Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 251/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ operator - 2928
DOSAR Nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 251
Ședința publică din 18 martie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Dorin Ilie Țiroga Președinte Secție
JUDECĂTOR 2: Csaba Bela Nasz
JUDECĂTOR: - -
GREFIER: -
S-a luat în examinare, la a doua strigare, recursul declarat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței comerciale nr. 1296 din 1 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată C, reprezentată prin lichidatorul judiciar T, precum și creditorii intimați Primăria C și Inspectoratul Teritorial d e Muncă C-
La apelul nominal nu se prezintă părțile.
Recursul este scutit de plata taxelor de timbru.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care, văzând că s-a solicitat judecarea în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 1296 din 1 noiembrie 2007 pronunțată în dosarul nr- judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului C-S a respins cererea lichidatorului judiciar T având ca obiect antrenarea răspunderii personale patrimoniale a membrilor organelor de conducere și de supraveghere din cadrul debitoarei C, respingând, totodată, și contestația formulată de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva raportului final întocmit de practician cu privire la societatea debitoare, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî judecătorul-sindic a reținut că rin p. cererea înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 20.09.2007 lichidatorul judiciar Tas olicitat instanței antrenarea în solidar a răspunderii personale patrimoniale a membrilor organelor de supraveghere și de conducere a societății debitoare C, în persoana numiților sen. și jr. cu motivarea că deși practicianul a făcut toate demersurile necesare pentru a-i contacta, aceste persoane nu au luat legătura cu lichidatorul și nu i-au predat actele prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006, fapte ce dovedesc reaua lor credință, putându-se prezuma că, deși au fost legal notificați și citați, aceștia se sustrag de la obligativitatea predării documentelor contabile.
Tribunalul Timișa apreciat că cererea lichidatorului nu este întemeiată pentru că răspunderea persoanelor cu funcții de conducere, care au administrat societatea comercială ajunsă în stare de insolvență, are natura unei răspunderi civile delictuale, fiind dominată de principiile reglementate de art. 998 Cod civil, respectiv: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa. De asemenea, este necesar să se probeze că administratorii, prin săvârșirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres și limitativ prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006 au condus la ajungerea debitoarei în stare de insolvență. Pe de altă parte, ca particularitate a răspunderii civile delictuale reglementată de dispozițiile articolului menționat, se impune ca faptele să fi fost săvârșite în interes personal sau cu intenția de a obține rezultatele prevăzute de textul ce le enumără. Or, în prezenta cauză nu s-a dovedit prin nici un mijloc de probă îndeplinirea cerințelor necesare atragerii răspunderii patrimoniale a administratorului social al debitoarei falite. Astfel, lichidatorul nu a demonstrat, prin rapoartele sale, că administratorul s-ar fi folosit de bunurile societății în interes propriu, că ar fi făcut fapte de comerț în interes personal sub acoperirea persoanei juridice, că ar fi deturnat sau ascuns o parte din activul societății sau ar fi mărit în mod fictiv pasivul acesteia, nici că ar fi folosit mijloace ruinătoare pentru a procura societății fonduri, în scopul întârzierii încetării plăților sau că ar fi dispus să se plătească cu preferință unii creditori în dauna celorlalți.
Dispozițiile art. 138 nu instituie prezumția de culpă a persoanelor a căror răspundere patrimonială se poate cere a fi trasă, ci este necesară stabilirea existenței faptelor prevăzute de acest text și a măsurii în care ele au contribuit la ajungerea în stare de insolvență a debitorului, persoană juridică, care nu poate avea la bază decât un probatoriu complet și pertinent. Reclamantul nu a prezentat nici o dovadă din care să rezulte că administratorul societății debitoare ar fi săvârșit vreo faptă dintre cele prevăzute de art. 138 alin. 1 de natură să-i atragă răspunderea patrimonială. De asemenea, nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale, nu a arătat și nu a probat ce fapte de natura celor prevăzute de norma menționată au fost săvârșite de administratorul social și nici că acesta le-ar fi săvârșit în interes personal sau cu intenția de a obține rezultatele arătate de text.
