Actiune in constatare Jurisprudenta comerciala. Decizia 495/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A VI-A COMERCIALĂ
Dosar nr- (Număr în format vechi 1709/2009)
DECIZIA COMERCIALĂ NR. 495
Ședința publică de la 27 noiembrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE I - -
JUDECĂTOR 1: Iulia Manuela Cîrnu
GREFIER ---
Pe rol soluționarea apelului declarat de apelanta -. SA împotriva sentinței comerciale nr. 5976 din 15.04.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI a Comercială în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata AL INSURANCE CO.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă apelanta prin avocat, cu împuternicire avocațială nr. -/2009, intimata prin avocat, cu împuternicire avocațială nr. 79/2009.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:
Intimata, prin avocat, depune la dosar întâmpinare și comunică apelantei un exemplar.
Apelanta, prin avocat, arată că nu solicită acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de întâmpinare.
Intimata, prin avocat, solicită în baza art.158 alin. 3. proc.civilă recalificarea căii de atac declarată ca fiind recurs și nu apel așa cum a fost declarată de către apelantă.
Apelanta, prin avocat, arată că din punctul său de vedere calea de atac declarat este apelul și nu recursul.
Curtea, deliberând, califică calea de atac declarată ca fiind apel și nu recurs, având în vedere strict obiectul căii de atac declarate, respectiv sentința de fond prin care nu s-a dispus declinarea de către prima instanță de fond nefiind vorba despre o sentință de declinare conform art.158 Cod procedură civilă.
Curtea acordă părților cuvântul pe cererea de probatorii.
Apelanta, prin avocat solicită proba cu înscrisuri noi, respectiv un raport realizat de Sir cu privire la jurisdicția contractelor de reasigurare, consultanță oferită de & Co, doctrină, jurisprundență precum și practică judiciară instanțelor din Anglia.
Intimata, prin avocat, nu se opune la proba solicitată de către apelantă. Arată că nu are probe de solicitat în combaterea motivelor de apel.
Apelanta, prin avocat, depune la dosarul setul de înscrisuri și comunică și intimatei un exemplar.
Intimata, prin avocat, arată că nu solicită acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de conținutul acestora.
Curtea, deliberând, încuviințează apelantei în susținerea motivelor de apel proba cu înscrisuri ca fiind utilă și concludentă soluționării cauzei.
Nemaifiind cereri de formulat și nici probe de administrat,Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe apelul declarat.
Apelanta, prin avocat, solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, desființarea în tot a sentinței apelate ca netemeinică și nelegală, iar pe fond, respingerea excepției de necompetență generală a instanțelor române și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Nu se solicită cheltuieli de judecată.
Intimata, prin avocat, solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței ca legală și temeinică. Cheltuielile de judecată urmează a fi solicitate pe cale separată.
CURTEA
Deliberând asupra apelului comercial d e față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VI-a Comercială, la data de 21.12.2007, reclamanta - asigurare - Reasigurare SA a chemat în judecată pe pârâta Al Insurance Co, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că a intervenit rezilierea contractului de reasigurare din 14.03.2007, încheiat între reclamantă, în calitate de reasigurator, și pârâtă, în calitate de asigurator, din culpa exclusivă a asiguratului, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta a depus întâmpinare, invocând excepția de necompetență a instanțelor din România întrucât contractul a fost încheiat în forma 91, formă ce intră, exclusiv, sub jurisdicția instanțelor engleze.
Prin sentința comercială nr.5976/15.04.2009, Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române și a respins cererea ca nefiind de competența instanțelor române.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că faptul că în practică există două tipuri de formulare 91 este fără relevanță, întrucât părțile au făcut trimitere expresă la formularul 91 al Institutului Asiguratorilor din, după cum fără relevanță este aspectul că anumite clauze diferă de cel din formularul 91, atâta timp cât tipurile de clauze cuprinse în acest formular are un caracter exemplificativ, fiind agreate și alte clauze stipulate de părți.
Instanța de fond a mai reținut că formularul 91 este aplicabil în speță, deoarece în cuprinsul poliței de reasigurare se face trimitere expresă la acesta, fiind astfel neîntemeiată susținerea reclamantei conform căreia nu există instituția aderării la clauzele poliței de asigurare prin încheierea poliței de reasigurare.
