Actiune în daune contractuale. Decizia 27/2008. Curtea de Apel Bacau
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
SECȚIA COMERCIALĂ, DE
CONTENCIOS ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE NR. 27
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE - 2008
COMPLETUL DIN:
PREȘEDINTE: Vasilică Pintea PREȘEDINTE SECȚIE
- -- JUDECĂTOR
- -- GREFIER
&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&
La ordine a venit spre soluționare apelul declarat de apelanta-pârâtă SC, SA C împotriva sentinței civile nr. 1598 din 28.10.2004 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 4471/2004 având ca obiect acțiune în daune contractuale.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns consilier juridic pentru apelanta-pârâtă SC, SA C și avocat pentru intimata-reclamantă SC, SA prin lichidator PROFESIONAL O, cu delegații la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a expus referatul oral asupra cauzei, după care:
Consilier juridic pentru apelanta-pârâtă depune la dosar concluzii scrise și răspuns la interogatoriu formulat de intimata-reclamantă.
La solicitarea instanței avocat pentru intimata-reclamantă precizează că nu s-a achitat suma din dosarul de fond.
Consilier juridic solicită admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii ca prescrise a pretențiilor intimatei-reclamante.
Cu privire la prescripția celor 3 facturi precizează următoarele:
În ce privește suma de 8.060.701.328 lei aferentă facturilor nr.-/27.03.2000, -/12.07.2000 și -/15.06.2000, arată că factura nr.-/27.03.2000 - nu a fost niciodată acceptată la plată, întrucât nu s-au efectuat prestările de servicii menționate în aceasta, fiind deci evident că această factură este prescrisă, fapt ce rezultă și din adresa 704/2001 care nu se referă și la această factură. În ce privește diferența de 7.656.326.952 lei cuprinse în facturile nr. -/12.07.2000 și -/15.06.2000 aceasta a fost prescrisă întrucât din 2000 când au fost emise facturile și până la data de 8 iulie 2004 când a fost introdusă acțiunea, a curs în întregime termenul de prescripție de 3 ani.
Cu privire la factura nr. -/9.03.2000 precizează că termenul de prescripție al acesteia a fost întrerupt în mod succesiv cu ocazia plăților efectuate.
Arată că termenul de prescripție a început să curgă de la data de 23 iunie 2000 și a fost considerat finalizat la data de 23 iunie 2003.
Menționează că adresa nr.748 din 11.01.2001 care se referă la cele două facturi nu este semnată de un reprezentant legal al intimatei-reclamante ci este emisă de serviciul contabilitate al acesteia.
De asemenea, convocarea la concilierea prealabilă nu întrerupe termenul de prescripție de 3 ani. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.3991/6-12-2007.
Cu privire la motivele inovate de intimată privind compensarea reciprocă a datoriilor arată că dispozițiile art.52 din Legea 85/2006 prevăd în mod expres că,deschiderea procedurii de insolvență nu afectează dreptul uni creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legale sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii.
Instanța de recurs a pus în vedere să se verifice dată factura nr. -/9.03.2000 a fost pusă în plată. Această factură a fost plătită parțial, ultima plată a acesteia fiind la 23 iunie 2000.
De asemenea, extrasul de carte funciară depus la dosar nu poate să aibă relevanță juridică în ce privește compensările solicitate.
Solicită admiterea apelului și desființarea sentinței atacate.
Cu cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.
Avocat pentru intimata-reclamantă SC, SA prin lichidator PROFESIONAL O, în legătură cu excepția privind prescripția sumei de 7 miliarde lei, solicită respingerea acesteia, arătând că aceasta a fost introdusă în baza adresei 748 din 11.01.2001 care chiar dacă nu este semnată de directorul general este emisă de serviciul contabilitate al intimatei-reclamante.
În ce privește factura nr. -/27.03.2000 în valoare de 4 miliarde lei, precizează că aceasta nu este prescrisă deoarece este o sumă secundară facturii nr. -/9.03.2000 din care s-a achitat doar suma de 5.793.335.771 lei, rămânând de achitat o diferență de 326.102.112 lei, care a fost achitată la o dată ulterioară.