Neținerea contabilității în conformitate cu legea presupune lipsa înregistrărilor, a întocmirii actelor contabile prevăzute de Legea nr. 82/1991, republicată, și orice alte acțiuni legate strict de contabilitatea societății, fapte prin care s-a ajuns la starea de insolvență, de insuficiență a activului, toate acestea trebuind să fie dovedite. Chiar dacă s-ar accepta susținerea că nedepunerea actelor contabile ar echivala pur și simplu cu neținerea contabilității conform legii, nu s-au prezentat dovezi din care să rezulte că neîndeplinirea obligațiilor menționate a dus la starea de insolvență a debitoarei.
Având caracter de excepție, atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere a societății ajunse în insolvență trebuie interpretată restrictiv, în sensul că trebuie să fie instituită numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006 și numai dacă asemenea fapte sunt dovedite, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, simplele afirmații, fără suport probator, ale lichidatorului debitoarei nefiind suficiente pentru atragerea răspunderii personale a pârâților.
Răspunderea reglementată de Legea insolvenței este o specie a răspunderii civile delictuale, iar pentru a se putea reține existența acesteia este necesar să fie îndeplinite condițiile generale ale acestei răspunderi, și anume: prejudiciu, faptă ilicită, vinovăție, legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu, și cum în speță nu a fost dovedită îndeplinirea acestor condiții în baza art.11 alin. 1 lit. g) din Legea nr. 85/2006 instanța a respins cererea practicianului.
În ceea ce privește contestația creditoarei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B tribunalul a reținut că prin cererea înregistrată la data de 08.10.2007 această instituție a formulat obiecțiuni la Raportul final întocmit de lichidatorul judiciar T solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să respingă propunerea practicianului de închidere a procedurii de insolvență față de societatea debitoare și să dispună ca închiderea procedurii să se realizeze după judecarea cererii de atragere a răspunderii patrimoniale a organelor de conducere și de supraveghere, iar în eventualitatea soluționării favorabile a acesteia, după declanșarea prin executor judecătoresc a executării silite asupra bunurilor fostului administrator al debitoarei la cererea lichidatorului judiciar.
În motivarea contestației sale instituția creditoarea a arătat că raportul final întocmit de practician este prematur, o eventuală hotărâre de închidere a procedurii ca urmare a acceptării acestui raport, fără soluționarea în prealabil a propunerii lichidatorului de a se dispune angajarea răspunderii patrimoniale a persoanelor culpabile de insolvența falitei și anterior desemnării/nominalizării unui executor judecătoresc care să procedeze la executarea sentinței de atragere a răspunderii, fiind contrară spiritului Legii nr. 85/2006, creditorii aflându-se în imposibilitate să mai execute silit individual bunurile persoanelor responsabile. De asemenea, contestatoarea a învederat faptul că procedura de instituire a răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere este parte componentă a procedurii prevăzută de Legea nr. 85/2006, hotărârea prin care se instituie o astfel de răspundere fiind pronunțată în raport cu debitorul, iar sumele recuperate în urma punerii în executare a sentinței judecătorului-sindic sunt destinate, în caz de faliment (cum este situația de față), pentru acoperirea pasivului, fiind distribuite de lichidatorul judiciar conform art. 123 din același act normativ.
Din interpretarea textelor de lege susmenționate rezultă că executarea silită a bunurilor membrilor organelor de conducere ale debitorilor aflați sub incidența Legii nr. 85/2006 pentru care s-a instituit răspunderea patrimonială conform dispozițiilor art. 138 se efectuează de către practician în cadrul procedurii de lichidare judiciară, prin intermediul executorului judecătoresc. În acest context, din analiza gramaticală a prevederilor art. 142 alin. 2 rezultă că executarea silită trebuie începută de către lichidatorul judiciar în cadrul procedurii prevăzută de Legea nr. 85/2006.
