Actiune in constatare Jurisprudenta comerciala. Decizia 38/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A VI-A COMERCIALĂ
Dosar nr- (Număr în format vechi 1185/2009)
DECIZIA COMERCIALĂ NR. 38
Ședința publică de la 29 ianuarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE I - -
JUDECĂTOR 1: Iulia Manuela Cîrnu
GREFIER ---
Pe rol soluționarea apelului declarat de apelanta -. SA împotriva sentinței comerciale nr. 5173 din 31.03.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI a Comercială în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata - INSURANCE CO.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă apelanta prin avocat, cu împuternicire avocațială nr. -/2009, intimata prin avocat, cu împuternicire avocațială nr. 30/2009.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:
Apelanta, prin avocat, arată că alte cereri nu mai are de formulat și nici probe de administrat, solicitând cuvântul pe fond.
Intimata, prin avocat, arată că alte cereri nu mai are de formulat și nici probe de administrat, solicitând cuvântul pe fond.
Nemaifiind cereri de formulat și nici probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Apelanta, prin avocat, solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, desființarea în tot a sentinței atacate ca fiind netemeinică și nelegală, respingerea excepției de necompetență generală a instanțelor române și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
În susținere, arată că instanța de fond în mod greșit a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.148 din Legea 105/1992 întrucât nu conține nici o dispoziție din care să rezulte că litigiul cu care aceasta a fost investită nu se încadrează în nici un punct al art.148, întrucât acest text de lege are în vedere doar legea materială aplicabilă nu și competența jurisdicțională. Or, potrivit dispozițiilor art.148 pct. 4 din Legea nr. 105/1992 arată că instanțele judecătorești române sunt competente să judece dacă locul unde a luat naștere sau trebuie executată, fie chiar în parte o obligație izvorâtă dintr-un contract, se află în România.
Intimata, prin avocat, solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică. Cheltuielile de judecată urmează a fi solicitate pe cale separată.
În susținere, arată că în mod corect instanța de fond a analizat corect că cererea de chemare în judecată formulată de către apelantă nu este de competența instanțelor judecătorești române, potrivit dispozițiilor art. 157 din Legea 105/1992, iar potrivit articolelor 4, 22,23 din Regulamentul nr.44/2001 și 148 și urm. s-a stabilit în mod limitativ care sunt cazurile când instanțele române sunt competente să soluționeze litigiile, iar speța de față nu se încadrează în aceste dispoziții legale.
CURTEA:
Deliberând asupra apelului comercial d e față, reține următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VI-a Comercială, reclamanta - -. SA a chemat în judecată pe pârâta - - INSURANCE CO,solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate inexistența contractului de reasigurare încheiat de reclamantă, în calitate de reasigurător, și pârâta, în calitate de reasigurat prin intermediul brokerului -, iar în subsidiar, să se constate nulitatea absolută a contractului.
Pârâta a depus întâmpinare, invocând excepția necompetenței generale a instanțelor române.
Prin sentința comercială nr. 3326/26.02.2009, tribunalul a admis excepția și a respins acțiunea ca nefiind de competența instanțelor române.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că, față de obiectul acțiunii, nu se poate antama fondul cauzei, întrucât competența nu se stabilește în funcție de apărările pârâtului, ci în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, competența fiind aptitudinea recunoscută de lege unei instanțe judecătorești, de a judeca un anumit litigiu.
Prima instanță de fond a apreciat că pentru stabilirea competenței nu trebuie să se raporteze la clauzele pretinsului contract, deoarece s-ar prejudeca fondul, încălcându-se dreptul reclamantei la un proces echitabil.
Ca atare, instanța nu a analizat susținerile părților privind corespondența dintre părți, ci strict la obiectul cauzei-inexistența unui raport juridic.
Tribunalul a reținut că litigiul privește raporturi de drept internațional privat comerciale, întrucât pârâta este o persoană juridică străină.
Prin urmare, tribunalul a reținut că în speță se aplică art. 4 din Regulamentul nr. 44/2001 care face trimitere la legislația statului membru implicat în cauză relative la competență, pentru ipoteza în care pârâta nu este domiciliată pe teritoriul unui stat membru.
Examinând art. 148 din Legea nr. 105/1992, prima instanță de fond a apreciat că litigiul nu poate fi încadrat în nici unul dintre cazurile enumerate limitativ de textul de lege, astfel încât instanța română nu se poate declara competentă.