Precizează că în contractul încheiat între părți, contract ce reprezintă legea părților, la art.2 se arată că taxele de transport vor fi suportate de beneficiar, iar la art.3 se precizează că recepția se va face la sediul cumpărătorului.
În ceea ce privește art.52 din Legea 85/2006 arată că acesta se aplică doar în timpul procedurii de insolvență și nu în timpul procedurii falimentului, acesta neafectând dreptul creditorului de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului.
Din extrasul de carte funciară rezultă că înainte de a fi deschisă procedura insolvenței au fost înregistrate mai multe somații asupra patrimoniului intimatei-apelante.
Din art.1152 teza a II-a Cod procedură civilă rezultă că nu sunt întrunite condițiile legii de compensație.
Arată că în art.123 din Legea 85/2006 se menționează ordinea în care se vor achita creanțele înregistrate în tabelul definitiv și consolidat al creditorilor.
Precizează că anumite prevederi au fost introduse ulterior deschiderii procedurii falimentului, deși trebuiau introduse până cel târziu la deschiderea acestei proceduri, adică la 26.10.2003, întrucât legea nu reactivează.
Solicită respingerea apelului ca neîntemeiat.
Cu cheltuieli de judecată, urmând a depune chitanța la dosar.
Consilier juridic pentru apelanta-pârâtă referitor la art.123 din Legea 85/2006 nu se referă la situația compensării prin care odată cu acoperirea creanței unui creditor se acoperă și creanța insolventului față de creditorul său.
În ce privește factura ce reprezintă contravaloare taxe transport, nu a fost adus nici un document care să dovedească că reclamantul a achitat transportul către cărăușul care a efectuat acest transport.
În ce privește art.1152 Cod civil, acesta se poate aplica doar dacă asupra creanței ar fi existat un gaj, ori în extrasul de carte funciară nu se face nici un fel de poprire.
În ce privește factura -/9.03.2000 faptul că aceasta nu a fost achitată în întregime nu înseamnă că nu a fost prescrisă.
S-au declarat dezbaterile închise cauza rămânând în pronunțare.
CURTEA
DELIBERÂND:
Asupra apelului de față;
Examinând actele și lucrările dosarului instanța constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 4471/2004 pe rolul Tribunalului Bacău reclamanta prin lichidator PROFESIONAL L O în contradictoriu cu pârâta a solicita obligarea pârâtei la plata sumei de 8.060.701.328 lei și cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanta arată că se află în procedura de lichidare și a constatat că pârâta nu a achitat facturile -/27 martie 2009, -/12 iulie 2000 și -/15 iunie 2000 iar prin adresa 748/11 ianuarie 2001 pârâta a recunoscut existența soldului de 7.656.326.952 lei compus din 3.612.954.363 lei - factura nr. -/15 iunie 2000 și 4.043.372.589 lei - factura nr. -/12 iulie 2000, recunoașterea pârâtei întrerupând prescripția.
Referitor la suma de 404.374.376 lei aferente facturii -/27 martie 2000 reprezintă cheltuieli de transport benzină expediată cu factura -/09 martie 2000, factură achitată de pârâtă.
Prin întâmpinare pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale, potrivit art. 10 al. 1 pct. 4 Cod procedură civilă locul nașterii obligației și al plății fiind sediul pârâtei. De asemenea pârâta invocă excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la suma de 7.656.326.352 lei deoarece recunoașterea debitului invocată de reclamant nu emană de la reprezentantul legal al societății.
În ceea ce privește suma de 404.374.376 lei aceasta nu este datorată, factura care o constată nefiind acceptată de pârâtă. Că cheltuielile de transport invocate nu sunt justificate economic și juridic.
În subsidiar solicită ca suma pretinsă să se compenseze cu creanța ce o are împotriva reclamantei în cuantum de 194.230.722.457 lei.
Prin sentința comercială 1598/28 octombrie 2004 s-a admis acțiunea și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 8.060.701.328 lei.