Nici obiecțiunile creditoarei nu au fost primite de tribunal deoarece potrivit art. 142 alin. 1 executarea silită împotriva persoanelor prevăzute de art. 138 alin. 1 se efectuează de către executorul judecătoresc conform Codului d e procedură civilă. Alineatul 2 al art. 142 statuează că după închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de către executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile acestei legi, în temeiul tabelului definitiv consolidat pus la dispoziția sa de către lichidator.
Din analiza coroborată a art. 138 și a art. 142 rezultă că numai după închiderea procedurii falimentului competența executării silite aparține executorului judecătoresc și acesta aplică Codul d e procedură civilă. Prevederile art. 142 sunt categorice, în sensul că misiunea executorului judecătoresc începe după închiderea procedurii, deși sumele obținute intră în averea debitorului. Alineatul 2 al acestui text stabilește în atribuția executorului judecătoresc repartizarea sumelor obținute cu luarea în considerare a ordinii plăților din tabelul definitiv consolidat.
Din lectura alin. 2 al art. 142 se poate rămâne cu impresia că executorul judecătoresc repartizează aceste sume în afara oricărui control al judecătorului-sindic, care este dezinvestit și descărcat de răspundere, situație în care remediul, nemenționat în textul legii, este contestația la executare reglementată de art. 399-404 Cod procedură civilă, care se adresează instanței de executare și nu judecătorului-sindic.
Independent de considerentele mai sus expuse trebuie remarcat că implicarea executorului-judecătoresc nu face decât să diminueze rentabilitatea procedurii pentru creditori prin sporirea inutilă a costurilor. Mai mult, executorul judecătoresc nu face parte dintre persoanele limitativ enumerate de dispozițiile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, în care sunt indicate organele care aplică procedura insolvenței, și anume: instanțele judecătorești, judecătorul-sindic, administratorul și lichidatorul judiciar, astfel că, în baza art. 11 alin. 1 pct. l, a art. 5 alin. 1 și a art. 142 din Legea nr. 85/2006, prima instanță a respins contestația instituției creditoare.
Împotriva sentinței civile de mai sus, în termen legal, a declarat recurs creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, cererea ei fiind înregistrată la Curtea de APEL TIMIȘOARA sub dosar nr-, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul continuării procedurii și, implicit, admiterea cererii de atragere a răspunderii formulată de lichidatorul debitoarei falite C - T împotriva membrilor fostei conduceri, fără cheltuieli de judecată.
Instituția recurentă a arătat că, în opinia ei, se impune atragerea răspunderii membrilor fostei conduceri debitoarei, responsabili de insolvența societății, în co ndițiil n care speța se înscrie perfect în sfera de aplicabilitate a art. 138 alin. 1 lit. ) din Legea nr. 85/2006 (respectiv art. 137 alin. 1 lit. c în vechea reglementare). În aceste sens, creditoarea a arătat că potrivit teoriei și practicii judiciare în dreptul civil și în cel comercial operează două reguli principale, și anume: că răspunderea delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă și că indiferent de gravitatea vinovăției obligația de reparare a prejudiciului cauzat este integrală, în sensul că cuantumul despăgubirii depinde de întinderea prejudiciului și nu de gravitatea vinovăției.
Recurentă susține că a suferit un prejudiciu a cărui existență certă se stabilește prin constatarea de către judecătorul-sindic nu numai a faptului că societatea a ajuns în încetare de plăți, ci și a împrejurării că obligațiile față de creditori nu pot fi plătite integral din averea debitoarei. În cazul de față, indiferent de faptul că administratorul falitei a încălcat din culpă (neglijență) sau cu intenție normele de drep care îi impuneau să solicite tribunalului stabilira stării de insolvență în termen de 30 de zile de la data apariției au iminenței apariției acesteia, sub sancțiunea răspunderii pentru prejudiciile cauzate creditorilor, acesta se face vinovat de nerespectarea legii (art. 32 alin. 1 și 2 din Legea. 64/1995, devenit ulterior art. 27 ), situație care, corelată cu proasta administrare a debitoarei, a determinat prejudicierea creditorilor societății.