Tribunalul a reținut că potrivit art. 15 Legea nr. 136/1995, art. 10 pct. 4 Cod procedură civilă, art. 11 alin. 2 Cod procedură civilă nu sunt aplicabile, deoarece reclamanta nu invocă un raport contractual de asigurare, ci tocmai inexistența unii asemenea raport, fiind astfel incidente normele speciale care reglementează raportul juridic de drept internațional.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, reclamanta, apel înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VI-a Comercială la data de 18.05.2009.
În motivarea apelului formulat, apelanta-reclamantă a arătat că instanța de fond excepția necompetenței instanței, cu încălcarea dispozițiilor art. 148 din Legea nr. 105/1992, ignorând art. 82 din lege, care face trimitere, pentru ipoteza în care se constată valabilitatea unui contract la legea care i s-ar fi aplicat dacă acesta l-a socotit valabil.
Ca atare, instanța de fond a reținut în mod greșit că reclamanta nu se poate prevala de normele de competență aplicabile unii contract, întrucât se contestă valabilitatea acestuia, astfel încât, în speță este aplicabil art. 82 din Legea nr. 105/1992, republicată.
Apelanta-reclamantă a arătat că deși tribunalul a apreciat că, în speță, nu poate antama fondul, întrucât aduce atingere dreptului la un proces echitabil al acestei părți, în finalul motivării s-a pronunțat atât pe excepție, cât și pe fond, prejudiciind grav dreptul la instanță al acestei părți.
Intimata a depus întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Prin încheierea din 06.10.2009, Curtea a încuviințat apelantei-reclamante proba cu înscrisuri în combaterea apelului declarat.
Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de apel formulate, văzând și dispozițiile art. 296 Cod procedură civilă, Curtea reține că apelul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:
Conform art. 157 din Legea nr. 105/1992, republicată, privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat: " Instanța sesizată verifică, din oficiu, competența sa de a soluționa procesul privind raporturi de drept internațional privat și, în cazul în care constată că nu este competentă nici ea și nici o altă instanță română, respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor române".
Din analiza acestui text de lege, Curtea reține că legiuitorul a înțeles să cuprindă în legea specială anterior învederată, obligația instanței de judecată de a-și verifica competența în soluționarea unui litigiu de drept internațional privat dispoziție generală care reia principiul general din art. 158 Cod procedură civilă, privind verificarea competenței instanței.
Ca atare, Curtea reține din interpretarea normelor legale speciale că, în litigiile de drept internațional privat, competența instanței jurisdicționale este, în principiu, de ordine publică, aspect ce reiese și din interpretarea sistematică a dispoziției cuprinse în Legea nr. 105/1992, modificată și republicată, care reglementează în art. 148-156, competența instanțelor române în soluționarea litigiilor de drept internațional privat.
În speță, Curtea apreciază că art. 4 din Regulamentul CE nr. 44/2001 fac trimitere expresă la dispozițiile legislative ale statului membru implicat în proces relative la competență, în ipoteza în care pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru. Prin urmare, față de aceste dispoziții din legislația comunitară, reluate în parte în dispozițiile din același act normativ, Curtea apreciază că, în mod corect instanța de fond și-a verificat competența prin raportare la dispozițiile art. 149 coroborat cu art. 148 din Legea nr. 105/1992, republicată care enumără limitativ cazurile în care instanțele române sunt competente să soluționeze litigiile de drept internațional privat.
Din analiza motivelor de apel formulate, Curtea reține că apelanta-reclamantă face confuzie între legea materială aplicabilă litigiului și legea care reglementează competența jurisdicțională în speță.
Astfel primul motiv de apel formulat apare ca nefondat, susținerile apelantei în sensul că art. 148 din Legea nr. 105/1992, republicată, reglementează legea materială aplicabilă fiind superfluă, atâta timp cât art. 148-149 sunt incluse în Secțiunea 1 legii, intitulată "Competență jurisdicțională".
Nici susținerile apelantei relative la dispozițiile art. 82 din Legea nr. 105/1992, republicată, nu pot fi luate în considerare, atâta timp cât art. 82 se referă la legea aplicabilă fondului contractului, nefiind o normă de procedură relativă la stabilirea competenței instanței de judecată. Or, în speță, instanța nu a analizat fondul litigiului, soluția dată prin sentința atacată și care formează obiectul prezentei căi de atac, fiind relativă la necompetența instanței române.