S-a reținut că prin adresa 748(11 ianuarie 2001 transmisă de pârâtă rezultă că aceasta datorează suma de 7.656.326.952 lei potrivit facturilor -/2000 și -/2000 conform contractului 54/06 iunie 2000.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul care arată că instanța a respins greșit excepția prescripției, că recunoașterea din 11 ianuarie 2001 nu emană de la reprezentantul societății, termenul de prescripție începând să curgă la 15 iunie 2000 și 12 iulie 2004, că chiar dacă s-ar admite efectul interceptiv acesta nu se extinde și la factura -/2000 care nici nu a fost recunoscută de apelantă. Se arată că potrivit art. 54 din Legea 164/1995 în cauză trebuia să se rețină compensația legală a creanțelor reciproce.
Reclamantul - intimat prin întâmpinare arată că apelantul datorează suma solicitată, că prin efectuarea procedurii prealabile prevăzută de art. 7201Cod procedură civilă prescripția s-a întrerupt, iar suma contestată reprezintă cheltuieli de transport conform contractului 2061/2000.
Referitor la compensare aceasta se putea realiza doar în condițiile ordonanței de urgență a Guvernului 77/1999 și HG 685/1999 iar art. 54 din Legea 64/1995 se aplică numai în cazul falimentului.
Prin decizia 34/15 aprilie 2005 s-a admis apelul, s-a schimbat în tot sentința apelată în sensul că s-a respins ca prescrisă acțiunea în ceea ce privește pretențiile de 404.374.376 lei din factura -/27 martie 2000 și s-au constata stinse prin compensație obligațiile reciproce ale părților până la concurența sumei de 7.656.326.952 lei din facturile -/15 iunie 2000 și -/12 iulie 2000 cu facturile -/15 iunie 2000 și -/12 iulie 2000 cu suma datorată în baza sentinței comerciale 2467/2001 Tribunalului Constanța. A fost obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că potrivit art. 3 din decretul 167/1958 suma de 404.374.376 lei datorată conform facturii -/27 martie 2000, față de data introducerii acțiunii - 08 iunie 2004 - este prescrisă. Că reclamanta a fost obligată la plata sumei de 49.240.475.515 lei prin sentința comercială 2467/2001 a Tribunalului Constanța în cauză fiind incidente dispozițiile art. 1143 cod civil și 54 din Legea 64/1995.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta care susține că greșit s-a admis excepția prescripției deoarece prin adresa 2801/26 iunie 2002 efectuat procedura prevăzută de art. 7201Cod procedură civilă, ceea ce a întrerupt prescripția, deoarece aceasta din urmă sancționează pasivitatea uneia dintre părți, iar ea a ieșit din starea de pasivitate.
Se arată că greșit s-a reținut compensația, deoarece aceasta se putea realiza doar în condițiile OG77/1999 și HG685/1999, iar art. 54 din Legea 64/1995 reținut de instanță a intrat în vigoare după intrarea recurentei în procedură și nu poate fi aplicat retroactiv, că această dispoziție legală poate fi aplicată în cursul procedurii până la intrarea în faliment or, în cauză apelanta se afla deja în procedura falimentului.
Pârâtul - intimat prin întâmpinare arată că procedura prevăzută de art. 7201Cod procedură civilă nu este de natură a întrerupe prescripția și nici punerea în întârziere a debitorului. Că nefondată este și critica compensației, că dispozițiile art. 54 din lege sunt pe deplin aplicabile.
Prin decizia 1767/19 mai 2006 s-a admis recursul, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza pentru rejudecarea apelului.
S-a reținut de către instanța de fond judiciar că instanța de apel nu a verificat susținerea potrivit căreia pârâtul a înregistrat creanța în tabelul definitiv consolidat și că aceasta va fi achitată în cazul distribuirii sumelor rezultate din lichidare. Nu s-a depus hotărârea privind dizolvarea și lichidarea recurentei pentru a se verifica recuperareacreanței intimateiîn această procedură și în raport de aceasta dacă se impune sau nu compensarea creanțelor.
În rejudecare cauza a fost înregistrată sub nr-.