Astfel, chiar în condițiile în care lichidatorul nu s-ar fi pronunțat n sensul încălcării normelor contabile de către administrator și nu ar fi găsit lipsuri în gestiunea sau n contabilitatea debitoarei, recurenta consideră că nu era obligatoriu să fie un adminstrator strălucit ca să întreprindă demersurile necesare stabilirii stării de insolvență a persoanei juridice. Cu alte cuvinte, ajunge ceea ce doctrina caracterizează drept minimă diligență și ceea ce art. 1080 cod civil statuează: "diligenția ce trebuie să se pună n îndeplinirea unei obligații este întotdeauna aceea a unui bun proprietar".
Mai mult decât atât, având în vedere faptul că potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, republicată, obligațiile și răspunderea administratorului sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat, instanța trebuia să aibă în vedere și dispozițiile art. 1540 Cod civil, în conformitate cu care mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar și de culpa comisă în executarea mandatului. De asemenea, potrivit alin. 2 al aceluiași articol, în cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului (administratorului) se apreciază cu mai multă rigurozitate. Nu în ultimul rând, Codul comercial la art. 374, statuează că mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, în cauză administratorul nefăcând dovada contrarie.
Răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților ajunse în încetare de plăți, așa cum este reglementată de prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006, este o răspundere specială care pune la dispoziția creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunuri valorificabile necesare acoperiri pasivului debitoarei falite. În speță, fiind vorba de o răspundere contractuală, culpa administratorului este prezumată potrivit art. 1082 Cod civil, raportat la articolul susmen ionat. Răspunderea trebuie apreciată in abstracto, cu mai multă rigurozitate, având în vedere că administratorul a acționat în temeiul unui mandat comercial. În conformitate cu dispozițiile art. 1080 alin. 1 Cod civil, coroborat cu art. 1600 din același cod, devine operativ criteriul obiectiv care presupune compararea activității mandatarilor respectivi cu activitatea unei persoane diligente, care își subordonează măsurile luate exigențelor impuse de regulile de conviețuire socială.
Institu ia recurent susține că prejudiciul produs există, constând n însăși creanța sa, aceasta având un caracter cert și nefiind recuperată. Or, art. 138 stabilește că prin săvârșirea de către administrator a uneia dintre faptele prevăzute la acest articol se va angaja răspunderea civilă a acestuia, raportul de cauzalitate dintre faptele și prejudiciul creat creditorilor fiind prezumat. De asemenea, recurenta arată că își însușește punctul de vedere al lichidatorului, apreciind că în speță sunt incidente și prevederile art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea insolvenței.
În drept a invocat dispozițiile art. 3041și art. 12 alin. 1 din Legea nr. 85/2006.
Intimații, deși legal citați, nu s-au prezentat la dezbateri și nici nu au formulat întâmpinare.
Examinând recursul declarat, prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304 și art. 3041Cod procedură civilă, cât și din oficiu în baza art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea constată că acesta nu poate fi primit având în vedere următoarele considerente:
Singurele critici aduse de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței comerciale nr. 1296 din 1 noiembrie 2007 Tribunalului C-S se referă la neantrenarea răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere a societății falite C, respectiv a numiților sen. și jr., însă aceste critici nu sunt întemeiate.
Aceasta, întrucât potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori.
În conformitate cu alin. 3 al acestui text, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 și aceasta amenință să se prescrie.
Într-adevăr, lichidatorul judiciar T, la termenul de judecată din 20 septembrie 2007, depus la dosarul cauzei (filele 78-79) o cerere prin care a solicitat judecătorului-sindic din cadrul Tribunalului C-S, în temeiul art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea insolvenței, antrenarea în solidar a răspunderii patrimoniale personale a membrilor organelor de conducere și de supraveghere a societății debitoare C, considerând că această normă este incidentă în speță deoarece, deși practicianul a făcut toate demersurile necesare pentru a-i contacta, aceste persoane nu au luat legătura cu lichidatorul și nu i-au predat actele prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006, fapte ce dovedesc reaua lor credință, putându-se prezuma că se sustrag de la îndeplinirea acestei obligații legale.
