Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 197/2008. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - procedura isolvenței -
ROMANIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA COMERCIALĂ, contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA NR.197
Ședința publică din 7 februarie 2008
PREȘEDINTE: Ududec Elena
JUDECĂTOR 2: Grapini Carmen
JUDECĂTOR 3: Sas Remus
Grefier - -
Pe rol judecarea recursului declarat de creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice S, cu sediul în mun. S,-, jud. S, împotriva sentinței nr. 445 din 25.09.2007 pronunțată de judecătorul sindic de la Tribunalul Suceava - secția comercială, contencios administrativ și fiscal în dosar nr-.
La apelul nominal a răspuns consilier juridic pentru creditoarea recurentă, lipsă fiind debitoarea intimată - SRL S, lichidatorul intimat S, pârâtul intimat și partea în proces intimată Oficiul Registrului Comerțului
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei, după care, instanța constatând recursul în stare de judecată, acordat cuvântul la dezbateri.
Consilier juridic pentru creditoarea recurentă, a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței și admiterea cererii de antrenare a răspunderii materiale a fostului administrator, pentru motivele invocate în scris la dosar, arătând că se încadrează în prevederile art. 138 lit. "c" din legea insolvenței - continuarea unei activități care dus persoana juridică la încetare de plăți, acesta manifestând o atitudine pasivă, înregistrând datorii din ce în ce mai mari și lit. "d" - neținerea contabilității în conformitate cu dispozițiile legale, astfel cum rezultă din actele de inspecție fiscală încheiate de organele DGFP.
Declarând dezbaterile închise, după deliberare,
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată:
Prin sentința nr. 445/2007, judecătorul sindic - Tribunalul Suceavaa respins cererea de atragere a răspunderii materiale formulată de creditoarea DGFP S împotriva pârâtului.
În motivarea soluției, prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea adresată judecătorului sindic al Tribunalului Suceava în dosar nr- privind procedura insolvenței față de debitoarea - SRL S, creditoarea DGFP Sas olicitat antrenarea răspunderii materiale a fostului administrator al debitoarei, solicitând obligarea acestuia să suporte pasivul societății până la concurența sumei de 105.585 lei.
În motivarea cererii s-a arătat că pârâtul a desfășurat o activitate managerială defectuoasă care a condus la insolvența debitoarei, nu a achitat debitele datorate bugetului de stat conform titlurilor executorii comunicate, fapte relevate și de raportul administratorului judiciar privind cauzele insolvenței.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 138 lit. "c" din Legea nr. 85/2006.
Conform art. 138 lit. "c" din Legea nr. 85/2006 se poate atrage răspunderea materială a organelor de conducere ale debitoarei care au dispus continuarea unei activități care determină pierderi pentru agentul economic.
Este de observat că Direcția Generală Finanțelor Publice S se prevalează de o serie de înscrisuri depuse abia cu ocazia soluționării recursului și nu au putut fi analizate în fond nefiind făcute trimiteri la aceste înscrisuri. Prin urmare ceea ce trebuie să demonstreze creditoarea este faptul că prin continuarea activității s-a cauzat ori mărit starea de insolvență.
Susține Direcției Generale a Finanțelor Publice S că aceste activități sunt dovedite pe de o parte de raportul privind cauzele insolvenței care relevă un management defectuos cât și din cunoașterea deficiențelor societății din exercițiile financiare, fapte constatate prin bilanțurile depuse și relevate de raportul de inspecție fiscală, pârâtul desfășurând o activitate comercială riscantă.
Trebuie menționat că risc reprezintă unul din criteriile de bază ale activității comerciale și care nu poate să atragă automat răspunderea materială a foștilor administratori.
Ceea ce încearcă să sugereze creditorul este activitatea neglijentă a pârâtului care a fost analizată, reținându-se că:
Potrivit procesului verbal nr. 1598 și bilanțul de activitate din 2003 pârâtul cunoștea pierderile societății însă pentru redresarea acesteia a apelat la un credit bancar care să-i susțină eforturile financiare, fapt reținut și de creditoare, faptul că dobânzile bancare au avut un trend ascendent fiind una din cauzele insolvenței relevată în raportul administratorului judiciar care indică o cauză obiectivă și nu subiectivă sau culpabilă pârâtului.
Pe de altă parte creditoare a susținut că pierderile se datorează faptului că livrările de marfă nu au fost acoperite de garanții reale, însă raportul administratorului judiciar nu o reține ca o cauză imputabilă în condițiile în care operațiunile comerciale prezintă o dinamică foarte mare, iar perfectarea unor astfel de garanții necesită perioade de timp care pot afecta livrările cât și deprecierea mărfurilor, fiind vorba de brânzeturi și lactate care au o durată de valabilitate redusă.
