astfel, în timp ce chiria își află sediul material în convenția părților, reglementată în cauză de norme de drept privat, creanța fiscală își are sediul de reglementare în acte normative de drept public.
Prin urmare, prestațiile la care s-au obligat părțile prin contractul de închiriere, inclusiv prestația ce vizează cuantumul chiriei și termenul de exigibilitate al acesteia sunt supuse regimului juridic de drept comun.
Statuând astfel, Curtea de Apel relevă că se integrează acestui regim juridic inclusiv normele de reglementare a prescripției extinctive conținute de Decretul nr. 167/1958, iar nu normele speciale prevăzute de Codul d e procedură fiscală (OG nr. 92/2003, art. 91).
Conform art. 1 alin. 1 din acest act normativ, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Acest termen este de 3 ani, fiind instituit de art. 3 alin. 1 din același decret.
Curtea concluzionează că, raportat la natura juridică a cererii privind plata diferențelor de chirie, se aplică termenul de prescripție de 3 ani.
Următoarea problemă de soluționat se referă la momentul debutului curgerii termenului de prescripție mai sus statuat, în condițiile în care reclamanta apelantă a susținut că și în prezența acestui termen de prescripție dreptul său la acțiune nu s-a stins.
În considerarea aplicării unitare și în mod sistematic a normelor ce reglementează prescripția extinctivă, Curtea relevă că momentul în care începe să curgă termenul de prescripție și momentul în care acesta se sfârșește sunt prevăzute de art. 7 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune (alin 1, teza I). Aceasta este ipoteza sub care urmează a fi calculat debutul termenului de prescripție a acțiunii în pretenții pentru plata diferențelor de chirie, întrucât celelalte ipoteze prevăzute de alin. 1-3 ale art. 7 din decret nu sunt aplicabile.
Prin urmare, Curtea are de stabilit momentul în care s-a născut dreptul la acțiune al reclamantei apelante, atât pentru a răspunde criticilor evocate în acest context, cât și pentru a efectua controlul judiciar asupra modului în care tribunalul a ajuns la admiterea excepției prescripției extinctive.
În soluționarea acestui aspect, Curtea statuează că debutul termenului de prescripție extinctivă asupra dreptului reclamantei de a solicita intervenția autorității judecătorești pentru obligarea pârâtei la plata diferențelor de chirie din perioada 01.01.2001 - 28.02. 2003, se situează la data de 1 octombrie 2002, pentru diferența de chirii datorată pe perioada 01.01.2001 - 01.10.2002, întrucât la această dată s-a născut dreptul la acțiune al reclamantei apelante având ca obiect plata diferențelor de chirie pe perioada analizată, iar pentru chiriile lunare următoare, din perioada 01.10.2002 - 28.02.2003, se calculează câte un termen de prescripție distinct, pentru fiecare chirie lunară neachitată, întrucât contractul de închiriere este unul cu executare prin acte succesive. Considerentele Curții sunt următoarele: prin art. 4 alin. 2 din contractul de închiriere se stabilește că reclamanta va putea reactualiza, în sensul majorării, chiria lunară, prin hotărâri proprii; o astfel de majorare s-a impus prin nr. 42/2000 ale cărei efecte s-au produs în urma pronunțării deciziei civile nr. 471/01.10.2002, aspect recunoscut de părțile implicate în cauză, în sensul că prin respingerea contestațiilor introduse împotriva nr. 42/2000, această hotărâre intră în vigoare, potrivit dispozițiilor sale, de la data de 01.01.2001; pe durata soluționării contestațiilor, nr. 42/2000 a fost suspendată, ceea ce însemnă că până la pronunțarea deciziei civile nr. 471/01.10.2007 a Curții de Apel Timișoara, termenul de prescripție a fost întrerupt, iar un nou termen de prescripție a început după pronunțarea deciziei de către Curtea de Apel, deoarece prin efectul acestei decizii civile reclamantei-apelante i s-a recunoscut dreptul de a majora chiriile de la data de 01.01.2001; așadar, dreptul la acțiune de a obține diferențele de chirii, rezultând dintre valoarea contractată și cea majorată prin hotărârea, s-a repus în vigoare de la data de 01.10.2002, când s-a pronunțat decizia civilă irevocabilă a Curții de Apel Timișoara.
În același sens, Curtea înlătură susținerile reclamantei-apelante conform cărora prin mai multe hotărâri ale (nr. 37/25.02.2003, nr. 95/22.04.2003, nr. 13/27.01.2004 și nr. 18/20.07.2004), autoritatea administrativă locatoare ar fi intervenit în mod unilateral asupra contractului și astfel a prorogat scadența obligațiilor referitoare la diferențele de chiri datorate, iar prin aceasta și debutul termenului de prescripție extinctivă. Aceste susțineri sunt lipsite de temeiul legal conferit de dispozițiile Decretului nr. 167/1958. Astfel, termenele de prescripție extinctivă sunt prevăzute de lege cu titlu inderogabil, atât sub aspectul duratei lor, cât și a momentului debutului acestora. Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă (art. 1 alin. 3).
