Actiune in constatare Jurisprudenta comerciala. Decizia 403/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA A VI-A COMERCIALĂ
DOSAR NR-
DECIZIA COMERCIALĂ NR. 403
Ședința publică de 29 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Aurică Avram
JUDECĂTOR 2: Cosmin Horia Mihăianu
GREFIER - -
.
Pe rol fiind soluționarea apelului formulate de apelanta - -. SA, împotriva sentinței comerciale nr.12122/12.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - - INSURANCE CO.
Dezbaterile au avut loc la data de 15.10.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta când, Curtea având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise a amânat pronunțarea consecutiv la 22.10.2009 și 29.10.2009, când în aceeași componență a decis următoarele:
CURTEA:
Prin cererea înregistrată în data de 20.12.2007 la Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, reclamanta - -. SA a chemat în judecată pârâta - INSURANCE CO, cu sediul în, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate,în conformitate cu dispozițiile art. 111 Cod procedură civilă că a intervenit rezilierea contractului de asigurare nr. 376/11.01.2007 încheiat între, în calitate de asigurător și - INSURANCE CO, în calitate de asigurat, din culpa exclusivă a asiguratului, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința comercială nr. 12122 pronunțată la12.11.2008 în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială a admis excepția necompetenței instanțelor române și, în consecință, a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această sentință comercială, tribunalul a apreciat că litigiul nu este de competența instanțelor române, deoarece contractul de asigurare încheiat, la distanță, între părțile în cauză, este supus legii engleze și jurisdicției engleze. Aceasta, întrucât contractul a fost încheiat în forma 91, formă ce intră, în mod exclusiv, sub jurisdicția instanțelor engleze și este supusă normelor legale engleze. contractului au fost stabilite de clauze standard "Institute " care sunt, de asemenea, supuse legii și jurisdicției engleze, fapt consemnat expres în cuprinsul acestora. În contractul de reasigurare, părțile nu au stabilit, în mod expres, legea aplicabilă, caz în care se aplică automat legea engleză, iar contractul intră sub jurisdicția exclusivă a instanțelor engleze. Dispozițiile art. 157 din Legea nr. 105/1992 prevăd ca în cazul în care constată că nu este competentă nici ea și nici o altă instanță română, instanța respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor române.
Împotriva acestei sentințe comerciale, reclamanta - -. SA a declarat apel, timbrat și în termen legal, solicitând desființarea hotărârii atacate, ca urmare a respingerii excepției de necompetență generală a instanțelor române și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
În motivarea apelului s-a arătat, în esență, mai întâi că sentința atacată este netemeinică, sub aspectul motivării, prima instanță motivând lapidar admiterea excepției și respingerea acțiunii. Astfel, tribunalul a arătat doar că nu este competent să judece litigiul, deoarece contractului de asigurare este supus legii și jurisdicției engleze, reținând, în mod eronat, că ar fi fost încheiat în forma 91. Motivarea tribunalului este insuficientă, lipsită de argumente în privința competenței instanțelor engleze, nereținând efectiv de ce intervine competența și de ce nu a reținut apărările reclamantei. Tribunalul trebuia să verifice existența consimțământului la încheierea clauzei de alegere a competenței.
De asemene, hotărârea apelată nu este motivată în drept, neindicându-se temeiul legal al admiterii excepției. Tribunalul a menționat doar art. 157 din Legea nr. 105/1992, dar nu și actul normativ în raport cu care a constatat necompetența instanțelor român,ținând cont doar de un formular 91, în alb, necompletat, care este emis de un alt asigurător, Institutul Asigurătorilor din ca o poliță de asigurare standard, și care la dosar a fost depus, oricum, nesemnat. Prin urmare, tribunalul a dat în mod greșit valoare normativă formularului 91, care nu poate fi apreciat decât drept un contract practicat de un alt asigurător (londonez) în raporturile cu asigurații săi.
A mai arătat apelanta că, în mod greșit tribunalul a reținut încheierea poliței de asigurare în forma 91, care intră exclusiv în jurisdicția instanțelor englezești. Apelanta nu a agreat folosirea formularului 91, care este destinat societăților de asigurare agreat de Institutul Asigurătorilor din. Părțile în cauză nu au implicat în vreun fel institutul respectiv în contractul lor și au recurs la condiții de asigurare convenite distinct. Contractul de asigurare nu putea fi încheiat în forma 91, și deoarece îi lipsește una dintre cerințele de valabilitate și, anume, semnătura departamentului de polițe din cadrul institutului menționat. Pe prima pagină a specimenului 91 se prevede expres că polița în această formă nu este valabilă fără această semnătură.