Prin decizia 148/19 decembrie 2006 s-a admis apelul pârâtei, s-a schimbat în tot sentința apelată și s-a constatat prescrisă acțiunea pentru suma de 404.374.376 lei. S-a compensat, până la concurența sumei de 7.656.326.952 lei cu suma datorată de reclamantă conform sentinței comerciale 2467/2001 Tribunalului Constanța.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele:
Intimata - reclamantă, județul B, prin lichidatorul judiciar, PROFESIONAL a chemat în judecată pe apelanta - pârâtă, a SA C, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să fie obligată la plata sumei de 8.060.701.328 lei, reprezentând contravaloarea facturilor nr. -/27.03.2000, -/12.07.2000 și -/15.06.2000, facturi însoțite de scrisori de trăsură.
Potrivit art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv în termenul de 3 ani.
În speță, cererea de chemare în judecată, formulată de către intimata - pârâtă, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 08 iunie 2004, astfel că pretențiile formulate în baza facturii nr. -/27 martie 2000, au depășit termenul arătat mai sus.
Susținerea intimatei că prin efectuarea procedurii prevăzută de art. 7201Cod procedură civilă, la data de 26 iunie 2002, prescripția a fost întreruptă, deoarece notificarea pentru participarea la conciliere este asimilată cu cererea de chemare în judecată, urmează a fi înlăturată, scopul acestei dispoziții fiind doar acela al soluționării litigiului pe cale amiabilă, fără a produce și alte efecte juridice.
De altfel, decretul nr. 167/1958, în art. 16, prevede în mod expres situațiile în care prescripția se întrerupe, acest act normativ nefiind completat cu alte dispoziții ca urmare a modificării Codului d e Procedură Civilă, ce ar putea fi aplicabile în cauza de față.
Așa fiind, pentru suma de 404.374.376 lei, curtea de apel urmează a reține că acest capăt din acțiune este prescris, cererea fiind formulată cu depășirea termenului de trei ani.
Pentru celelalte două facturi, în sumă totală de 7.656.326.952 lei, apelanta - pârâtă a solicitat compensarea cu suma datorată de intimata - reclamantă, în baza sentinței civile nr. 2457/10.10.2001, pronunțată de Tribunalul Constanța.
Deși intimata - reclamantă, s-a opus acestei compensări, este de observat că atâta timp cât împotriva intimatei - reclamante s-a deschis procedura de insolvență în baza sentinței civile nr. 2540/06.10.2003, (fila 2, dosar nr. 4471/2004) creanțele fiind anterioare acestei date, în temeiul art. 54 din Legea nr. 64/1995, republicată și a art. 2243 Cod civil, cererea formulată este legală și în avantajul ambelor părți.
Mai mult, compensația potrivit art. 1144 Cod Civil operează de drept, în puterea legii, și atunci când debitorii nu au știut nimic despre aceasta, astfel că cele două datorii urmează a se stinge reciproc, atâta timp cât este există deodată, până la concurența celei mai mici.
Neîndeplinirea condițiilor prevăzute de OUG nr. 77/1999 și HG nr. 685/1999, nu poate duce la respingerea cererii de compensare, atâta timp cât sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1143 - 1153 Cod Civil, coroborate cu art. 54 din Legea nr. 64/1995, republicată.
Art. 2 din această lege prevede că scopul acesteia este de instituire a unei proceduri pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență, fie prin reorganizarea activității acestuia sau prin lichidarea unor bunuri din averea lui, până la stingerea pasivului, fie prin faliment.
Deci, procedura falimentului este una din formele pe care, în anumite condiții le poate lua procedura de insolvență, astfel încât art. 54, referindu-se la procedura de insolvență, include și procedura falimentului.
Totodată este de observat că pasivul unui debitor poate fi stins atât prin plată, cât și prin alte mijloace legale, printre care și prin compensare.
În concluzie, apelanta - pârâtă îi datorează intimatei - reclamante suma de 7.656.326.952 lei, în baza celor două facturi arătate mai sus, iar aceasta din urmă îi datorează apelantei suma de 49.240.475.515 lei, cu titlu de accize, 10.050.510.222 lei majorări de întârziere și 665.138.177 lei, cheltuieli de judecată, în baza sentinței civile nr. 2467/10.10.2001, a Tribunalului Constanța.