Totuși, prima instanță a apreciat că cererea lichidatorului nu poate fi admisă deoarece răspunderea civilă întemeiată pe articolul menționat, fiind o răspundere civilă delictuală specială (atipică), trebuie să fie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru ca persoanele prevăzute de acest text să răspundă cu averea persoană pentru datoriile societății pe care au condus-o, și anume: fapta respectivă să fi condus la ajungerea societății în stare de încetare de plăți, prin această faptă să se fi produs un anumit prejudiciu creditorilor, între fapta comisă și prejudiciu să existe o legătură cauzală, un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu și, nu în ultimul rând, vinovăția autorului. În prezenta cauză practicianul, deși a invocat prevederile art. 138 alin. 1 lit. d), nu a dovedit prin probe certe și concludente fapta imputată organelor de conducere, culpa acestora și raportul de cauzalitate dintre faptă și ajungerea societății debitoare în stare de încetare de plăți.
Așa cum am arătat mai sus, acțiunea în răspundere reglementată de Legea nr. 85/2006 poate fi promovată numai de administratorul judiciar ori lichidatorul numit în cauză sau, în cazurile prevăzute de alin. 3, de comitetul creditorilor și nu de către oricare dintre creditorii care au înscrisă o creanță la masa credală. În speță, lichidatorul judiciar, deși a solicitat judecătorului-sindic să dispună angajarea răspunderii patrimoniale personale a fostului administrator social al debitoarei, el nu a mai înțeles să declare și calea de atac prevăzută de lege împotriva soluției primei instanțe, ci doar instituția creditoare a formulat prezentul recurs criticând hotărârea tribunalului sub acest aspect.
Este adevărat că art. 73 din Legea societăților comerciale statuează că dministratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru: a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociați; b) existența reală a dividendelor plătite; c) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere; d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun, acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparținând și creditorilor societății, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată, în prezent Legea nr. 85/2006. Însă, noua Lege a insolvenței reglementează expres persoanele care pot promova o astfel de cerere de antrenare a răspunderii patrimoniale, respectiv doar administratorul judiciar sau lichidatorul desemnat în cauză, sau comitetul creditorilor dacă, în prealabil, a solicitat judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea, întrucât practicianul a omis să indice în raportul său asupra cauzelor insolvenței persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 al art. 138 și aceasta amenință să se prescrie.
Cu alte cuvinte, potrivit textului menționat, pe de o parte, numai comitetul creditorilor poate formula o asemenea cerere, creditorii nemaiavând calitatea cerută în mod expres de lege pentru această solicitare, iar, pe de altă parte, legiuitorul a arătat fără echivoc că pentru a se putea cere de către comitetul creditorilor autorizarea judecătorului-sindic este necesar fie ca administratorul judiciar sau lichidatorul să omită să indice în raportul său asupra cauzelor insolvenței persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică, fie ca practicianul să omită să formuleze acțiunea prevăzută la alin. 1 și răspunderea persoanelor să amenințe să se prescrie.
Așadar, norma cuprinsă în art. 73 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, nu poate fi interpretată în sensul dorit de recurenta creditoare, ea reglementând doar faptul că acțiunea în răspundere aparține și creditorilor societății, care, însă, o vor putea exercita numai în condițiile prevăzute de actuala Lege a insolvenței, fiind evident faptul că dacă în primă instanță creditoarea nu putea să ceară aplicarea dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, ea nu pot solicita nici în recurs acest lucru. Deși nici unui creditor în procedura insolvenței nu i se poate nega interesul de a solicita angajarea răspunderii personale a membrilor organelor de conducere ale debitoare falite, aceasta nu înseamnă că un astfel de participant la procedură are și posibilitatea concretă de a cere aplicarea textului art. 138, fiindcă legiuitorul, în noua reglementare, a înțeles să modifice condițiile în care creditorii, prin comitetul creditorilor, au dreptul să solicite judecătorului-sindic o astfel de antrenare de răspundere.