Prima instanță de fond a reținut că din formularul 91 rezultă că, apelând la acest tip de clauze, părțile au înțeles să supună litigiul izvorât din acest contract, jurisdicției britanice, neputând fi acceptată opinia reclamantei în sensul că anumite litigii izvorând din contract sunt de competența instanței engleze, și alte litigii, de competența instanțelor române.
Cu privire la invocarea dispozițiilor art.75 din Legea nr.105/1992,m republicată, tribunalul a apreciat că aceste dispoziții se referă la dreptul material aplicabil fondului litigiului, iar nu la normele de procedură aplicabile în litigiile dintre o parte română și o parte străină.
Din interpretarea art.149 și art.154 din Legea nr.105/1992, republicată, tribunalul a reținut că în materie de drept internațional privat român, părțile au posibilitatea să stabilească, prin convenție, competența unei anumite instanțe în soluționarea litigiilor dintre ele, fără să aducă atingere competenței exclusive a instanțelor române sau străine de a soluționa litigiul.
Cu privire la invocarea dispozițiilor Regulamentului nr.44/2001, de către reclamantă, instanța de fond a reținut că art.23 din Regulament permite prorogarea de competență, prin convenția părților.
Cât privește invocarea art.7 din Regulamentul nr.44/2001, de către reclamantă, instanța de fond a apreciat că acesta este inaplicabil în materie de asigurări, întrucât este situat în secțiunea a 2-a, iar regulile de competență sunt cuprinse în secțiunea a 3-
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, reclamanta, apel înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI la data de 14.07.2009.
În motivarea apelului declarat, apelanta-reclamantă a arătat că sentința atacată este netemeinică și nelegală, astfel încât se impune desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru judecata pe fond.
Apelanta-reclamantă a arătat că în mod eronat instanța de fond a reținut că în speță nu este aplicabil art.149 din Legea nr.105/1992, republicată, întrucât locul de executare a obligației este sediul asiguratului, care este România.
Apelanta a învederat că, și în ipoteza în care nu ar fi aplicabil art.149 pct.4 din lege, ar fi aplicabil art.149 pct.8 care se referă la alte procese prevăzute de lege.
Apelanta-reclamantă a mai arătat că în speță au fost încălcate dispozițiile art.4 alin.1, art.7 și art.23 din Regulamentul CE nr.44/2001.
S-a mai arătat că, instanța de fond a reținut în mod greșit că practica judiciară engleză depusă de intimată este izvor de drept, apreciind că este vorba de un formular utilizat în practica comerțului internațional.
Apelanta-reclamantă a arătat că în mod eronat instanța de fond a reținut că părțile au încheiat un contract care atrage aplicarea legii engleze și a jurisdicției engleze pentru toate clauzele tehnice inserate, întrucât din nici un înscris de la dosar nu rezultă delegarea explicită a jurisdicției engleze în contract, iar simpla referire la 91 în polița de asigurare inițială nu implică automat aplicarea legii engleze în polița de reasigurare.
Intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de apel formulate, văzând și dispozițiile art.296 Cod procedură civilă, Curtea reține că apelul declarat este nefondată pentru următoarele considerente:
Conform art.157 din Legea nr.105/1992, republicată, privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat "Instanța sesizată verifică, din oficiu, competența sa de a soluționa procesul privind raporturi de drept internațional privat și, în cazul în care constată că nu este competentă nici ea și nici o altă instanță română, respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor române".
Din analiza acestui text de lege, Curtea reține că legiuitorul a înțeles să cuprindă în legea specială anterior învederată,obligația instanței de judecatăde a-și verifica competența în soluționarea unui litigiu de drept internațional privat, dispoziție legală ce reia principiul general din art.158 Cod procedură civilă, privind verificarea competenței instanței.
Ca atare, Curtea reține din interpretarea normelor legale speciale, că, în litigiile de drept internațional privat, competența instanței judecătorești este, în principiu, de ordine publică, aspect ce reiese și din interpretarea sistematică a dispozițiilor cuprinse în Legea nr.105/1992, modificată și republicată, care reglementează în art.148-156, competența instanțelor române în soluționarea litigiilor de drept internațional privat.