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, ca nefondat, deoarece prima instanță a reținut în mod corect în raport cu actele dosarului, că polița de asigurare a fost încheiată în forma 91 și, în consecință, este supusă exclusiv legii și jurisdicției engleze. Tribunalul și-a întemeiat admiterea excepției de necompetență generală pe dispozițiile art. 157 din Legea nr. 105/1992. Prin forma 91 și stabilirea condițiilor de asigurare prin trimiterea la "Institute " părțile au ales prin convenție, în mod indirect, legea și jurisdicția aplicabile (britanice), aplicabile contractului lor. În oferta de reasigurare s-a făcut trimitere expres la formularul 91. Pe de altă parte, între părți s-a încheiat un contract de asigurare facultativă, oferta privind subscrierea unui procent de risc de către asigurător. Unicul aspect asupra căruia a purtat negocierea a fost cota cedată, astfel cum rezultă din corespondența părților și practica reasigurărilor, reasigurătorul putând doar să accepte sau să refuze întreaga afacere. Reasiguratul și reasigurătorul nu negociază vreun alt element al poliței cu excepția cotei cedate, neputându-se modifica datele asigurării inițiale la care subscrie. Astfel, părțile nu au modificat clauzele privitoare la jurisdicția căreia i se supune reasigurarea, rămânând aplicabilă norma de competență cuprinsă în polița 91. Făcând trimitere la forma respectivă, părțile au avut în vedere toate aspectele legate de aceasta, inclusiv acelea referitoare la legea și jurisdicția aplicabile contractului astfel încheiat.
Reasigurarea nici nu putea fi încheiată într-o altă formă, cât timp clauzele ei au fost stabilite prin "Institute Time " și "Institute " care prevăd expres că nu se pot utiliza decât cu formularul 91. Formularul 91 și "Institute " prevăd expres că sunt supuse legii și jurisdicției britanice.
Nu pot fi reținute nici susținerile apelantei în sensul că polița nu este validă, deoarece nu este semnată de autoritățile engleze.
Obligația de semnare de către Institutul Asigurătorilor Maritimi din intervine doar dacă acesta din urmă a emis polița, ceea ce nu e cazul în speță, unde intimata-pârâtă a făcut trimitere la clauzele formularului respectiv. În consecință, valabilitatea încheierii contractului în forma 91 va fi apreciată de instanțele britanice iar nu de către instanțele române.
Părțile au administrat în cauză proba cu înscrisuri, incluzând și opinii de specialitate.
Față de susținerile formulate în cauză cu privire nu numai la contractul de reasigurare ci și la contractul de asigurare inițial, iar acesta din urmă se regăsea în dosarul primei instanțe (filele 85 și urm. filele 127 și urm. ) referitor la două nave distincte ( II și III), instanța a pus în vedere mai întâi apelantei și apoi intimatei să depună la dosar contractul de asigurare inițial pentru lămurirea diferențelor privind denumirea navei asigurate și individualizarea contractului, dar deși s-a amânat cauza și în acest scop mai multe termene, intimata nu a fost în măsură să se conformeze dispoziției instanței.
Față de acestea, analizând actele dosarului cauzei, Curtea constată că apelul este fondat, având în vedere următoarele considerente:
În speță, problema pe care o avea de soluționat prima instanță este cea referitoare la determinarea competenței jurisdicționale a instanțelor DIN România, adică a competenței în dreptul internațional privat, cu privire la soluționarea acțiunii formulate de și întemeiată pe contractul de reasigurare încheiat cu intimata - INSURANCE CO.
Trebuie precizat încă de la început că problema competenței jurisdicționale (a instanței competente) este distinctă de problema privind determinarea competenței legislative (a legii aplicabile). Competența jurisdicțională are în vedere stabilirea competențelor instanțelor române de a judeca litigiul cu element de extraneitate dedus judecății, în timp ce competența legislativă are în vedere aplicațiile fondului litigiului, fiind o problemă distinctă, context în care apelul are ca obiect, pe fond, doar soluționarea aspectelor privind determinarea competenței jurisdicționale, motivele de apel formulate subsumându-se practic acestor aspecte.