Într-o altă ordine de idei, prin recursul declarat creditoarea invocă și un alt temei legal al aplicării dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 (art. 137 în vechea reglementare), și anume litera c) arătând că, în opinia ei, se impune atragerea răspunderii membrilor fostei conduceri, responsabili de insolvența societății, întrucât speța s-ar înscrie perfect în sfera de aplicabilitate a acestei norme. Însă, cum în fața primei instanțe lichidatorul judiciar a susținut incidența doar a faptei prevăzute de litera d) a aceluiași text de lege, raportat la prevederile art. 294, la care face trimitere art. 316 Cod procedură civilă, aceste afirmații nu pot fi analizate de C și motivat de împrejurarea că în calea de atac nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi, astfel cum creditoarea încearcă să facă prin invocarea direct în faza recursului a unui alt caz de răspundere.
Este adevărat că scopul dispozițiilor art. 137, actualul art. 138, este acela de a pune la îndemâna creditorilor o procedură specială prin care să-și poată acoperi creanțele de la persoanele vinovate de ajungerea societății în stare de insolvență, însă susținerile recurentei privitoare la instituirea unor prezumții de culpă și de cauzalitate între faptă și prejudiciu nu au nici o bază legală. În aceste condiții, tribunalul a reținut în mod corect că în speță nu există elemente probatorii de natură să ducă la aplicarea articolului menționat, acțiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe această normă având un dublu temei de fapt: starea de insolvență a societății comerciale asociată cu săvârșirea uneia dintre faptele expres și limitativ enumerate de legiuitor.
Afirmațiile recurentei privitoare la obligația unui debitor aflat în stare de insolvență de a se adresa tribunalului cu o cerere pentru a fi supus procedurii reglementate de fosta Lege nr. 64/1995, republicată, în prezent Legea nr. 85/2006, deși reale, nu pot duce la modificarea hotărârii primei instanțe întrucât nerespectarea acestei îndatoriri are prevăzută în cuprinsul art. 141 (actualul art. 143) o sancțiune penală (infracțiunea de bancrută simplă) și nicidecum "sancțiunea" aplicării automate a prevederilor referitoare la răspunderea patrimonială personală, cum fără temei susține creditoarea.
Este adevărat că Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, Codul comercial și Codul civil statuează că mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, ci și de culpă comisă în executarea însărcinării, în cazul unui contract de mandat cu titlu oneros răspunderea mandatarului este apreciată cu mai multă rigurozitate, mandatul comercial este prezumat a fi cu titlu oneros și că obligațiile și răspunderea administratorilor unei societăți comerciale sunt reglementate și de dispozițiile referitoare la mandat, însă în speță nu se pune problema răspunderii fostului administrator social față de societatea falită pentru a fi incidente aceste prevederi legale, reproduse și de instituțiile creditoare prin cererile de recurs, ci de posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale personale a acestuia în condițiile speciale ale art. 138 din noua Lege a insolvenței.
Chiar dacă statul român, reprezentat prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bas uferit un prejudiciu a cărui existență certă este stabilită prin constatarea faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți și că împotriva acesteia a fost declanșată procedura de insolvență, imposibilitatea recurentei de a recupera aceste creanțe nu constituie o premisă suficientă care să determine instanța să oblige în mod automat fostul administrator social la plata creanțelor, cum fără nici un temei susține creditoarea.
Cum în cauză practicianul nu a declarat recurs împotriva soluției de respingere de către judecătorul-sindic a cererii sale întemeiate de dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, Curtea constată că recursul formulat de instituția creditoare nu poate fi primit, astfel că el urmează să fie respins, conform dispozitivului ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței comerciale nr. 1296 din 1 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată C, reprezentată prin lichidatorul judiciar
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 18 martie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - - -
GREFIER
-
Red. /27.03.2008
Dact. /31.03.2008 - 2 ex.
Primă instanță - Tribunalul C-
Judecător-sindic -
Președinte:Dorin Ilie ȚirogaJudecători:Dorin Ilie Țiroga, Csaba Bela Nasz