Din probele administrate în prezenta cauză, Curtea reține că, într-adevăr, în practica maritimă engleză circulă două tipuri de formular 91, care cuprinde clauzele unor polițe de asigurare, respectiv, un formular emis de Institutul Asiguratorilor Maritimi din și unul emis de, însă ambeleatrag jurisdicția exclusivă a instanțelor engleze, cu excepția cazurilor în care în cuprinsul poliței de asigurare optează expres pentru o altă jurisdicție.
Or, din examinarea conținutului poliței de reasigurare încheiată de părțile în litigiu prin corespondență, Curtea reține că, în cuprinsul poliței de reasigurare nu este prevăzută expres jurisdicția instanțelor din România sau din orice alt stat, astfel încât devine aplicabilă regula competenței exclusive a instanțelor engleze, impusă de tipul de poliță de asigurare pentru care au optat părțile.
Așadar, conform tipului de poliță pentru care au optat părțile, regula este competența exclusivă a instanțelor engleze, excepția fiind competența altei jurisdicții care trebuie stipulată expres.
Curtea mai reține că însuși art.154 din Legea nr.105/1992 - dreptul comun în materie de litigii de drept internațional privat în sistemul românesc de drept - prevede posibilitatea ca, prin convenție, părțile să stabilească competența unei alte instanțe în soluționarea litigiilor dintre ele, fără să se aducă atingere competenței exclusive a instanțelor române. Din interpretarea dispozițiilor art.149 din Legea nr.105/1992, republicată, Curtea reține că norma arătată nu reglementează competența exclusivă a instanțelor din România, ci prevede mai multe cazuri de competență alternativă.
Curtea nu poate reține nici motivele invocate de apelanta-reclamantă relative la încălcarea dispozițiilor art.4, 7 și 8 din Regulamentul CE nr.44/2001, întrucât, conform art.8, în cazul în care pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, cazul în speță, competența este reglementată de legislația statului membru implicat, în speță, legislația română, care, în art.10 pct.4 Cod procedură civilă stabilește între altele competența instanței de la locul plății, iar conform art.15 alin.2 din Legea nr.136/1995, republicată, locul plății este cel de la sediul asiguratului, stabilindu-se astfel tot cazuri de competență alternativă.
Aceleași dispoziții sunt incluse, de altfel, și în art.4 din Regulamentul CE nr.44/2001.
Cât privește invocarea dispozițiilor art.7 din Regulamentul CE nr.44/2001, de către apelantă, Curtea reține că în mod temeinic și legal prima instanță a reținut că aceste dispoziții legale privesc acțiunea în răspundere civilă pentru utilizarea sau exploatarea unei norme, astfel încât nu sunt incidente în speță.
În ceea ce privește motivul invocat de apelată relativ la reținerea de către instanța de fond a practicii judiciare ca izvor de drept, Curtea reține că acest motiv de apel este superfluu, pentru că motivarea instanței de fond se face prin raportare la probele administrate în fața acesteia.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art.296 Cod procedură civilă raportat la art.154 din Legea nr.105/1992, republicată și, implicit, art.149 din aceeași lege, văzând și dispozițiile Regulamentului CE nr.44/2001, Curtea va respinge apelul declarat ca nefondat.
În baza principiului disponibilității aplicabil în procesul civil, Curtea va lua act că intimata își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta -. SA cu sediul B,-, sector 1, împotriva sentinței comerciale nr.5976 din 15.04.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata AL INSURANCE CO cu sediul ales la în B,-,.103,.A,.5,.15, sector 3.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 27.11.2009.
Președinte, JUDECĂTOR 2: Alecsandrina Rădulescu
Dr. I
Grefier,
Red.Jud. - 30.11.2009
Tehnored. - 7.12.2009
Nr.ex.: 4
Fond: Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială
Președinte:
Președinte:Iulia Manuela CîrnuJudecători:Iulia Manuela Cîrnu, Alecsandrina Rădulescu