În speță, în ceea ce privește cadrul legal aplicabil, determinarea competenței jurisdicționale a instanțelor române se face potrivit art. 148-157 din Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
În ceea ce privește regulamentul CE nr. 44/2001, instanța reține că art. 4 arată că, în ipoteza în care pârâtul este domiciliat într-un stat membru, competența jurisdicțională se stabilește de normele interne ale statului reclamantului.
În speță, pârâtul are sediul în, iar reclamanta are sediul în România.
Prin urmare, competența jurisdicțională se stabilește potrivit legii române, adică potrivit Legii nr. 105/1992 care în Cap. XII, secțiunea I, art. 148-157 stabilește normele de competență jurisdicțională, adică normele pentru determinarea competenței instanțelor judecătorești române pentru soluționarea proceselor dintre o parte română și o parte străină.
Potrivit acestor dispoziții legale, competența jurisdicțională poate fi determinată în modul obiectiv (pe baza criteriilor obiective stabilite de lege) sau subiectiv (pe baza convenției dintre părți care au înțeles să supună litigiul competenței unei anumite instanțe).
În ceea ce privește raportul între determinarea obiectivă și determinarea subiectivă (voluntară) a competenței jurisdicționale, este evident faptul că în măsura în care părțile au ales instanța competentă, în temeiul principiului autonomiei de voință, prevalează clauza de alegere a instanței competente.
Prin urmare, instanța de apel va examina mai întâi dacă în speță există o asemenea clauză de alegere a instanței competente ( I ), iar, în lipsă, va determina competența pe baza criteriilor legale obiective ( II ).
Analiza existenței convenției de alegere a instanței competente
Potrivit art. 154 din Legea nr. 105/1992, "dacă părțile au supus, prin convenție, litigiul dintre ele sau litigiile ce se vor naște din actul pe care l-au încheiat, competenței unei anumite instanțe, aceasta va fi investită cu competența jurisdicțională"
În speță, prima instanță a reținut, iar intimata-pârâtă a susținut că ar exista o asemenea clauză având în vedere faptul că părțile au încheiat contractul de reasigurare în forma 91, formă ce intră, în mod exclusiv, sub jurisdicția instanțelor engleze și, de asemenea, că detaliile contractului au fost stabilite prin clauzele standard "Institute ", care și ele fac trimitere la jurisdicția engleză.
Curtea, față de existența mențiunilor respective în contract, apreciază ca neîndoielnic faptul că, în speță, nu a existat o convențieexpresăa părților de alegere a jurisdicției engleze.
Pe de altă parte, se poate pune în discuție o eventuală voințăimplicită, indirectă a părților, de a opta pentru jurisdicția engleză, prin utilizarea formei 91 contractului de reasigurare.
În orice caz, chiar și într-o asemenea ipoteză, art. 154 din Legea nr. 105/1992 nu-și poate găsi aplicabilitatea decât dacă se stabilește voințafermă și neechivocă a părțilorde a alege(chiar și indirect), competența instanței străine (engleze, în speță).
Or, în cauză, nu se poate reține faptul că a existat o asemenea voință neechivocă de a alege jurisdicția engleză, având în vedere următoarele elemente:
1. Corespondența comercială a părților în faza de încheiere a contractului nu conține nici un element de natură să releve voința părților în sensul alegerii competenței instanței engleze.
2. Referitor la încheierea contractului de reasigurare în forma 91, instanța de apel reține următoarele:
- polița de reasigurare nu este încheiată în forma 91, neîndeplinind condițiile formale de validitate (sigiliul aplicat de Departamentul de Polițe al Institutului Asigurătorilor Maritimi din;
- există diferențe între polița de reasigurare și formularul 91, în sensul că polița de reasigurare cuprinde clauze diferite față de formular, iar unele clauze din formular nu se regăsesc în poliță. Deci, nu se poate considera că părțile au aderat în mod neîndoielnic la formularul 91, inclusiv în ceea ce privește jurisdicția engleză;
- faptul că în contractul inițial de asigurare se face referire la formularul 91 nu prezintă relevanță, deoarece contractul de reasigurare este distinct de contractul de asigurare inițial, iar polița de reasigurare nu face nicio referire expresă la pretinsa clauză de atribuire a competenței din polița inițială de asigurare.