În ce privește înregistrarea creanței apelantei în tabelul definitiv și consolidat al creditorilor și achitarea în cazul distribuirii sumelor rezultate din lichidarea societății falite, urmează a fi analizată în dosarul de faliment al acesteia, creanța fiind diminuată cu suma pentru care a operat compensarea.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta care arată că suma de 40.437,34 lei nu este prescrisă în raport de adresa 2801/2002 prin care a efectuat procedura prealabilă care întrerupt curgerea prescripției pentru întreaga sumă pretinsă prin acțiune. Se susține că instanța nu s-a pronunțat asupra susținerii că suma de 40.437,34 lei este o obligație secundară facturii -/09 martie 2000 și prescripția curge de la data citării integrale a acestei facturi. Că greșit s-a reținut compensația sumelor fără a se observa dispozițiile OUG77/1999 și HG685/1999. Instanța nu s-a pronunțat cu privire la aplicarea art. 52 din legea 64/1995 introduse prin Legea 149/2004 și că societatea se află în procedura falimentului. Că instanța nu a analizat susținerile privind neîndeplinirea condițiilor compensației legale prevăzute de art. 1152 Cod civil și aplicarea art. 123 din Legea 85/2006 care stabilește ordinea de achitare a creanțelor.
Prin decizia 3991/06 decembrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Comercială s-a admis recursul, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza pentru rejudecare.
Instanța de control judiciar a reținut că deși instanța de apel a reținut corect că procedura prealabilă nu întrerupe prescripția trebuia să analizeze și dacă prescripția fost întreruptă prin plata aferentă facturii -/09 martie 2000. Se reține de asemenea că instanța de apel, potrivit art. 315 al. l Cod procedură civilă, era obligată să verifice dacă suma în litigiu a fost recuperată în procedura falimentului și în funcție de aceasta dacă se mai impune sau nu efectuarea compensației, că invocându-se plata parțială, trebuia să se verifice dacă s-a întrerupt prescripția și sub acest aspect.
În rejudecare cauza a fost înregistrată sub nr-, părțile depunând la dosar înscrisuri.
Pârâtul - apelant a depus la dosarul cauzei înscrisurile privind plățile parțiale aferentei facturii -/09 martie 2000, s- administrat proba cu interogatoriu, s-au depus copii de pe tabelul definitiv consolidat.
Instanța verificând sentința apelată sub aspectul motivelor de apel formulate, având în vedere dispozițiile art. 315 Cod procedură civilă, reține următoarele:
1. La o dată neprecizată, între reclamantul - intimat și apelantul - pârât s-a încheiat un contract de vânzare - nr. 2061/2000 care avea ca obiect vânzarea de către intimat apelantei cantitatea de 5000 tone "benzina DA" (fila 51 dosar fond).
Potrivit art. 2 din contract vânzarea produselor se realiza în condițiile ex works precizându-se că taxele de transport sunt suportate de cumpărător (beneficiar). De asemenea, părțile convin ca furnizorul să asigure mijloacele de transport pe bază decontract încheiat cu CFR(teza 3 art. 2) iar cumpărătorul urmând să suporte taxele de transport la stația de destinație (art. 4 teza 2).
Așa cum rezultă din interpretarea clauzelor contractuale produsele ce au făcut obiectul acestuia urmau a fi expediate de vânzător care avea obligația să suporte taxele de transport până la destinație când cumpărătorul - apelant avea obligația să plătească taxele aferente.
În baza acestui contract reclamantul a livrat o cantitate de "benzină DA" pentru care s-a emis factura -/09 martie 2000, cantitate recepționată de apelant și achitată de acesta integral, împrejurare ce rezultă din înscrisurile depuse de apelant (filele 9 - 36 dosar apel). Ultima plată efectuată de cumpărător s- efectuat la 23 iunie 2000 (fila 36).
În data de 27 martie 2000 reclamantul emite factura -/2000 în valoare de 404.374.376 lei reprezentând taxă transport pentru marfa transportată cu avizul 345/09 martie 2000 (fila 15).
Având în vedere că factura -/2000 a fost emisă la 09 martie 2000 iar taxa de transport vizează o expediție din aceiași dată, instanța reține că taxa de transport ce face obiectul facturii invocată de reclamant este aferentă expediției din 09 martie 2000 efectuată de reclamant în baza contractului 2061/2000.