Sub acest aspect, Curtea reține că în mod temeinic și legal prima instanță a reținut că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 15 din Legea nr. 136/1995, art. 10 pct. 4 Cod procedură civilă și art. 11 alin. 2 Cod procedură civilă, la care, conform susținerilor apelantei face trimitere art. 82 din Legea nr. 105/1992, republicată, deoarece reclamanta, apelantă în cauza de față, nu invocă un raport de asigurare, ci inexistența unui atare raport.
Curtea reține că în mod corect prima instanță de fond a reținut inaplicabilitatea art. 7 din Regulamentul nr. 44/2001 care vizează acțiunile în răspundere pentru utilizarea sau exploatarea unor nave, instanța de față nefiind învestită cu o atare acțiune.
Cât privește susținerile apelantei-reclamante relative la încălcarea dreptului său la un proces echitabil, întrucât în finalul sentinței atacate tribunalul a antamat fondul cauzei, aspect ce reiese și din încheierile de ședință date, Curtea reține că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:
Dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 alin. 1 CEDO vizează, între altele, și aspectul ca solicitările părților implicate să fie "auzite" de instanță, în sensul de a fi soluționate conform normelor de procedură prevăzute în legislația internă. Ca atare, în ipoteza în care instanța de judecată soluționează cauza în baza unei excepții dirimante - cazul în speță, excepția necompetenței instanței, rezultă că, întrucât este vorba de un fine de neprimire, dreptul părții la un proces echitabil este respectat cu condiția ca, instanța de judecată să nu analizeze fondul pricinii, respectiv cererile și solicitările pe fond ale părții implicate. Noțiunea de analiză a fondului este echivalentă noțiunii de soluționare, în sensul de resjudicate, aspect ce transpare din dispozitivul sentinței atacate, singurul care se bucură de autoritate de lucru judecat.
Prin urmare, întrucât prima instanță de fond s-a limitat să respingă cererea pe motiv de necompetență, în ipoteza în care în motivare a atins și aspecte de fond, instanța de apel - dat fiind caracterul devolutiv al apelului - are posibilitatea, dacă reține că soluția atacată este corectă, să respingă apelul și să înlăture din motivarea primei instanței de fond acele eventuale considerente care antamează fondul pricinii.
Ca atare, Curtea reține că întrucât, prin formularea apelului, partea implicată are dreptul la un "recurs efectiv" împotriva soluției primei instanțe de fond, conform art. 6 alin. 1 CEDO, dreptul său la un proces echitabil este pe deplin respectat.
De altfel, analizând considerentele sentinței atacate, Curtea nu poate reține că în finalul acestora, tribunalul a antamat fondul, întrucât, prin precizarea făcută de prima instanță de fond a subliniat raportul de interdependență al celor două capete de cerere din petitul acțiunii, arătând că al doilea capăt de cerere se poate analiza doar dacă și primul capăt se analizează pe fondul său, aspect neatins în speța de față.
Pentru considerentele mai sus invocate, reținând că soluția primei instanțe de fond care s-a pronunțat asupra excepției necompetenței instanțelor române este corectă, întrucât instanța nu-și poate reține competența de judecată, în baza art. 4 din Regulamentul CE nr. 44/2001 care face trimitere la Legea nr. 105/1992, republicată, atâta timp cât litigiul de față nu poate fi încadrat în ipoteza prevăzută expres în materie de competență jurisdicțională de legea română, Curtea, în baza art. 296 Cod procedură civilă raportat la art. 157 din Legea nr. 105/1992, republicată, văzând și dispozițiile comunitare menționate, va respinge apelul ca nefondat.
În baza principiului disponibilității aplicabil în procesul civil, Curtea va lua act că intimata-pârâtă își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - -. SA, cu sediul în B,-, sector 1, împotriva sentinței comerciale nr. 3326/26.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - - INSURANCE CO, cu sediul în B,-,. 103,. A,. 5,.15, sector 3.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică de la 29 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR 2: Alecsandrina Rădulescu
DR. I-- - - -
GREFIER,
---
Red.Jud.C - 08.02.2010
Tehnored. - 09.02.2010
Nr.ex.: 4
Fond: Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială
Președinte:
Președinte:Iulia Manuela CîrnuJudecători:Iulia Manuela Cîrnu, Alecsandrina Rădulescu