Într-adevăr, contractul de reasigurare este el însuși un contract de asigurare în sine, iar clauzele lui se analizează distinct de cele ale contractului inițial de asigurare. Astfel, art. 46-47 din Legea nr. 136/1995 definește contractul de reasigurare ca fiind contractul încheiat între asigurător, în calitate de reasigurător, și asigurătorul inițial, în calitate de reasigurat, prin care, în schimbul primei de reasigurare sunt transmise o parte din obligațiile ce decurg din contractul de asigurare, cu privire la suportarea indemnizației datorate în cazul producerii riscului asigurat. Reasigurarea nu stinge obligațiile asigurătorului și nu stabilește, așadar, nici un raport între asigurat și reasigurător care este terț față de contractul de asigurare, fiind astfel un contract distinct față de asigurarea inițială.
- referitor la clauzele, independent de discuția privind incorporarea acestora în contractul de reasigurare, relevant este faptul că acestea nu includ vreo referire expresă la jurisdicția engleză, ci doar cuvintele "Asigurarea aceasta este supusă legii și practicii engleze".
De altfel, și din Raportul referitor la legea engleză redactat de Sir și depus în cauză, rezultă din analiza modului în care au fost încheiate polițele de reasigurare, că ar fi șanse foarte mici ca instanțele engleze să își rețină competența de soluționare a litigiului.
Or, în aceste condiții, dacă instanța din România s-ar declara necompetentă pe baza unei interpretări a poliței de reasigurare și a unei pretinse voințe indirecte, implicite a părților de a alege jurisdicția engleză, s-ar putea ajunge la situația în care, în condițiile în care instanțele engleze refuză competența soluționării litigiului, practic s-ar ajunge la un conflict negativ de competențe jurisdicționale, ceea ce, în fond, ar echivala, din punct de vedere al instanței române cu o denegare de dreptate, în sensul art. 3 din Codul civil.
Prin urmare, față de considerentele mai sus expuse, instanța de apel apreciază că, în speță, nu există elemente de natură să conducă fără echivoc la concluzia că părțile au ales, fie și implicit, indirect, jurisdicția engleză.
Aceasta înseamnă că, nu sunt incidente în cauză prevederile art. 154 din Legea nr. 105/1992.
II.Determinarea competenței instanței române pe baza criteriilor obiective prevăzute de Legea nr. 105/1992
În lipsa incidenței art. 154 din Legea nr. 105/1992, devin aplicabile prevederile art. 148 din această lege privind competența facultativă a instanțelor din România, fiind evident faptul că litigiul în cauză nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 150 și art. 151 (privind competența exclusivă).
Potrivit art. 149 pct. 41din Legea nr. 105/1992, instanțele judecătorești române sunt competente dacă locul unde a luat naștere sau trebuie executate, fie chiar în parte, o obligație izvorâtă dintr-un contract, se află în România.
Textul se coroborează cu prevederile art. 15 alin. 2 din Legea nr. 136/1995 potrivit căruia locul plății este cel de la sediul asigurătorului, ceea ce înseamnă că locul plății fiind în România, competența jurisdicțională aparține instanțelor din România.
Prin urmare, în mod greșit prima instanță a admis excepția necompetenței instanțelor române și,în temeiul art. 157 din Legea nr. 105/1992, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta - -. SA în contradictoriu cu pârâta - INSURANCE CO.
În consecință, având în vedere considerentele arătate și reținând că prin sentința atacată, prima instanță, în mod greșit a considerat incidentă necompetenței generale a instanțelor române, Curtea, în baza art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, va admite apelul, va desființa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul București (Secția a VI-a Comercială).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelanta - -. SA, cu sediul în B,-, sector 1, împotriva sentinței comerciale nr.12122/12.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - - INSURANCE CO, cu sediul în B,-,. 103,. A,. 5,.15, sector 3.
Desființează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul București.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică de la 29 octombrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red.Jud.
Tehnored.
Nr.ex.2
Fond: Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială
Președinte:
Președinte:Aurică AvramJudecători:Aurică Avram, Cosmin Horia Mihăianu