Apelantul susține că nu ar datora taxa de transport deoarece prin contractul 54/06 iunie 2000 furnizorul nu are obligația de a asigura transportul. Susținerea apelantului este corectă în raport cu contractul 54/2000 însă livrarea invocată de reclamant este anterioară contractului 54/2000, aceasta din urmă fiind încheiat la aproape 3 luni de la livrare.
Așa fiind, instanța reține că taxa de transport ce face obiectul facturii -/2000 a fost suportată de reclamant, ca urmare a obligațiilor asumate prin contractul 20961 din 2000, și nu prin contractul 54/2000. Chiar dacă nu a fost recunoscută de apelant, reclamantul a făcut dovada efectuării transportului și a raporturilor juridice în care s-a solicitat obligarea la plata acestei sume.
Potrivit art. 969 Cod civil convențiile au putere de lege între părțile contractante. Așa fiind potrivit art. 4 din Contractul 2061/2000 apelantul - pârât avea obligația de a achita taxa de transport la data ajungerii la destinație a transportului respectiv.
Sub acest aspect instanța reține ca dată a scadenței plății pentru factura -/2000 data de 27 martie 2000, data de la care se naște și dreptul la acțiune al reclamantului de a solicita obligarea pârâtului la plata sumei reprezentând taxa de transport.
Potrivit art. 1 și 2 din Decretul 167/1058 dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge dacă nu a fost exercitat în termen de 3 ani.
Așa cum s-a reținut dreptul la acțiune s-a născut la 27 martie 2000 iar acțiune a fost promovată la 08 iunie 2004 după împlinirea termenului de prescripție.
Susținerea reclamantului că factura -/2000 ar fi accesorie facturii -/2000 nu poate fi primită.
Astfel, chiar dacă între cele două obligații dovedite prin cele două facturi există o legătură, una constituind premisa celeilalte, cele două obligații sunt distincte - una reprezentând prețul mărfii iar cealaltă rambursarea taxei de transport și în raport cu fiecare dintre ele, termenul de prescripție curge distinct.
Chiar dacă am admite raportul de accesorietate dintre cele două obligații, factura -/2000 a fost achitată integral la 23 iunie 2000, termenul de prescripție care ar curge de la această dată s-a împlinit la 23 iunie 2003 cu aproape un an înaintea introducerii acțiunii.
Așa fiind, instanța reține că pentru suma de 404.374.376 lei reprezentând taxa de transport, dreptul la acțiune al reclamantului s- prescris apelul fiind fondat sub acest aspect.
2. La data de 06 iunie 2000 între aceleași părți s-a încheiat contractul 54/2000 de prestare servicii (fila 2 - 22 dosar fond).
Potrivit acestui contract apelantul se obligă să proceseze, pentru intimat, benzină DA - de calitate inferioară iar produsul obținut - benzină cu cifră octanică superioară - să fie pusă la dispoziția reclamantului (art. 2.1 contract).
Așa cum rezultă din contract reclamantul - ca beneficiar al serviciilor - avea obligația să pună la dispoziția apelantului "benzina DA" la stația de expediție Capul Midia, aceasta devenind, după 5 zile de la recepție proprietatea procesatorului (art. 6.1, 13.1). Din clauzele contractuale rezultă că apelantul plătea prețul "benzinei DA" care devenea proprietatea acesteia iar intimatul achita prețul de procesare.
În baza acestui contract, reclamantul a livrat "benzina DA", apelantului în valoare de 5.519.815.000 lei - factura -/12 iulie 2000 și 8.784.509.582 lei - factura -/15 iunie 2000 iar acesta a efectuat plăți parțiale din aceste facturi astfel că la 11 ianuarie 2001 apelantul datora reclamantei suma de 7.656.326.952 lei respectiv 3.612.954.363 lei aferentă facturii -/15 iunie 2000 și 4.043.372.589 lei aferentă facturii -/12 iulie 2000.
Prin contract părțile nu au stabilit data scadenței pentru "benzina DA" livrată și nici prin factură.