De altfel nu s-a dovedit că pârâtul ar fi refuzat preluarea unor astfel de garanții.
Prin urmare judecătorul sindic a reținut că pe parcursul activității desfășurate pârâtul a depus demersuri pentru redresarea societății, a avut o atitudine onestă față de creditor căruia i-a pus la dispoziție pentru valorificare bunurilor societății, fapt care înlătură caracterele unor activități culpabile sau neglijente. Cât privește raportul de inspecție fiscală, acesta nu face decât să cuantifice debitele societății fără a identifica cauzele insolvenței și persoanele vinovate.
Împotriva sentinței menționate a declarat recurs DGFP S, arătând că și-a întemeiat cererea de atragere a răspunderii pe dispozițiile art. 138 lit. c și d din Legea nr. 85/2006.
A mai arătat recurenta că, potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990 republicată "obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat" iar potrivit art. 1540 din Codul civil "mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar încă și de culpa comisă în executarea mandatului". 2 al aceluiași articol prevede că în cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului ( administratorului) se apreciază cu mai multă rigurozitate. Art. 374 din Codul comercial prevede că mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros.
Încă de la nivelul anilor 2002, 2003, societatea înregistra datorii substanțiale față de bugetul statului. Din bilanțul societății depus la organul fiscal și înregistrat sub nr. 724/01.08.2003, aflat în copie la dosarul cauzei, rezultă că - SRL S înregistra active circulante nete, inclusiv datorii curente nete de: 1.010.496 mii lei ROL, situație care semnaliza încă de pe atunci existența stării de insolvență. Datoriile societății depășeau capitalurile proprii, ceea ce în condițiile unei pierderi din exploatare de 199.370 mii lei ( la nivelul anului 2003) și în condițiile unui profit extrem de mic de 21.312.000 lei ROL ( la nivelul lunii iunie 2004) reprezintă un semnal de alarmă și o atenționare în acest sens.
Deși societatea debitoare se afla în stare clară de insolvență, administratorul debitoarei nu a luat nici o măsură de lichidare a activului și de plată a pasivului.
Se impunea ca reprezentantul legal al debitoarei, văzând situația societății încă din exercițiile financiare precedente, să apeleze la dispozițiile Legii nr. 31/1990 rep. sau, după caz, la dispozițiile Legii nr. 64/1995.
S-a dispus continuarea în interes personal a unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetare de plăți, fiind evidentă legătura de cauzalitate dintre starea de insolvență și modul de administrare al societății debitoare.
Însuși lichidatorul, prin raportul nr. 181/11.10.2004, arată că prin modul în care societatea și- continuat activitatea s-a ajuns la încetarea de plăți.
Este dat și cazul de antrenare a răspunderii prevăzut de art.138 lit. d din Legea nr. 85/2006- neținerea contabilității în conformitate cu legea.
Potrivit raportului de inspecție fiscală încheiat la 24.02.2006, înregistrat sub nr. 71.681 din 03.03.2006, se relevă aspecte ale neținerii contabilității în conformitate cu legea. Astfel, în perioada aprilie 2002 - mai 2003, societatea achiziționat tărâțe și furaje. În aceeași perioadă, societatea a achiziționat de la persoane fizice diverse cantități de lapte necesar procesului de producție, oferindu-se drept plată furajele menționate anterior, fapt pentru care trebuia să colecteze TVA. Societatea nu a respectat dispozițiile legale în materie.
Așa cum atestă procesul verbal nr. - din 13.01.2004 încheiat de ITM S, anexat în copie, nu au fost depuse state de plată la ITM pe perioada aprilie - noiembrie 2003 și o serie de decizii de încetare contracte de muncă.
De asemenea, în mod nefondat judecătorul sindic arată că raportul administratorului judiciar nu reține ca și cauză imputabilă a intrării în insolvență faptul că livrările de marfă nu au fost acoperite de garanții reale. Raportul nr. 181/11.10.2004 reține acest lucru tocmai ca o cauză de intrare în încetare de plăți specificând în mod expres că "în aceste condiții societatea intră în incapacitate de plată a taxelor și impozitelor legale către bugetul de stat care însumează la sfârșitul trimestrului Iaa nului2004 - 1.003.873.414 lei".
Intimații nu au depus întâmpinare.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța constată că recursul nu este întemeiat.
Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra administratorilor ci una personală care intervine numai atunci când s-a săvârșit una din faptele expres și limitativ prevăzute de lege.
În consecință, răspunderea patrimonială a administratorului are natura juridică a unei răspunderi speciale care împrumută caracteristicile răspunderii delictuale. Aceasta presupune identificarea tuturor elementelor răspunderii pentru faptul juridic ilicit cauzator de prejudiciu, reglementat de art. 998 - 999 Cod civil.
Caracterul special al răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 constă în aceea că textul de lege delimitează printr-o enumerare exhaustivă categoria faptelor considerate nelegitime, prejudiciul - care este acela al provocării sau contribuirii la ajungerea debitoarei în stare de insolvență - și cere o cauzalitate tipică între faptă și prejudiciu.
Răspunderea fiind una delictuală, dispozițiile relative la mandat, invocate de recurentă, sunt lipsite de relevanță.
Nu sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Nu a fost făcută dovada continuării activității în interes personal, nefiind învederate și dovedite eventualele beneficii pe care le-a obținut pârâtul. Nu este suficient ca fapta să afecteze negativ activitatea societății, fiind necesar ca fapta să fie săvârșită în interes personal și în plus de aceasta să ducă în mod vădit la încetare de plăți.
Or, neluarea măsurilor optime, nepriceperea comerciantului, riscul inerent oricărei activități comerciale, eventuala lipsă de prudență, nu se încadrează în dispozițiile art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Nu i se poate imputa pârâtului că contractat un credit bancar, întrucât a luat această măsură pentru redresarea activității societății și susținerea efortului financiar. De asemenea, creșterea dobânzilor nu îi poate fi imputată întrucât este o stare de fapt având un caracter obiectiv. Același caracter îl are și creșterea cheltuielilor de producție și diminuarea eficienței economice determinată de organizarea activității de producție în spații cu dotări care nu erau proprietatea societății, așa cum se reține și în raportul administratorului judiciar. Managementul defectuos sau simpla neglijență nu antrenează răspunderea pârâtului, așa cum susține recurenta întrucât dispozițiile art. 998 - 999 Cod civil, trebuie aplicate prin prisma dispozițiilor speciale ale art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006 condițiile răspunderii civile delictuale ( fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa) căpătând conotații speciale. Împrejurarea că în cele din urmă, s-a ajuns la starea de faliment nu ține loc de caracter " vădit" al activității ce a dus la încetarea de plăți.
risc reprezintă unul din criteriile de bază ale activității comerciale și nu poate să atragă automat răspunderea materială a foștilor administratori. Administratorul nu are calitatea de garant pentru datoriile societății intrate în faliment. Așa cum fapta ilicită poate îmbrăca doar formele expres și limitativ prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006 și vinovăția trebuie să îmbrace forma cuprinsă în acest text de lege. Or, în speță nu a fost făcută dovada continuării activității în interes personal și nici dovada faptului că în mod vădit continuarea activității a dus la încetarea de plăți.
Nici dispozițiile art. 138 lit. d nu sunt incidente în speță. Nu a fost făcută dovada unei contabilități fictive și nici a faptei care să ducă la dispariția unor documente. Relevarea unor aspecte ale neținerii contabilității în conformitate cu legea nu instituie o prezumție de culpă în sarcina pârâtului și nici nu conferă o dispensă de dovedire a legăturii de cauzalitate dintre neținerea contabilității cu respectarea tuturor dispozițiilor legale și intrarea în faliment. În ceea ce privește neținerea contabilității în acord cu legea, se învederează, în cuprinsul recursului, ca fapte concrete doar nedepunerea statelor de plată și a deciziilor de încetare a contractelor de muncă la ITM. Or, aceste fapte nu determină intrarea în incapacitate de plată.
Nici pierderile datorate faptului că livrările de marfă nu au fost acoperite de garanții reale nu fac incident art. 138 lit. c sau d, întrucât perfectarea unor astfel de garanții necesită perioade de timp care pot afecta livrările cât și o deprecierea mărfurilor.
Pentru considerentele învederate, în temeiul art. 312 al. 1 cod pr. civilă,
DE CIDE,
Respinge ca nefondat recursul declarat de creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice S, cu sediul în mun. S,-, jud. S, împotriva sentinței nr. 445 din 25.09.2007 pronunțată de judecătorul sindic de la Tribunalul Suceava - secția comercială, contencios administrativ și fiscal în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 7 februarie 2008.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
Jud..
Tehnored.
Ex. 2/22.02.2008
Președinte:Ududec ElenaJudecători:Ududec Elena, Grapini Carmen, Sas Remus