Cu atât mai mult, intervenția unilaterală a creditorului obligației asupra termenelor prescripției extinctive, chiar prin intermediul unor hotărâri ale, este considerată de C lipsită de temei legal. Pe de altă parte, prorogarea scadenței, în sensul de amânare a momentului când se va naște dreptul la acțiune a creditorului, nu este lăsată de lege la dispoziția unilaterală a unei părți contractante, întrucât în acest mod s-ar înfrânge însăși scopul normelor ce reglementează instituția prescripției extinctive.
Curtea mai relevă, în acest context, că prin hotărârile adoptate de către, succesiv în cursul anilor 2003 și 2004, se prevede obligația de plată a chiriilor restante, acumulate cu titlu de diferențe chirii aferente anilor 2001-2002, deci dreptul născut al organului administrativ locator de a i se plăti aceste sume de bani până la o anumită dată, după care pârâta locatoare va plăti, în plus, penalități și majorări de întârziere. Prin urmare, semnificația juridică transmisă de aceste hotărâri nu este cea a prorogării obligației de plată, ci de prorogare a sancțiunilor (penalități și majorări) ce vor fi aplicate în cazul neachitării diferențelor până la datele evocate de aceste hotărâri.
Statuând astfel, Curtea constată că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început la data de 01.10.2002 și s-a sfârșit la data de 30.09.2005, pentru diferențele neachitate până la data de 01.10.2002, iar pentru diferențele lunare din perioada 01.10.2002 - 28.03.2003 termenul de prescripție începe să curgă de la data scadenței pentru fiecare chirie, potrivit art. 5 alin. 1 din contract, și se sfârșește la expirarea duratei de 3 ani de la scadența fiecărei chiri lunare.
Cererea reconvențională a fost înregistrată la Tribunal doar la data de 28.08.2008 astfel că dreptul la acțiune pentru plata diferențelor de chirie aferente perioadei 01.01.2001 - 28.02.2003, este prescris extinctiv.
Reclamanții-apelanți a solicitat, alături de aceste diferențe, penalități și majorări de întârziere.
Aceste cereri sunt nefondate, întrucât aceste cereri au caracter accesoriu solicitării privind diferențele de chirii, or potrivit art. 1 alin.2 din decretul 167/1958, odată cu stingerea dreptului la acțiune, privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.
În temeiul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune, excepție de fond care face de prisos soluționarea cauzei sub aspectul efectelor contractului de locațiune și ale hotărârilor invocate de reclamanții apelanți, Curtea este dispensată de a mai analiza susținerile și apărările pe fondul cauzei.
Pârâtele, reclamante - reconvenționale au făcut trimitere și la contractul de închiriere nr.995/2000, dar Curtea constată că, acest contract a fost încheiat cu o altă persoană juridică și anume PRIVAT, care nu este parte în cauză, iar pârâta reconvențională nu este continuatoarea personalității juridice a acestei societăți comerciale. Pe de altă parte, pârâta reconvențională nu s-a obligat prin procesul verbal de negociere a vânzării - cumpărării spațiului (fila 46) la a plăti chiriile restante ale PRIVAT, în sumă de 141.403.239 lei, ci s-a obligat la achitarea propriilor datorii constând în chirii în sumă de 232.775.673 lei, așa cum rezultă din anexa nr.3 la contractul de vânzare - cumpărare nr. 54/16.07.03 (fila 40). Or, în privința acestor obligații precuniare, Curtea a statuat că a intervenit prescripția dreptului la acțiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul pârâtelor, reclamante reconvenționale Primăria T, Municipiul T și Consiliul Local al Municipiului T împotriva sentinței civile nr.1032/PI/04.11.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Obligă pârâtele, reclamante reconvenționale la plata sumei de 1500 lei către reclamantă principală, intimata cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 12 februarie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - DR. - -
GREFIER,
- -
Se comunică câte un exemplar din decizie:
pârâtele, reclamante reconvenționale - apelante
Municipiul T și
Consiliul Local al Municipiului T
reclamanta, pârâtă reconvențională, intimată
Red.26.02.2009
Tehnored 5 ex.26.02.2009
Instanță fond: Tribunalul Timiș
Jud.
Președinte:Dorin Ilie ȚirogaJudecători:Dorin Ilie Țiroga, Marian Bratiș