Instanța reține astfel că scadența plății pentru cele două facturi este aceea menționată în factură.
Prin adresa din 11 ianuarie 2001 apelantul, prin prepușii săi recunoaște existența creanței intimatului, în cuantum de 7.656.326.952 lei (fila 13 dosar fond).
Potrivit art. 1,3 din decretul 167/1958 dreptul la acțiune se prescrie în termen de 3 ani iar potrivit art. 16 al. l lit. din același act normativ, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie.
În raport de dispozițiile legale menționate instanța reține că adresa din 11 ianuarie 2001 are efectul întreruptiv asupra prescripției, de la această dată începând să curgă un nou termen de prescripție.
Susținerea apelantului că adresa invocată de reclamant nu constituie o recunoaștere a datoriei nu poate fi primită, adresa a fost emisă de debitorul - apelant prin serviciile organizate de acesta sub semnătură prepușilor.
Având în vedere data de la care începe să curgă prescripția, termenul de prescripție s-a împlinit la 11 ianuarie 2004, de la această dată stingându-se dreptul la acțiune al reclamantei.
Pe de altă parte, prin sentința comercială 5240/06 octombrie 2003 s-a deschis procedura prevăzută de Legea 64/1995 împotriva reclamantei fiind numit administrator judiciar Profesional
În cadrul acestei proceduri apelantul s-a înscris pe tabelul creditorilor cu o creanță de 194.230.722.457 lei (fila 15 dosar apel).
Așa cum rezultă din interogatoriul luat intimatei de apelant în cursul procedurii nu s-a realizat nici distribuție în contul creanței apelantului (fila 54).
Având în vedere prevederile art. 315 Cod procedură civilă, în raport de existență sau preexistente distribuțiilor făcute în procedura insolvenței privind suma în litigiu instanța este obligată să se pronunțe asupra incidenței dispozițiilor legii privind compensarea.
Sub acest aspect instanța reține:
Este adevărat că dreptul comun privind compensare este constituit din dispozițiile art. 1143 - 1153 Cod civil, însă prin OUG 77/1999 au fost introduse dispoziții de formă pentru realizarea compensării creanțelor între "contribuabili persoane juridice, indiferent de forma de proprietate (art. 1) datoriile reciproce urmând a fi incluse în procedura de compensare conform prevederilor Regulamentului de compensare datoriilor nerambursate la scadență (art. 3).
Regulamentul de compensare a fost aprobat, în baza art. 88 din OUG77/1999, prin HG 685/23 august 1999.
Prin art. 3 din HG685/1999 s-a interzis folosirea altor documente de compensare în afara celor prevăzute de reclamant. Așadar, pentru a opera compensarea apelantul trebuie să facă dovada atât a îndeplinirii condițiilor de fond ale compensării prevăzute de dreptul comun dar și faptul că a urmat procedura obligatorie prevăzută de OUG77/1999 precum și a condițiilor de formă impuse de OUG77/1999 și HG685/1999. Apelantul nu a făcut o astfel de dovadă și astfel nu poate invoca în favoarea sa compensarea legală.
Este adevărat că în cadrul procedurii prevăzute de Legea 64/1995 s- prevăzut prin art. 405din lege, așa cum a fost modificată prin Legea 149/2004 publicată în Monitorul oficial din 12 mai 2004, posibilitatea oricărui creditor de invoca în procedura compensarea.
Dispozițiile privitoare la compensare sunt aplicabile însă numai pentru viitor începând cu data intrării în vigoare, respectiv începând cu 14 mai 2004.
Pentru ca apelantul să beneficieze de aceste dispoziții trebuie să facă dovada că la 14 mai 2004 cele două creanțe reciproce îndeplineau condițiile legale pentru realizarea compensației, condiții care, în tăcerea legii speciale (64/1995), sunt cele prevăzute în dreptul comun.
Potrivit art. 1144 Cod civil compensația compensată operează de drept iar potrivit art. 1145 Cod civil datoriile reciproce trebuie să constea în bunuri fungibile, creanțele să fie certe, lichide și exigibile.
Creanța apelantului este constată prin sentința comercială 2467/10 octombrie 2001 și constă dintr-o sumă de bani, creanța fiind certă, lichidă și exigibilă cu privire la această creanță, de la data deschiderii procedurii (06 octombrie 2003) este suspendat orice termen de prescripție (art. 36 din Legea 64/1995 definitivă).
În ceea ce privește creanța reclamantului dreptul la acțiune cu privire la aceasta s-a prescris la11 ianuarie 2004,la data intrării în vigoare a Legii 149/2004 - respectiv16 mai 2004- reclamantulnu mai poate invoca exigibilitatea creanței sale pentru opera compensarea prevăzută de art. 405(art. 54 după republicarea Legii 64/1995), iar până la intrarea în vigoare a Legii 149/2004 nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului 77/1999 pentru a opera compensarea
Așadar, față de dispozițiile legale în vigoare, instanța nu poate reține compensarea creanțelor nici în condițiile art. 405(54) din Legea 64/1995.
Cu toate acestea instanța de apel se află în rejudecarea cauzei după un ciclu procesual, decizia pronunțată anterior de instanța de apel, și casată de instanța de recurs, a reținut că în procedura insolvenței a avut loc compensarea prevăzută de Legea 64/1995.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs doar reclamantul, pârâtul - intimat achiesând la decizia pronunțată în apel.
Prin dispozițiile art. 296 Cod procedură civilă s- consacrat principiul potrivit căruia nu se poate crea în propria cale de atac situație mai grea decât cea din hotărârea atacată.
Aceste dispoziții sunt aplicabile și în recurs potrivit art. 316 Cod procedură civilă iar în situația casării cu trimitere spre rejudecare, sunt obligatorii și pentru instanța care rejudecă.
În aceste condiții, chiar dacă din probele administrate și incidența dispozițiilor legale în vigoare rezultă ca fiind prescrisă creanța reclamantului, având în vedere că doar acesta a exercitat calea de atac, iar dispozițiile hotărârii atacate sunt mai favorabile acestuia, instanța, în aplicarea principiului menționat va reține situația favorabilă acestuia constată prin hotărârea recurată.
Celelalte apărări ale părțile le sunt incidente considerentele ce preced iar apărările intimatului atât din întâmpinare cât și cererea de recurs privind greșita reținere compensării sunt irelevante față de faptul că a invocat o creanță care era prescrisă.
În consecință instanța va admite apelul și va constata prescrisă acțiunea pentru suma de 404.374.376 lei (ROL) și va compensa creanțele părților până la concurența sumei de 7.656.326.952 lei.
Reținând că intimatul este partea căzută în pretențiile sale, în baza art. 274 Cod procedură civilă va fi obligat să plătească apelantului suma de 55.384.504 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă capetelor de cerere admise.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul comercial promovat de apelanta - pârâtă C cu sediul în Drumul Județean 3. KM 23, județul C, împotriva sentinței civile nr. 1598 din 28 octombrie 2004, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 4471/2004 în contradictoriu cu intimata - reclamantă S cu sediul în-, județul și intimata - lichidatorPROFESIONAL Lcu sediul în O,-, județul
Schimbă în parte sent.civ.nr.1598/28.10.2004 a Tribunalul Bacău.
Respinge ca fiind prescrisă acțiunea în ceea ce privește pretențiile în sumă de 404.374.376 ROL din factura nr. -/27.03.2000.Compensează obligațiile reciproce ale părților până la concurența sumei de 7.656.326.952ROL, respectiv suma datorată de pârâtă reclamantei potrivit facturilor nr.-/15.06.2000 și nr.-/12.06.2000, cu suma datorată de reclamantă pârâtei în baza sentinței civile nr.2467 din 10.10.2001 a Tribunalul Constanța.
Obligă intimata să plătească apelantei suma de 55.384.504 ROL cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi28.03.2008.
PREȘEDINTE: Vasilică Pintea | JUDECĂTOR 2: Loredana Albescu |
Grefier, |
Red.
Red.
tehnored. 6 ex. 17/21 aprilie 2008
Președinte:Vasilică PinteaJudecători:Vasilică Pintea, Loredana Albescu, Viorica Zaharia
